ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1390/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1390/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr.

123 din 25 ianuarie 2013, Tribunalul Bacău a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantele P.M. și l.C. în contradictoriu cu pârâta SC U

.

A.

SA București și intervenientul O.C., fiind obligată pârâta la plata sumei de

100.000 lei către fiecare reclamantă cu titlu de daune morale și la 2500 lei

cheltuieli de judecată.

Prealabil

pronunțării sentinței, prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2012,

instanța a respins excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției

dreptului la acțiune invocate de pârâtă.

Cu privire la

excepția autorității de lucru judecat, instanța a reținut că declarațiile

reclamantelor date în carul dosarului penal, în sensul că nu se constituie

parte civilă, nu reprezintă o renunțare la dreptul de a solicita despăgubiri de

la inculpat, ci doar intenția acestora de a nu porni o acțiune civilă în cadrul

procesului penal.

În ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin

fapta ilicită, instanța a reținut că aceasta începe să curgă de la data la care

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea, iar reclamantele puteau să cunoască identitatea asigurătorului,

cel mai târziu la data la care au acestea au fost introduse în procesul penal,

respectiv 04 mai 2010.

Pe fondul

cauzei, s-a constatat că, prin sentința penală nr. 467 din 11 octombrie 2010

(definitivă), pronunțată de Judecătoria Moinești, în dosarul nr. 4878/260/2009,

intervenientul forțat O.C. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de

ucidere din culpă, reținându-se în sarcina sa următoarele: la data de 3 martie 2009,

acesta a condus autoturismul BC 0838 pe DN 2 și, pe raza localității Scorțeni,

din cauza neatenției la volan pe fondul unei viteze mari de deplasare, a

pierdut controlul volanului, a ieșit în afara părții carosabile și s-a izbit de

un copac. În mașină cu acesta se mai aflau și T.l.M., în partea față dreapta, R.V.,

în spatele șoferului și S.S. în partea dreapta spate, iar în urma impactului

violent, aceasta din urmă a decedat și că, la momentul producerii accidentului,

pentru autoturismul condus de intervenientul forțat exista polița de asigurare

de răspundere civilă auto seria RO/12/S5/kx nr. 000773041, încheiată cu SC U.V.I.

Instanța de

fond a dat eficiență prevederilor art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 și

prevederilor art. 998 și 999 C. civ., apreciind că, în speță, sunt întrunite

condițiile răspunderii delictuale a intervenientului forțat, întrucât hotărârea

instanței penale are autoritate de lucru judecat cu privire la existența

faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia (art. 22C. C.

proc. pen.), iar legătura de cauzalitate și prejudiciul moral suferit de

reclamanți nu pot și nici nu au fost negate de pârâtă.

Sub aspectul

cuantumului daunelor morale solicitate prin acțiunea introductivă s-a reținut

că acestea se raportează, în esență, la un prejudiciu de ordin afectiv,

nesusceptibil de determinări obiective pe baza unor criterii științifice

preexistente, ci supus unor aprecieri esențial subiective ale instanțelor de

judecată. Având în vedere că, față de dispozițiile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr.

20/2008, instanța trebuie să aibă în vedere și jurisprudența instanțelor din

România în acest domeniu, precum și probele administrate în cauză s-a reținut,

în raport de, dar și legătura sufletească și de rudenie apropiată, vârsta

victimei și faptul că aceasta locuia cu reclamantele în casa părintească,

instanța apreciază că  suma de 100.000 lei pentru fiecare dintre reclamante

este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a

accidentului rutier.

Apelurile

declarate de părți împotriva sentinței au fost respinse de Curtea de Apel

Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia

nr. 61 din 14 iunie 2013.

În considerentele

deciziei, instanța de apel a reținut că manifestarea de voință a reclamantelor

în cadrul litigiului penal, în sensul neconstituirii ca părți civile, nu

constituie o renunțare la dreptul de despăgubire pentru paguba cauzată prin

infracțiune și că legea penală instituie prin art. 15 C. proc. pen., facultatea

constituirii părții vătămate în parte civilă, iar prin art. 19 posibilitatea

sesizării instanței civile în cazul neconstituirii de parte civilă în procesul

penal.

În ce privește

critica cu privire la soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune

s-a menținut raționamentul primei instanțe în sensul că momentul de la care

începe să curgă termenul prescripției este acela la care identitatea

asigurătorului a putut fi cunoscută, respectiv momentul la care reclamantele au

fost introduse în cauza penală ca părți vătămate, 04 mai 2010, în condițiile în

care art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu reglementează un moment fix, ci unul

ce poate varia în funcție de circumstanțele particulare ale situației de fapt.

