ÎCCJ, decizie (scj.ro #83563)

Contract de asigurare . Despăgubiri.Termen de prescripție Decret nr.167/!958, art.3alin.(2) În situația în care asiguratul a plătit ratele , singura condiție necesară pentru nașterea obligației de plată a asigurătorului este producerea riscului ( evenimentului ) asigurat , dată de la care curge termenul de prescripție de 2 ani , în materie de asigurări . Obligația asigurătorului nu a fost suspendată pe perioada soluționării procesului penal în care a figurat ca inculpat conducătorul auto vinovat de producerea accidentului rutier . (Secția comercială, decizia nr.2592 din 15 septembrie 2004) Reclamanta SC E. D. SA Oradea a solicitat obligarea pârâtei SC O. SA , sucursala Bihor, la plata despăgubirilor civile, conform art.10 din H.G nr.1054/1999, arătând că a închiriat autocamionul, proprietatea sa, în anul 2000, societății comerciale „T.G.I.E.” SRL, care a implicat acest autocamion într-un grav accident rutier, la data de 2 iulie 2000. Vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul auto, prepus al societății locatare, astfel cum s-a stabilit prin sentința penală nr.137/2002 a Judecătoriei Beiuș.

Deși pârâta a refuzat plata despăgubirilor către victimele acidentului, SC T.G.I.E. SRL a plătit despăgubirile stabilite de instanță pentru victime. Pârâta a invocat prin întâmpinare excepțiile: autorității de lucru judecat față de obligarea la despăgubiri în procesul penal, a prescripției dreptului la acțiune în raport cu termenul special de 2 ani în materie de de asigurări precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, față de faptul că, în dosarul penal, parte responsabilă civilmente a figurat SC T. G. I. E. SRL iar nu SC E. D. SA Rieni. În cauză, SC T. G. I. E. SRL a formulat o cerere de intervenție, în interesul reclamantei, solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile către reclamantă.

Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr.2506 din 6 noiembrie 2003, a respins excepția autorității puterii lucrului judecat, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea și cererea de intervenție ca fiind tardiv formulate. Instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a invoca excepția autorității de lucru judecat întrucât în dosarul penal, temeiul îl constituia răspunderea delictuală iar în cauză, temeiul este răspunderea contractuală iar părțile nu sunt aceleași. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a avut în vedere că riscul asigurat s-a produs la 2 iulie 2000 iar cererea a fost înregistrată la 7 aprilie 2003, astfel că, potrivit art.3 din Decretul 167/1958 termenul de prescripție este de 2 ani în materie de asigurări și deci operează art.3 din Decretul 167/1958.

În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de SC T. G. I. E.SRL aceasta a fost respinsă în baza principiului accesorium sequitur principale. Reclamanta a declarat apel, susținând că, în mod greșit a fost respinsă acțiunea ca prescrisă, deoarece, pe perioada soluționării cauzei penale prescripția a fost suspendată și a considerat că obligația asigurătorului de a acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, se naște după stabilirea vinovăției conducătorului auto. Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr.20 din 10 februarie 2004, a respins ca nefondat apelul, apreciind că în cauză nu se aplică principiul prevăzut de art.19 alin.(2) C. proc. pen., potrivit căruia penalul ține în loc civilul, deoarece nu a fost formulată o acțiune civilă care să fie ținută în loc, iar pe de altă parte, trebuie făcută distincție între art.19 alin.(2) C. proc.

civ. și art.13 și 16 din Decretul 167/1958. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, invocându-se motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc. civ., susținându-se că stabilirea vinovăției asiguratului este o condiție esențială pentru acordarea despăgubirilor, că suspendarea a operat de drept. Recursul declarat de reclamantă este nefondat . Obligația de plată a asigurătorului este una care izvorăște din contractul de asigurare și singura condiție pentru nașterea acestei obligații, dacă asiguratul a plătit ratele, este producerea evenimentului asigurat. De la această dată se naște și dreptul la acțiune al reclamantei. Cum riscul asigurat s-a produs la data de 2 iulie 2000, rezultă că, în mod corect, instanțele au aplicat dispozițiile art.3 din Decretul 167/1958, intrucât termenul de prescripție în materie de asigurări este de 2 ani.

Susținerea reclamantei cu privire la condiția stabilirii vinovăției asiguratului nu este întemeiată, deoarece plata despăgubirii se datorează în baza contractului de asigurare și obligația asigurătorului este independentă de vinovăția prepusului. Critica referitoare la o pretinsă suspendare de drept a prescripției pe perioada judecării cauzei penale nu este justificată, nefiind reglementată de lege în art.13 din Decretul 167/1958 nici o astfel de ipoteză a suspendării prescripției. Nici art.16 din Decretul 167/1958 nu este incident în cauză, neintervenind vreo împrejurare dintre cele limitativ prevăzute pentru întreruperea prescripției. În consecință, dreptul la acțiune era prescris la data de 7 aprilie 2003, când a fost introdusă acțiunea iar criticile reclamantei sunt neîntemeiate, motiv pentru care recursul este nefondat.