ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4833/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4833/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată

următoarele:

La

data de 13 ianuarie 2011, reclamanții D.R.M., D.P.T. și D.C.I. au solicitat, instanței

de judecată, în contradictoriu cu pârâta G.P.B. RT, reprezentat de SC D.C.A.B.R.D.

SRL Cluj-Napoca, obligarea acesteia din urmă la repararea daunelor morale pricinuite

prin infracțiunea de ucidere a antecesorului lor, D.V., din culpă, de către K.Z.,

asigurat prin polița R.C.A. la societatea pârâtă, prin plata sumei de 450.000

euro, respectiv 150.000 euro, pentru fiecare.

Prin sentința civilă nr. 3732 din 6 iunie

2011, Tribunalul Comercial Cluj,

a

respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul

a reținut că este incidență excepția prescripției la acțiune conform art. 3

alin. (2) Decretul nr. 167/1958, întrucât în materie de asigurare termenul de prescripție

este de 2 ani, iar dreptul la acțiune s-a născut din momentul producerii accidentului,

când și persoana vinovată a fost cunoscută, iar acest moment s-a produs în data

de 26 iulie 2005. în ce privește constituirea unui dosar penal, a apreciat că aceasta

nu are nicio relevanță sub aspectul pretențiilor, întrucât dacă s-ar fi dorit repararea

prejudiciului într-un dosar civil, acțiunea trebuia formulată până la data de 26

iulie 2007, iar chestiunea suspendării acțiunii civile, până la soluționarea laturii

penale conform art. 19 C. proc. pen., nu are înrâurire asupra îndeplinirii termenului

de prescripție extinctivă.

Prin decizia civilă nr. 37 din 23 februarie

2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal,

a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, pe care a menținut-o

în întregime.

În privința primului motiv de apel ce se

referă la necompetența instanței care a soluționat cauza în fond, curtea de apel

a apreciat că în mod corect cauza a fost soluționată de Tribunalul Comercial, actualmente

Tribunalul Specializat Cluj. A arătat sub acest aspect că, în speță, sunt incidente

prevederile art. 3 pct. 17 C. com., privitoare la activitatea de asigurare, precum

și prezumția de comercialitate instituită de art. 4 din C. com., care privește nu

doar obligațiile contractuale, ci și cele reglementate de prevederile art. 998,

art. 999 C. civ.; reclamanții au chemat în judecată societatea de asigurare, astfel

că fiind pârât un comerciant, pentru identitate de rațiune cu considerentele expuse

prin decizia nr. XXII din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

litigiul trebuie calificat ca fiind comercial și în competența Tribunalului Specializat.

Raportat la motivul de apel privitor la

termenul de prescripție și la momentul curgerii acestuia, încă de la momentul producerii

accidentului se cunoștea persoana vinovată, respectiv persoana care a cauzat acest

accident, astfel că, fie printr-o constituire de parte civilă în procesul penal,

fie pe cale de acțiune distinctă de procesul penal, reclamanții trebuiau să introducă

acțiunea și să dovedească îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998, art. 999

C. civ.. Cum aceștia cunoșteau că prin fapta persoanei vinovate de producerea accidentului

s-a cauzat decesul defunctului D.V., cum suma cerută reprezintă daune morale și

nu materiale care puteau fi cuantificate din acel moment al producerii faptei prejudiciare,

momentul de la care curge termenul de prescripție în conformitate cu art. 8

alin. (1) Decretul nr. 167/1958 era momentul la care s-a produs fapta prejudiciară,

când și persoana vinovată a fost cunoscută.

Instanța de apel a apreciat, în consecință,

că chiar dacă termenul de prescripție ce trebuie avut în vedere este cel de 3 ani,

acțiunea reclamanților este prescrisă.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat

recurs reclamanții,

întemeindu-se

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În motivarea recursului, reclamanții susțin

că hotărârea instanței de apel este nelegală, pentru că a apreciat în mod eronat

caracterul tardiv al cererii lor, printr-o interpretare greșită a legii privind

data de la care începe calculul prescripției dreptului la acțiune în cazul dedus

judecății.

Arată în esență că momentul nașterii dreptului

la acțiunea pe care au promovat-o, ce este o acțiune directă împotriva asigurătorului

și nu a făptuitorului, este conform condițiilor legale R.C.A. momentul pronunțării

unei hotărâri penale definitive, pentru că numai după pronunțarea unei astfel de

hotărâri prin care se stabilește forma de vinovăție, culpa, asiguratul poate fi

obligat să răspundă pentru acoperirea prejudiciului rezultat în urma unui accident

care a cauzat decesul unei persoane, în limitele stabilite prin contractul de asigurare.

