ÎCCJ, decizie (scj.ro #83563)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83563) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contract de
asigurare
.
Despăgubiri.Termen
de
prescripție
Decret nr.167/!958, art.3alin.(2)
În
situația
în
care
asiguratul
a
plătit
ratele
,
singura
condiție
necesară
pentru
nașterea
obligației
de
plată
a
asigurătorului
este
producerea
riscului
(
evenimentului
)
asigurat
,
dată
de la care
curge
termenul
de
prescripție
de 2
ani
,
în
materie
de
asigurări
.
Obligația
asigurătorului
nu
a
fost
suspendată
pe
perioada
soluționării
procesului
penal
în
care a
figurat
ca
inculpat
conducătorul
auto
vinovat
de
producerea
accidentului
rutier
.
(Secția
comercială, decizia nr.2592 din 15 septembrie 2004)
Reclamanta SC E. D. SA
Oradea a solicitat obligarea pârâtei SC O. SA , sucursala Bihor, la
plata despăgubirilor civile, conform art.10 din H.G nr.1054/1999, arătând
că a închiriat autocamionul, proprietatea sa, în anul 2000, societății
comerciale „T.G.I.E.” SRL, care a implicat acest autocamion într-un
grav accident rutier, la data de 2 iulie 2000. Vinovat de producerea
accidentului a fost conducătorul auto, prepus al societății locatare, astfel
cum s-a stabilit prin sentința penală nr.137/2002 a Judecătoriei Beiuș.
Deși pârâta a refuzat plata despăgubirilor către victimele
acidentului, SC T.G.I.E. SRL a plătit despăgubirile stabilite de
instanță pentru victime.
Pârâta a invocat prin întâmpinare excepțiile: autorității de lucru judecat față
de obligarea la despăgubiri în procesul penal, a prescripției dreptului la
acțiune în raport cu termenul special de 2 ani în materie de de asigurări
precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, față de
faptul că, în dosarul penal, parte responsabilă civilmente a figurat SC T. G.
I. E. SRL iar nu SC E. D. SA Rieni.
În cauză, SC T. G. I. E. SRL a formulat o cerere de intervenție, în interesul
reclamantei, solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile către
reclamantă.
Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr.2506 din 6 noiembrie 2003, a respins
excepția autorității puterii lucrului judecat, a admis excepția prescripției
dreptului la acțiune și a respins acțiunea și cererea de intervenție ca fiind
tardiv formulate.
Instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile
necesare pentru a invoca excepția autorității de lucru judecat întrucât
în dosarul penal, temeiul îl constituia răspunderea delictuală iar în cauză,
temeiul este răspunderea contractuală iar părțile nu sunt aceleași.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a avut în
vedere că riscul asigurat s-a produs la 2 iulie 2000 iar cererea a fost
înregistrată la 7 aprilie 2003, astfel că, potrivit art.3 din Decretul 167/1958
termenul de prescripție este de 2 ani în materie de asigurări și deci
operează art.3 din Decretul 167/1958.
În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de SC T. G. I. E.SRL
aceasta a fost respinsă în baza principiului
accesorium sequitur
principale.
Reclamanta a declarat apel, susținând că, în mod greșit a fost respinsă
acțiunea ca prescrisă, deoarece, pe perioada soluționării cauzei penale
prescripția a fost suspendată și a considerat că obligația asigurătorului
de a acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, se naște după
stabilirea vinovăției conducătorului auto.
Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr.20 din 10 februarie 2004, a respins ca
nefondat apelul, apreciind că în cauză nu se aplică principiul prevăzut de
art.19 alin.(2) C. proc. pen., potrivit căruia penalul ține în loc civilul,
deoarece nu a fost formulată o acțiune civilă care să fie ținută în loc, iar pe
de altă parte, trebuie făcută distincție între art.19 alin.(2) C. proc. civ. și
art.13 și 16 din Decretul 167/1958.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, invocându-se
motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc. civ., susținându-se că stabilirea
vinovăției asiguratului este o condiție esențială pentru acordarea
despăgubirilor, că suspendarea a operat de drept.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat .
Obligația de plată a asigurătorului este una care izvorăște din contractul de
asigurare și singura condiție pentru nașterea acestei obligații, dacă
asiguratul a plătit ratele, este producerea evenimentului asigurat. De la
această dată se naște și dreptul la acțiune al reclamantei. Cum riscul
asigurat s-a produs la data de 2 iulie 2000, rezultă că, în mod corect,
instanțele au aplicat dispozițiile art.3 din Decretul 167/1958, intrucât termenul
de prescripție în materie de asigurări este de 2 ani.
Susținerea reclamantei cu privire la condiția stabilirii vinovăției
asiguratului nu este întemeiată, deoarece plata despăgubirii se datorează în
baza contractului de asigurare și obligația asigurătorului este independentă de
vinovăția prepusului.
Critica referitoare la o pretinsă suspendare de drept a prescripției pe
perioada judecării cauzei penale nu este justificată, nefiind reglementată de
lege în art.13 din Decretul 167/1958 nici o astfel de ipoteză a suspendării
prescripției.
Nici art.16 din Decretul 167/1958 nu este incident în cauză, neintervenind vreo
împrejurare dintre cele limitativ prevăzute pentru întreruperea prescripției.
În consecință, dreptul la acțiune era prescris la data de 7 aprilie 2003,
când a fost introdusă acțiunea iar criticile reclamantei sunt neîntemeiate,
motiv pentru care recursul este nefondat.