ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1390/2014

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 123 din 25 ianuarie 2013, Tribunalul Bacău a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele P.M. și l.C. în contradictoriu cu pârâta SC U . A. SA București și intervenientul O.C., fiind obligată pârâta la plata sumei de 100.000 lei către fiecare reclamantă cu titlu de daune morale și la 2500 lei cheltuieli de judecată. Prealabil pronunțării sentinței, prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2012, instanța a respins excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâtă. Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, instanța a reținut că declarațiile reclamantelor date în carul dosarului penal, în sensul că nu se constituie parte civilă, nu reprezintă o renunțare la dreptul de a solicita despăgubiri de la inculpat, ci doar intenția acestora de a nu porni o acțiune civilă în cadrul procesului penal.

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, instanța a reținut că aceasta începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar reclamantele puteau să cunoască identitatea asigurătorului, cel mai târziu la data la care au acestea au fost introduse în procesul penal, respectiv 04 mai 2010. Pe fondul cauzei, s-a constatat că, prin sentința penală nr. 467 din 11 octombrie 2010 (definitivă), pronunțată de Judecătoria Moinești, în dosarul nr. 4878/260/2009, intervenientul forțat O.C.

a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, reținându-se în sarcina sa următoarele: la data de 3 martie 2009, acesta a condus autoturismul BC 0838 pe DN 2 și, pe raza localității Scorțeni, din cauza neatenției la volan pe fondul unei viteze mari de deplasare, a pierdut controlul volanului, a ieșit în afara părții carosabile și s-a izbit de un copac. În mașină cu acesta se mai aflau și T.l.M., în partea față dreapta, R.V., în spatele șoferului și S.S. în partea dreapta spate, iar în urma impactului violent, aceasta din urmă a decedat și că, la momentul producerii accidentului, pentru autoturismul condus de intervenientul forțat exista polița de asigurare de răspundere civilă auto seria RO/12/S5/kx nr. 000773041, încheiată cu SC U.V.I.

Instanța de fond a dat eficiență prevederilor art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 și prevederilor art. 998 și 999 C. civ., apreciind că, în speță, sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale a intervenientului forțat, întrucât hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia (art. 22C. C. proc. pen.), iar legătura de cauzalitate și prejudiciul moral suferit de reclamanți nu pot și nici nu au fost negate de pârâtă. Sub aspectul cuantumului daunelor morale solicitate prin acțiunea introductivă s-a reținut că acestea se raportează, în esență, la un prejudiciu de ordin afectiv, nesusceptibil de determinări obiective pe baza unor criterii științifice preexistente, ci supus unor aprecieri esențial subiective ale instanțelor de judecată.

Având în vedere că, față de dispozițiile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, instanța trebuie să aibă în vedere și jurisprudența instanțelor din România în acest domeniu, precum și probele administrate în cauză s-a reținut, în raport de, dar și legătura sufletească și de rudenie apropiată, vârsta victimei și faptul că aceasta locuia cu reclamantele în casa părintească, instanța apreciază că suma de 100.000 lei pentru fiecare dintre reclamante este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a accidentului rutier.

Apelurile declarate de părți împotriva sentinței au fost respinse de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 61 din 14 iunie 2013. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că manifestarea de voință a reclamantelor în cadrul litigiului penal, în sensul neconstituirii ca părți civile, nu constituie o renunțare la dreptul de despăgubire pentru paguba cauzată prin infracțiune și că legea penală instituie prin art. 15 C. proc. pen., facultatea constituirii părții vătămate în parte civilă, iar prin art. 19 posibilitatea sesizării instanței civile în cazul neconstituirii de parte civilă în procesul penal.

În ce privește critica cu privire la soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune s-a menținut raționamentul primei instanțe în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul prescripției este acela la care identitatea asigurătorului a putut fi cunoscută, respectiv momentul la care reclamantele au fost introduse în cauza penală ca părți vătămate, 04 mai 2010, în condițiile în care art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu reglementează un moment fix, ci unul ce poate varia în funcție de circumstanțele particulare ale situației de fapt. Pe fondul litigiului, instanța a avut în vedere că valoarea despăgubirilor stabilite de prima instanță reflectă echilibrul între acestea și suferințele produse reclamantelor, constând în gradul de rudenie și legăturile apropiate dintre victimă și surorile acesteia.

Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantele P.M. și l.C., cât și pârâta SC U.A. SA București, considerând-o nelegală și netemeinică. 1. Recurentele reclamante critică decizia instanței de apel în privința cuantumului daunelor morale acordate, considerând că acestea nu reflectă un echilibru între suferințele produse și despăgubirile datorate de asigurător. Redând enunțul art. 49 din Ordinul C.S.A. 20/2008 și al art. 24 alin. (2) lit. b) din același ordin, se apreciază că instanța trebuia să aibă în vedere că dreptul încălcat prin infracțiunea dedusă judecății este cel ce privește dreptul la viață, iar instanța trebuia să aibă în vedere și gradul de rudenie avut cu victima, acela de surori care, conform declarației martorilor, i-au ținut loc și de mamă acesteia de la vârsta de 6 ani.

De asemenea, se arată că tragismul situației celor două reclamante a fost amplificat și de faptul că în urmă cu aproximativ o lună de zile înainte de producerea evenimentului a intervenit și decesul tatălui lor, ceea ce denotă suferințele psihice de neimaginat la care au fost supuse cele două reclamante, suferințe pe care acestea le consideră iremediabile. Consideră că deși nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane apropiate, practica judiciară este constantă în a aprecia că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ele având rolul de a compensa respectivul prejudiciu, o alinare în asigurarea unor condiții de viață mai confortabile, care să permită acestora ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate.

Date fiind implicațiile de ordin afectiv, moral și psihic se apreciază că sumele acordate de instanță sunt mult prea reduse raportat la prejudiciul suferit de cele două reclamante. În aceeași măsură se apreciază că un alt aspect ce trebuie avut în vedere este acela al jurisprudenței naționale, faptul că daunele acordate în cadrul unor asemenea litigii este ascendent motivat de alinierea la standardele U.E., iar pe de altă parte, valorile polițelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie au crescut. Dând exemple din practica instanțelor pe aspectele invocate, recurenta solicită admiterea recursului său și respingerea recursului declarat de SC U.A. SA București ca nefondat. 2. Recurenta - pârâtă SC U.A.

SA invocă în susținerea recursului său următoarele critici: - Referitor la excepția autorității de lucru judecat, raportat la renunțarea la dreptul de a solicita despăgubiri se susține că în dosarul penal ce a avut ca obiect uciderea din culpă reținută în sarcina numitului O.C. (care a fost condamnat definitiv), cele două reclamante au figurat ca părți civile, iar la termenul din data de 06 aprilie 2010, P.M. a declarat că „nu înțeleg să mă constitui parte civilă în prezenta cauză, nu solicit daune materiale și morale de la inculpat” și l.C., la termenul din data de 01 iunie 2010, a declarat că „nu doresc să mă constitui parte civilă în prezenta cauză. Nu am nicio pretenție de la inculpat.” Recurenta consideră că față de această situație, reclamantele au înțeles să uzeze de prevederile art. 247 alin. (2) și (3) C. proc.

civ., în sensul că au renunțat la dreptul de a cere despăgubiri materiale și morale de la autorul accidentului, normele evocate având drept efect stingerea definitivă a procesului civil, în speță - a laturii civile din procesul penal, iar declarațiile acestora date în fața instanței penale unt neechivoce. Față de cele susținute, recurenta apreciază că se impune admiterea excepției autorității de lucru judecat, raportat la dreptul de a solicita despăgubiri al reclamantelor. - în ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune se arată că evenimentul rutier în baza căruia s-a născut dreptul reclamantelor de a solicita despăgubiri s-a produs la data de 03 martie 2009, iar acțiunea a fost promovată la data de 16 mai 2012, cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la data de la care începe să curgă acest termen, recurenta consideră că aceasta coincide cu data producerii evenimentului asigurat, dată la care s-a putut cunoaște persoana vinovată și la care putea fi cunoscută și persoana asigurătorului printr-o solicitare adresată C.S.A. sau prin serviciul online. De asemenea, arată că nu poate fi primită motivarea instanței potrivit căreia împrejurările tragice au făcut ca părțile civile să nu cunoască persoana responsabilă civilmente și că inacțiunea reclamantelor nu le disculpă pe acestea de la cunoașterea identității acestora de la momentul producerii evenimentului rutier. - Pe fondul cauzei, recurenta consideră că instanța de apel a apreciat în mod greșit apărările sale privind efectul pozitiv al sentinței penale atunci când a considerat că prezumția de lucru judecat nu este incidență în cauză.

Pe acest aspect se reiterează faptul că reclamantele au declarat în cursul procesului penal că nu doresc să se constituie părți civile și nu au nicio pretenție de la inculpat, ceea ce a dus la stingerea acțiunii civile în cadrul procesului. Referitor la contravaloarea daunelor morale se susține că sumele solicitate de reclamante nu corespund dispozițiilor legale și jurisprudenței. Aducând în atenția instanței aspecte teoretice, exemple din jurisprudența instanțelor, precum și recomandări ale Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale (făcute în anul 1969), recurenta apreciază că este nevoie de existența unor elemente probatorii adecvate care să permită găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera apreciere a instanței, bazată pe gradul de percepere al acesteia al universului psihic al fiecărei persoane.

