ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4833/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: La data de 13 ianuarie 2011, reclamanții D.R.M., D.P.T. și D.C.I. au solicitat, instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâta G.P.B. RT, reprezentat de SC D.C.A.B.R.D. SRL Cluj-Napoca, obligarea acesteia din urmă la repararea daunelor morale pricinuite prin infracțiunea de ucidere a antecesorului lor, D.V., din culpă, de către K.Z., asigurat prin polița R.C.A. la societatea pârâtă, prin plata sumei de 450.000 euro, respectiv 150.000 euro, pentru fiecare. Prin sentința civilă nr. 3732 din 6 iunie 2011, Tribunalul Comercial Cluj, a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că este incidență excepția prescripției la acțiune conform art. 3 alin. (2) Decretul nr. 167/1958, întrucât în materie de asigurare termenul de prescripție este de 2 ani, iar dreptul la acțiune s-a născut din momentul producerii accidentului, când și persoana vinovată a fost cunoscută, iar acest moment s-a produs în data de 26 iulie 2005. în ce privește constituirea unui dosar penal, a apreciat că aceasta nu are nicio relevanță sub aspectul pretențiilor, întrucât dacă s-ar fi dorit repararea prejudiciului într-un dosar civil, acțiunea trebuia formulată până la data de 26 iulie 2007, iar chestiunea suspendării acțiunii civile, până la soluționarea laturii penale conform art. 19 C. proc.

pen., nu are înrâurire asupra îndeplinirii termenului de prescripție extinctivă. Prin decizia civilă nr. 37 din 23 februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, pe care a menținut-o în întregime. În privința primului motiv de apel ce se referă la necompetența instanței care a soluționat cauza în fond, curtea de apel a apreciat că în mod corect cauza a fost soluționată de Tribunalul Comercial, actualmente Tribunalul Specializat Cluj.

A arătat sub acest aspect că, în speță, sunt incidente prevederile art. 3 pct. 17 C. com., privitoare la activitatea de asigurare, precum și prezumția de comercialitate instituită de art. 4 din C. com., care privește nu doar obligațiile contractuale, ci și cele reglementate de prevederile art. 998, art. 999 C. civ.; reclamanții au chemat în judecată societatea de asigurare, astfel că fiind pârât un comerciant, pentru identitate de rațiune cu considerentele expuse prin decizia nr. XXII din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, litigiul trebuie calificat ca fiind comercial și în competența Tribunalului Specializat.

Raportat la motivul de apel privitor la termenul de prescripție și la momentul curgerii acestuia, încă de la momentul producerii accidentului se cunoștea persoana vinovată, respectiv persoana care a cauzat acest accident, astfel că, fie printr-o constituire de parte civilă în procesul penal, fie pe cale de acțiune distinctă de procesul penal, reclamanții trebuiau să introducă acțiunea și să dovedească îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998, art. 999 C. civ.. Cum aceștia cunoșteau că prin fapta persoanei vinovate de producerea accidentului s-a cauzat decesul defunctului D.V., cum suma cerută reprezintă daune morale și nu materiale care puteau fi cuantificate din acel moment al producerii faptei prejudiciare, momentul de la care curge termenul de prescripție în conformitate cu art. 8 alin. (1) Decretul nr. 167/1958 era momentul la care s-a produs fapta prejudiciară, când și persoana vinovată a fost cunoscută.

Instanța de apel a apreciat, în consecință, că chiar dacă termenul de prescripție ce trebuie avut în vedere este cel de 3 ani, acțiunea reclamanților este prescrisă. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. În motivarea recursului, reclamanții susțin că hotărârea instanței de apel este nelegală, pentru că a apreciat în mod eronat caracterul tardiv al cererii lor, printr-o interpretare greșită a legii privind data de la care începe calculul prescripției dreptului la acțiune în cazul dedus judecății. Arată în esență că momentul nașterii dreptului la acțiunea pe care au promovat-o, ce este o acțiune directă împotriva asigurătorului și nu a făptuitorului, este conform condițiilor legale R.C.A.

