ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2592/2004

Deliberând asupra recursului de

față:

Prin cererea înregistrată sub nr. 3152

din 7 aprilie 2003, reclamanta SC E.D.R. SA Oradea, a solicitat obligarea

pârâtei SC O.M.A. SA, sucursala Bihor, la plata sumei de 300.000.000 lei

despăgubiri civile, conform art. 10 din H.G. nr. 1054/1999.

Motivându-și acțiunea, reclamanta

arată că a închiriat, în anul 2000, un autocamion, proprietatea sa. Folosind

autocamionul, SC T.G.I.E. SRL a implicat acest autocamion într-un eveniment

rutier grav, la data de 2 iulie 2000. Vinovat de producerea accidentului a fost

conducătorul auto, prepus al societății locatare, astfel cum s-a stabilit prin

sentința penală nr. 137/2002 a Judecătoriei Beiuș.

Se mai arată că pârâta refuză plata

sumei de 300.000.000 lei, deși victimele accidentului au depus personal cereri

de despăgubiri, iar SC T.G.I.E. SRL a plătit despăgubirile stabilite de

instanță pentru victime.

Pârâta a invocat, prin întâmpinare,

excepțiile: autorității de lucru judecat, față de obligarea la despăgubiri în

procesul penal, prescripției dreptului la acțiune, în raport cu termenul

special, de 2 ani în materie de asigurări, cât și excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, față de faptul că, în dosarul penal, parte

responsabilă civilmente a figurat SC T.G.I.E. SRL și nu SC E.D.R. SA Rieni.

În cauză a fost formulată cerere de

intervenție de SC T.G.I.E. SRL, în interesul reclamantei, solicitând obligarea

pârâtei la plata sumei de 300.000.000 lei despăgubiri civile către reclamantă.

Tribunalul Bihor, prin sentința

comercială nr. 2506 din 6 noiembrie 2003, a respins excepția autorității

puterii lucrului judecat, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și

a respins acțiunea reclamantei și cererea de intervenție ca fiind tardiv

formulate.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile pentru

a invoca excepția autorității de lucru judecat, întrucât, în dosarul penal,

temeiul îl constituia răspunderea delictuală, iar, în prezenta cauză, temeiul

este răspunderea contractuală și nici părțile nu sunt aceleași.

Referitor la excepția prescripției dreptului

la acțiune, instanța a avut în vedere că riscul asigurat s-a produs la 2 iulie

2000, iar cererea a fost înregistrată la 7 aprilie 2003, astfel că, potrivit art.

3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 2 ani în materie

de asigurări și, deci, operează art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește cererea de

intervenție formulată de SC T.G.I.E. SA, aceasta a fost respinsă în baza

principiului

accesorium sequitur principale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta SC E.D.R. SA Ștei, susținând că în mod greșit a fost

respinsă acțiunea ca prescrisă, deoarece, pe perioada soluționării cauzei

penale, prescripția a fost suspendată.

De altfel, reclamanta consideră și

că obligația asigurătorului, de a acorda despăgubiri în baza contractului de

asigurare, nu se naște decât după stabilirea vinovăției conducătorului auto.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr.

20 din 10 februarie 2004, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, apreciind

că, în cauză, nu se aplică principiul prevăzut de art. 19 alin. (2) C. proc.

pen., potrivit căruia penalul ține în loc civilul, deoarece nu a fost formulată

o acțiune civilă care să fie ținută în loc, iar pe de altă parte, trebuie

făcută distincție între art. 19 alin. (2) C. proc. civ. și art. 13 și 16 din

Decretul nr. 167/1958.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către reclamantă, invocându-se motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Se susține că stabilirea vinovăției

asiguratului este o condiție esențială pentru acordarea despăgubirilor, acestea

nu se acordă decât după stabilirea definitivă a vinovăției.

Recurenta mai susține și că

suspendarea a operat de drept.

Recursul reclamantei este nefondat

pentru următoarele considerente:

Obligația de plată a asigurătorului

este una care izvorăște din contractul de asigurare și singura condiție pentru

nașterea acestei obligații, dacă asiguratul a plătit ratele, este producerea

evenimentului asigurat. De la această dată, se naște și dreptul la acțiune al

reclamantei. Cum riscul asigurat s-a produs la data de 2 iulie 2000, rezultă că

în mod corect instanțele au aplicat dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

întrucât termenul de prescripție în materie de asigurări este de 2 ani.

Susținerea reclamantei-recurente, cu

privire la condiția stabilirii vinovăției asiguratului, nu este întemeiată,

deoarece plata despăgubirii se datorează în baza contractului de asigurare și

obligația asigurătorului este independentă de vinovăția asiguratului.

Critica referitoare la o pretinsă

suspendare de drept a prescripției pe perioada judecării cauzei penale nu este

justificată, nefiind reglementată de lege (art. 13 din Decretul nr. 167/1958)

nici o astfel de ipoteză a suspendării prescripției.

Nici art. 16 din Decretul nr.

167/1958 nu este incident în cauză, neintervenind vreo împrejurare dintre cele

limitativ prevăzute pentru întreruperea prescripției.

Așadar, dreptul la acțiune al

reclamantei era prescris la data de 7 aprilie 2003, când a fost introdusă

acțiunea și criticile recurentei sunt neîntemeiate, motiv pentru care se va

respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de SC E.D.R. SA Ștei, împotriva deciziei nr. 20/C din 10 februarie 2004

a Curții de Apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 septembrie 2004.