Pe fondul

litigiului, instanța a avut în vedere că valoarea despăgubirilor stabilite de

prima instanță reflectă echilibrul între acestea și suferințele produse

reclamantelor, constând în gradul de rudenie și legăturile apropiate dintre

victimă și surorile acesteia.

Împotriva

deciziei au declarat recurs atât reclamantele P.M. și l.C., cât și pârâta SC

U.A. SA București, considerând-o nelegală și netemeinică.

reclamante critică decizia instanței de apel în privința cuantumului daunelor

morale acordate, considerând că acestea nu reflectă un echilibru între

suferințele produse și despăgubirile datorate de asigurător.

Redând enunțul art.

49 din Ordinul C.S.A. 20/2008 și al art. 24 alin. (2) lit. b) din același

ordin, se apreciază că instanța trebuia să aibă în vedere că dreptul încălcat

prin infracțiunea dedusă judecății este cel ce privește dreptul la viață, iar

instanța trebuia să aibă în vedere și gradul de rudenie avut cu victima, acela

de surori care, conform declarației martorilor, i-au ținut loc și de mamă

acesteia de la vârsta de 6 ani.

De asemenea, se

arată că tragismul situației celor două reclamante a fost amplificat și de

faptul că în urmă cu aproximativ o lună de zile înainte de producerea

evenimentului a intervenit și decesul tatălui lor, ceea ce denotă suferințele

psihice de neimaginat la care au fost supuse cele două reclamante, suferințe pe

care acestea le consideră iremediabile.

Consideră că

deși nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca

urmare a pierderii unei persoane apropiate, practica judiciară este constantă

în a aprecia că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ele

având rolul de a compensa respectivul prejudiciu, o alinare în asigurarea unor

condiții de viață mai confortabile, care să permită acestora ca, la un moment

dat, să poată realiza un transfer de afectivitate.

Date fiind

implicațiile de ordin afectiv, moral și psihic se apreciază că sumele acordate

de instanță sunt mult prea reduse raportat la prejudiciul suferit de cele două

reclamante.

În aceeași

măsură se apreciază că un alt aspect ce trebuie avut în vedere este acela al

jurisprudenței naționale, faptul că daunele acordate în cadrul unor asemenea

litigii este ascendent motivat de alinierea la standardele U.E., iar pe de altă

parte, valorile polițelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie au

crescut.

Dând exemple

din practica instanțelor pe aspectele invocate, recurenta solicită admiterea

recursului său și respingerea recursului declarat de SC U.A. SA București ca

nefondat.

pârâtă SC U.A. SA invocă în susținerea recursului său următoarele critici:

- Referitor la

excepția autorității de lucru judecat, raportat la renunțarea la dreptul de a

solicita despăgubiri se susține că în dosarul penal ce a avut ca obiect

uciderea din culpă reținută în sarcina numitului O.C. (care a fost condamnat

definitiv), cele două reclamante au figurat ca părți civile, iar la termenul

din data de 06 aprilie 2010, P.M. a declarat că „nu înțeleg să mă constitui parte

civilă în prezenta cauză, nu solicit daune materiale și morale de la inculpat”

și l.C., la termenul din data de 01 iunie 2010, a declarat că „nu doresc să mă

constitui parte civilă în prezenta cauză. Nu am nicio pretenție de la

inculpat.”

Recurenta consideră

că față de această situație, reclamantele au înțeles să uzeze de prevederile art.

247 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în sensul că au renunțat la dreptul de a

cere despăgubiri materiale și morale de la autorul accidentului, normele

evocate având drept efect stingerea definitivă a procesului civil, în speță - a

laturii civile din procesul penal, iar declarațiile acestora date în fața

instanței penale unt neechivoce.

Față de cele

susținute, recurenta apreciază că se impune admiterea excepției autorității de

lucru judecat, raportat la dreptul de a solicita despăgubiri al reclamantelor.

- în ce

privește excepția prescripției dreptului la acțiune se arată că evenimentul

rutier în baza căruia s-a născut dreptul reclamantelor de a solicita

despăgubiri s-a produs la data de 03 martie 2009, iar acțiunea a fost promovată

la data de 16 mai 2012, cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani

reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la

data de la care începe să curgă acest termen, recurenta consideră că aceasta

coincide cu data producerii evenimentului asigurat, dată la care s-a putut

cunoaște persoana vinovată și la care putea fi cunoscută și persoana

asigurătorului printr-o solicitare adresată C.S.A. sau prin serviciul online.

De asemenea,

arată că nu poate fi primită motivarea instanței potrivit căreia împrejurările

tragice au făcut ca părțile civile să nu cunoască persoana responsabilă

civilmente și că inacțiunea reclamantelor nu le disculpă pe acestea de la

cunoașterea identității acestora de la momentul producerii evenimentului

rutier.