În consecință, solicită admiterea recursului

astfel cum a fost formulat și anularea deciziei curții de apel, ca nefiind legală

și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la Tribunalul Cluj.

În subsidiar, dacă se va anula decizia

recurată și se va reține cauza spre rejudecare, solicită pronunțarea unei hotărâri

prin care să fie admisă acțiunea introductivă de instanță, așa cum a fost formulată

și să fie obligată pârâta la repararea daunelor morale pricinuite, prin plata sumei

de 450.000 euro, respectiv 150.000 euro, pentru fiecare din cele trei părți vătămate.

Recursul nu este fondat.

În ce privește competența soluționării

acestei cauze, instanța de apel a apreciat corect că în raport de dispozițiile

art. 3 pct. 17 și art. 4 C. com. și având în vedere că reclamanții au formulat acțiunea

împotriva unei societăți de asigurare, pârâtul fiind un comerciant, pentru identitate

de rațiune cu considerentele conținute de decizia nr. XXII din 19 martie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, și în ipoteza existenței unei acțiuni îndreptate

de persoanele vătămate direct împotriva asigurătorului, această acțiune trebuie

calificată ca fiind de asemenea comercială, în virtutea principiului accesorialității,

conform căruia faptele civile dobândesc caracter comercial datorită strânsei legături

cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, în același sens fiind și dispozițiile

art. 56 C. com..

Totodată, se constată că prin încheierea

nr. 248 din 15 martie 2011, prezenta cauza a fost considerată ca fiind de natură

comercială și a fost transpusă Tribunalului Comercial, actualmente Tribunalul Specializat

Cluj, care a și soluționat cauza la fond, în mod legal, competența aparținând acestei

instanțe, în fața căreia, de altfel, nici nu s-a invocat excepția de necompetență

pentru motivele expuse în apel.

În ce privește susținerile recurenților

referitoare la eronata apreciere de către instanțe a caracterului tardiv al cererii,

pornind de la interpretarea greșită a legii, privind data de la care începe și trebuie

calculat termenul de prescripție, se constată că aceste susțineri nu sunt întemeiate

și vor fi respinse în consecință.

Astfel, dacă instanțele care s-au pronunțat

în cauză au avut o apreciere diferită în ce privește termenul de prescripție ce

operează în cauză, prima instanță considerând eronat că termenul de prescripție

aplicabil este cel special de 2 ani, instanța de apel stabilind în mod corect că

în speță termenul de prescripție ce trebuie avut în vedere este cel de 3 ani, în

ce privește momentul de la care trebuie calculat termenul de prescripție, ambele

instanțe au stabilit judicios că acest moment, respectiv al nașterii dreptului la

acțiune, este reprezentat, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) Decretul

nr. 167/1958, de momentul producerii accidentului și al cunoașterii persoanei care

a cauzat accidentul, acesta fiind data de 26 iulie 2005.

Prin urmare, se reține că dispozițiile

legale aplicabile în speță și invocate de recurenți nu condiționează acordarea despăgubirilor

de existența unei hotărâri penale definitive de condamnare a persoanei vinovate

de accident.

De asemenea, nu se pune problema suspendării

termenului de prescripție privind acțiunea civilă, până la soluționarea laturii

penale conform art. 19 C. proc. pen., deoarece procesul penal nu are nicio înrâurire

asupra îndeplinirii termenului de prescripție în procesul civil ce are acest obiect

și, de altfel, se observă că reclamanții aveau posibilitatea constituirii de parte

civilă în procesul penal, ceea ce nu au făcut.

Cum reclamanții au cunoscut fapta persoanei

vinovate de producerea accidentului din data de 26 iulie 2007 și puteau cuantifica

daunele morale din acel moment, respectiv din momentul producerii faptei prejudiciare,

introducerea acțiunii la data de 13 ianuarie 2011, apare ca fiind evident tardivă,

așa cum corect au decis ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză.

Astfel fiind, reținându-se că nu există

niciun motiv de recurs întemeiat, care în raport de dispozițiile art. 304 pct. 1

- 9 C. proc. civ. să conducă la casarea ori modificarea deciziei curții de apel,

în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., decizia curții de apel va fi menținută

ca fiind legală, iar recursul formulat în cauză de reclamanți se va respinge, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanții D.C.I., D.P.T. și D.R.M. împotriva deciziei civile

nr. 37/2012 din 23 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a Il-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012.