momentul pronunțării unei hotărâri penale definitive, pentru că numai după pronunțarea unei astfel de hotărâri prin care se stabilește forma de vinovăție, culpa, asiguratul poate fi obligat să răspundă pentru acoperirea prejudiciului rezultat în urma unui accident care a cauzat decesul unei persoane, în limitele stabilite prin contractul de asigurare. În consecință, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și anularea deciziei curții de apel, ca nefiind legală și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la Tribunalul Cluj. În subsidiar, dacă se va anula decizia recurată și se va reține cauza spre rejudecare, solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să fie admisă acțiunea introductivă de instanță, așa cum a fost formulată și să fie obligată pârâta la repararea daunelor morale pricinuite, prin plata sumei de 450.000 euro, respectiv 150.000 euro, pentru fiecare din cele trei părți vătămate.

Recursul nu este fondat. În ce privește competența soluționării acestei cauze, instanța de apel a apreciat corect că în raport de dispozițiile art. 3 pct. 17 și art. 4 C. com. și având în vedere că reclamanții au formulat acțiunea împotriva unei societăți de asigurare, pârâtul fiind un comerciant, pentru identitate de rațiune cu considerentele conținute de decizia nr. XXII din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și în ipoteza existenței unei acțiuni îndreptate de persoanele vătămate direct împotriva asigurătorului, această acțiune trebuie calificată ca fiind de asemenea comercială, în virtutea principiului accesorialității, conform căruia faptele civile dobândesc caracter comercial datorită strânsei legături cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, în același sens fiind și dispozițiile art. 56 C. com..

Totodată, se constată că prin încheierea nr. 248 din 15 martie 2011, prezenta cauza a fost considerată ca fiind de natură comercială și a fost transpusă Tribunalului Comercial, actualmente Tribunalul Specializat Cluj, care a și soluționat cauza la fond, în mod legal, competența aparținând acestei instanțe, în fața căreia, de altfel, nici nu s-a invocat excepția de necompetență pentru motivele expuse în apel. În ce privește susținerile recurenților referitoare la eronata apreciere de către instanțe a caracterului tardiv al cererii, pornind de la interpretarea greșită a legii, privind data de la care începe și trebuie calculat termenul de prescripție, se constată că aceste susțineri nu sunt întemeiate și vor fi respinse în consecință.

Astfel, dacă instanțele care s-au pronunțat în cauză au avut o apreciere diferită în ce privește termenul de prescripție ce operează în cauză, prima instanță considerând eronat că termenul de prescripție aplicabil este cel special de 2 ani, instanța de apel stabilind în mod corect că în speță termenul de prescripție ce trebuie avut în vedere este cel de 3 ani, în ce privește momentul de la care trebuie calculat termenul de prescripție, ambele instanțe au stabilit judicios că acest moment, respectiv al nașterii dreptului la acțiune, este reprezentat, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) Decretul nr. 167/1958, de momentul producerii accidentului și al cunoașterii persoanei care a cauzat accidentul, acesta fiind data de 26 iulie 2005. Prin urmare, se reține că dispozițiile legale aplicabile în speță și invocate de recurenți nu condiționează acordarea despăgubirilor de existența unei hotărâri penale definitive de condamnare a persoanei vinovate de accident.

De asemenea, nu se pune problema suspendării termenului de prescripție privind acțiunea civilă, până la soluționarea laturii penale conform art. 19 C. proc. pen., deoarece procesul penal nu are nicio înrâurire asupra îndeplinirii termenului de prescripție în procesul civil ce are acest obiect și, de altfel, se observă că reclamanții aveau posibilitatea constituirii de parte civilă în procesul penal, ceea ce nu au făcut. Cum reclamanții au cunoscut fapta persoanei vinovate de producerea accidentului din data de 26 iulie 2007 și puteau cuantifica daunele morale din acel moment, respectiv din momentul producerii faptei prejudiciare, introducerea acțiunii la data de 13 ianuarie 2011, apare ca fiind evident tardivă, așa cum corect au decis ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză.

Astfel fiind, reținându-se că nu există niciun motiv de recurs întemeiat, care în raport de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. să conducă la casarea ori modificarea deciziei curții de apel, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., decizia curții de apel va fi menținută ca fiind legală, iar recursul formulat în cauză de reclamanți se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții D.C.I., D.P.T. și D.R.M. împotriva deciziei civile nr. 37/2012 din 23 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012.