- Pe fondul

cauzei, recurenta consideră că instanța de apel a apreciat în mod greșit

apărările sale privind efectul pozitiv al sentinței penale atunci când a

considerat că prezumția de lucru judecat nu este incidență în cauză. Pe acest

aspect se reiterează faptul că reclamantele au declarat în cursul procesului

penal că nu doresc să se constituie părți civile și nu au nicio pretenție de la

inculpat, ceea ce a dus la stingerea acțiunii civile în cadrul procesului.

Referitor la contravaloarea

daunelor morale se susține că sumele solicitate de reclamante nu corespund

dispozițiilor legale și jurisprudenței. Aducând în atenția instanței aspecte

teoretice, exemple din jurisprudența instanțelor, precum și recomandări ale Consiliului

Europei cu privire la repararea daunelor morale (făcute în anul 1969),

recurenta apreciază că este nevoie de existența unor elemente probatorii

adecvate care să permită găsirea unor criterii de evaluare a întinderii

acestora, nefiind suficientă libera apreciere a instanței, bazată pe gradul de

percepere al acesteia al universului psihic al fiecărei persoane.

Analizând

cererile de recurs ale părților, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la

recursul declarat de recursul declarat de reclamantele P.M. și l.C.:

În esență,

criticile recurentei vizează aspecte ce țin de modul de stabilire a cuantumului

despăgubirilor acordate care, în opinia acestora, nu ar reflecta sub nicio

formă echilibrul între suferințele produse și suma acordată cu titlu de

despăgubiri.

Toate aceste

susțineri precum și cele legate de tragedia ce s-a petrecut în familia

reclamantelor, la gradul de rudenie cu victima accidentului, precum și

trimiterile la jurisprudența instanțelor și la criteriile de apreciere a

cuantumului daunelor morale nu pot fi subsumate vreunui motiv de recurs dintre

cele strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., ele

constituindu-se în veritabile critici de netemeinicie ce nu pot face obiectul

analizei instanței de recurs al cărei rol este limitat la controlul de

nelegalitate al deciziei instanței de apel pentru motive stricte și limitate.

De asemenea,

nici invocarea prevederilor Ordinului C.S.A. 20/2008 nu poate atrage incidența

vreunui motiv de nelegalitate câtă vreme nu se indică o aplicare greșită ori o

încălcare a reglementărilor conținute de acesta, rolul invocării fiind tot

acela de a susține opinia recurentelor, în sensul că despăgubirile acordate de

instanță, respectiv că valoarea acestora ar fi trebuit să fie mai mare.

Așa fiind, Înalta

Curte va da eficiență prevederilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.,

potrivit cărora, sancțiunea ce intervine în cazul în care cererea de recurs nu

cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor este aceea a nulității cererii de recurs.

ia recursul declarat de pârâta SC U.A. SA:

- Contrar

susținerilor recurentei, instanța a reținut în mod corect că nu poate fi

reținută excepția autorității de lucru judecat cu privire la faptul că, în procesul

penal acestea ar fi renunțat la a solicita daune materiale și morale de la

autorul accidentului în urma căruia sora lor a decedat.

În principiu,

acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale, prin constituirea persoanei

vătămate ca parte civilă (art. 14 din vechiul C. proc. pen.), acțiune ce are ca

obiect atragerea răspunderii civile a inculpatului, atât pentru daunele

materiale, cât și pentru cele morale.

Asta înseamnă

că persoana vătămată, în speță reclamantele, se puteau constitui părți civile împotriva

inculpatului în procesul penal (art. 15 din vechiul C. proc. civ.). Cu toate

acestea, persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul

penal poate introduce acțiune la instanța civilă acțiune pentru repararea

pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune(art. 19 din

vechiul C. proc. civ.).

Din textele

legale evocate anterior rezultă că reclamantele au avut posibilitatea legală de

a opta între a solicita repararea pagubei și daunele morale în cadrul acțiunii

civile exercitate în cadrul procesului penal sau, separat, prin promovarea unei

acțiuni la instanțele civile.

Ori, atâta timp

cât cele două reclamante au declarat că nu se constituie părți civile în

procesul penal este evident că avea prescrisă calea exercitării unei acțiuni

civile la instanța civilă. Această situație rezultă în mod neîndoielnic din

declarațiile date în fața instanței penale, declarații ce nu sunt de natură a

atrage incidența dispozițiilor art. 247 alin. (2) – (3) din vechiul C. proc.

civ., neputându-se reține că acestea au înțeles să renunțe la dreptul de a

pretinde despăgubiri.

