ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2592/2004

Deliberând asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată sub nr. 3152 din 7 aprilie 2003, reclamanta SC E.D.R. SA Oradea, a solicitat obligarea pârâtei SC O.M.A. SA, sucursala Bihor, la plata sumei de 300.000.000 lei despăgubiri civile, conform art. 10 din H.G. nr. 1054/1999. Motivându-și acțiunea, reclamanta arată că a închiriat, în anul 2000, un autocamion, proprietatea sa. Folosind autocamionul, SC T.G.I.E. SRL a implicat acest autocamion într-un eveniment rutier grav, la data de 2 iulie 2000. Vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul auto, prepus al societății locatare, astfel cum s-a stabilit prin sentința penală nr. 137/2002 a Judecătoriei Beiuș. Se mai arată că pârâta refuză plata sumei de 300.000.000 lei, deși victimele accidentului au depus personal cereri de despăgubiri, iar SC T.G.I.E.

SRL a plătit despăgubirile stabilite de instanță pentru victime. Pârâta a invocat, prin întâmpinare, excepțiile: autorității de lucru judecat, față de obligarea la despăgubiri în procesul penal, prescripției dreptului la acțiune, în raport cu termenul special, de 2 ani în materie de asigurări, cât și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, față de faptul că, în dosarul penal, parte responsabilă civilmente a figurat SC T.G.I.E. SRL și nu SC E.D.R. SA Rieni. În cauză a fost formulată cerere de intervenție de SC T.G.I.E. SRL, în interesul reclamantei, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000.000 lei despăgubiri civile către reclamantă. Tribunalul Bihor, prin sentința comercială nr. 2506 din 6 noiembrie 2003, a respins excepția autorității puterii lucrului judecat, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea reclamantei și cererea de intervenție ca fiind tardiv formulate.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a invoca excepția autorității de lucru judecat, întrucât, în dosarul penal, temeiul îl constituia răspunderea delictuală, iar, în prezenta cauză, temeiul este răspunderea contractuală și nici părțile nu sunt aceleași. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a avut în vedere că riscul asigurat s-a produs la 2 iulie 2000, iar cererea a fost înregistrată la 7 aprilie 2003, astfel că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 2 ani în materie de asigurări și, deci, operează art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de SC T.G.I.E.

SA, aceasta a fost respinsă în baza principiului accesorium sequitur principale. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC E.D.R. SA Ștei, susținând că în mod greșit a fost respinsă acțiunea ca prescrisă, deoarece, pe perioada soluționării cauzei penale, prescripția a fost suspendată. De altfel, reclamanta consideră și că obligația asigurătorului, de a acorda despăgubiri în baza contractului de asigurare, nu se naște decât după stabilirea vinovăției conducătorului auto. Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 20 din 10 februarie 2004, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, apreciind că, în cauză, nu se aplică principiul prevăzut de art. 19 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia penalul ține în loc civilul, deoarece nu a fost formulată o acțiune civilă care să fie ținută în loc, iar pe de altă parte, trebuie făcută distincție între art. 19 alin. (2) C. proc.

civ. și art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, invocându-se motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că stabilirea vinovăției asiguratului este o condiție esențială pentru acordarea despăgubirilor, acestea nu se acordă decât după stabilirea definitivă a vinovăției. Recurenta mai susține și că suspendarea a operat de drept. Recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente: Obligația de plată a asigurătorului este una care izvorăște din contractul de asigurare și singura condiție pentru nașterea acestei obligații, dacă asiguratul a plătit ratele, este producerea evenimentului asigurat. De la această dată, se naște și dreptul la acțiune al reclamantei.

Cum riscul asigurat s-a produs la data de 2 iulie 2000, rezultă că în mod corect instanțele au aplicat dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât termenul de prescripție în materie de asigurări este de 2 ani. Susținerea reclamantei-recurente, cu privire la condiția stabilirii vinovăției asiguratului, nu este întemeiată, deoarece plata despăgubirii se datorează în baza contractului de asigurare și obligația asigurătorului este independentă de vinovăția asiguratului. Critica referitoare la o pretinsă suspendare de drept a prescripției pe perioada judecării cauzei penale nu este justificată, nefiind reglementată de lege (art. 13 din Decretul nr. 167/1958) nici o astfel de ipoteză a suspendării prescripției.

Nici art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu este incident în cauză, neintervenind vreo împrejurare dintre cele limitativ prevăzute pentru întreruperea prescripției. Așadar, dreptul la acțiune al reclamantei era prescris la data de 7 aprilie 2003, când a fost introdusă acțiunea și criticile recurentei sunt neîntemeiate, motiv pentru care se va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC E.D.R. SA Ștei, împotriva deciziei nr. 20/C din 10 februarie 2004 a Curții de Apel Oradea. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2004.