De altfel,

reclamantele nici nu se pot prevala de dispozițiile art. 1201 din vechiul C.

civ., în contextul în care, în procesul penal, acțiunea civilă nu a fost alăturată

acțiunii penale, situație ce rezultă în clar și care nu comportă discuții așa

cum s-a arătat anterior.

- Nici

criticile ce au vizat soluția dată excepției prescripției dreptului acțiunii al

reclamantei nu pot fi primite, raportat la dispozițiile art. 3 și 8 din

Decretul nr. 167/1958.

Potrivit

textelor legale menționate termenul general de prescripție, de 3 ani, a

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe

să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât

paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În cauză,

instanța de apel a reținut că reclamantele au formulat acțiunea în termenul de

prescripție, considerând că, la data producerii accidentului, reclamantele au

cunoscut paguba și parțial pe cel care răspunde de ea, mai puțin numele

asigurătorului R.C.A. despre care au putut să ia cunoștință abia la data de 04

mai 2010, data la care asigurătorul a fost introdus în procesul penal, iar față

de data promovării acțiunii, 16 mai 2010, acțiunea nu este prescrisă.

Recurentele

susțin că, la data producerii accidentului, reclamantele au cunoscut atât

persoana vinovată de producerea acestuia, cât și paguba, iar cu privire la

societatea de asigurare o puteau cunoaște printr-o solicitare adresată C.S.A.

Raportat la

cele anterior arătate se constată că problema de drept ce necesită a fi

lămurită este aceea a termenului de la care începe să curgă termenul de

prescripție al dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită.

Așa cum corect

s-a reținut în considerentele deciziei, dreptul la acțiune în repararea

pagubei, în condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, urmează regula

potrivit căreia textul distinge două momente alternative de determinare a

începutului prescripției și anume: momentul subiectiv, acela al cunoașterii

pagubei și pe cel care răspunde de ea sau momentul obiectiv, determinat de

instanță, al datei la care păgubitul trebuia să cunoască aceste elemente.

Prin urmare,

prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită nu începe să curgă de la data producerii pagubei, ci de la data la care

cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de

ea.

În cauza dedusă

judecății, reclamantele chiar dacă ar fi putut să cunoască paguba pricinuită la

data producerea accidentului rutier, dată fiind derularea unui proces penal în

urma căruia s-a tranșat asupra vinovăției conducătorului auto, intimatul O.C., și,

implicit a celui răspunzător pentru repararea pagubei, dreptul la exercitarea

acțiunii în despăgubiri s-a născut la data de 28 decembrie 2012 când a rămas

definitivă decizia penală nr. 506/A/2010 pronunțată de Tribunalul Bacău, în

dosarul penal nr. 4878/260/2009.

Un argument în

plus în susținerea acestui raționament este dat de alin. (1) și (2) ale art. 19

din vechiul C. proc. pen., potrivit cu care, în situația în care acțiunea

civilă nu este alăturată acțiunii penale și se formulează la instanțele civile,

judecata se suspendă de drept până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

În consecință,

față de data formulării acțiunii deduse judecății, 16 iunie 2012, acțiunea

reclamantelor nu este prescrisă.

- Cu privire la

critica privind încălcarea principiului de lucru judecat se constată că este

nefondată pentru aceleași argumente expuse anterior cu prilejul analizării

primului motiv de recurs ce a vizat soluția dată aplicării prevederilor art. 1201

din vechiul C. civ., ce sunt pe deplin valabile și în acest caz.

- în ce

privește criticile prind fondul cauzei cu referire concretă la cuantumul

daunelor confirmate de instanța de apel cu titlu de daune morale se constată că

în mare parte acestea readuc în discuție aspecte ce țin de o eventuală

netemeinicie a deciziei atacate și care nu pot face obiectul controlului de

nelegalitate în această etapă procesuală în care rolul instanței de recurs este

limitat la cercetarea motivelor nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

În plus, ambele

instanțe, în cuantificarea daunelor morale, au avut în vedere prevederile art. 49

din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, precum și jurisprudența în această materie a

instanțelor judecătorești, după cum au fost avute în vedere și

particularitățile cauzei neexistând anumite criterii prestabilite la care

instanța să se raporteze în cazul unui litigiu de asemenea natură, fiind

esențiale particularitățile^fiecărui caz în parte.

Pentru considerentele

expuse anterior, Înalta Curte va constata nulitatea cererii de recurs formulată

de reclamante, în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., și va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanții P.M. și l.C. împotriva

deciziei nr. 61 din 14 iunie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de pârâta SC U.A. SA împotriva deciziei nr. 61 din 14 iunie

2013 a Curții de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 aprilie 2014.