Analizând cererile de recurs ale părților, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul declarat de recursul declarat de reclamantele P.M. și l.C.: În esență, criticile recurentei vizează aspecte ce țin de modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate care, în opinia acestora, nu ar reflecta sub nicio formă echilibrul între suferințele produse și suma acordată cu titlu de despăgubiri. Toate aceste susțineri precum și cele legate de tragedia ce s-a petrecut în familia reclamantelor, la gradul de rudenie cu victima accidentului, precum și trimiterile la jurisprudența instanțelor și la criteriile de apreciere a cuantumului daunelor morale nu pot fi subsumate vreunui motiv de recurs dintre cele strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., ele constituindu-se în veritabile critici de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs al cărei rol este limitat la controlul de nelegalitate al deciziei instanței de apel pentru motive stricte și limitate. De asemenea, nici invocarea prevederilor Ordinului C.S.A. 20/2008 nu poate atrage incidența vreunui motiv de nelegalitate câtă vreme nu se indică o aplicare greșită ori o încălcare a reglementărilor conținute de acesta, rolul invocării fiind tot acela de a susține opinia recurentelor, în sensul că despăgubirile acordate de instanță, respectiv că valoarea acestora ar fi trebuit să fie mai mare. Așa fiind, Înalta Curte va da eficiență prevederilor art. 302 1 lit. c) C. proc.

civ., potrivit cărora, sancțiunea ce intervine în cazul în care cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor este aceea a nulității cererii de recurs. 2. Cu privire ia recursul declarat de pârâta SC U.A. SA: - Contrar susținerilor recurentei, instanța a reținut în mod corect că nu poate fi reținută excepția autorității de lucru judecat cu privire la faptul că, în procesul penal acestea ar fi renunțat la a solicita daune materiale și morale de la autorul accidentului în urma căruia sora lor a decedat. În principiu, acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă (art. 14 din vechiul C. proc.

pen.), acțiune ce are ca obiect atragerea răspunderii civile a inculpatului, atât pentru daunele materiale, cât și pentru cele morale. Asta înseamnă că persoana vătămată, în speță reclamantele, se puteau constitui părți civile împotriva inculpatului în procesul penal (art. 15 din vechiul C. proc. civ.). Cu toate acestea, persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce acțiune la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune(art. 19 din vechiul C. proc. civ.). Din textele legale evocate anterior rezultă că reclamantele au avut posibilitatea legală de a opta între a solicita repararea pagubei și daunele morale în cadrul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal sau, separat, prin promovarea unei acțiuni la instanțele civile.

Ori, atâta timp cât cele două reclamante au declarat că nu se constituie părți civile în procesul penal este evident că avea prescrisă calea exercitării unei acțiuni civile la instanța civilă. Această situație rezultă în mod neîndoielnic din declarațiile date în fața instanței penale, declarații ce nu sunt de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 247 alin. (2) – (3) din vechiul C. proc. civ., neputându-se reține că acestea au înțeles să renunțe la dreptul de a pretinde despăgubiri. De altfel, reclamantele nici nu se pot prevala de dispozițiile art. 1201 din vechiul C. civ., în contextul în care, în procesul penal, acțiunea civilă nu a fost alăturată acțiunii penale, situație ce rezultă în clar și care nu comportă discuții așa cum s-a arătat anterior.

- Nici criticile ce au vizat soluția dată excepției prescripției dreptului acțiunii al reclamantei nu pot fi primite, raportat la dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit textelor legale menționate termenul general de prescripție, de 3 ani, a dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, instanța de apel a reținut că reclamantele au formulat acțiunea în termenul de prescripție, considerând că, la data producerii accidentului, reclamantele au cunoscut paguba și parțial pe cel care răspunde de ea, mai puțin numele asigurătorului R.C.A.

despre care au putut să ia cunoștință abia la data de 04 mai 2010, data la care asigurătorul a fost introdus în procesul penal, iar față de data promovării acțiunii, 16 mai 2010, acțiunea nu este prescrisă. Recurentele susțin că, la data producerii accidentului, reclamantele au cunoscut atât persoana vinovată de producerea acestuia, cât și paguba, iar cu privire la societatea de asigurare o puteau cunoaște printr-o solicitare adresată C.S.A. Raportat la cele anterior arătate se constată că problema de drept ce necesită a fi lămurită este aceea a termenului de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

Așa cum corect s-a reținut în considerentele deciziei, dreptul la acțiune în repararea pagubei, în condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, urmează regula potrivit căreia textul distinge două momente alternative de determinare a începutului prescripției și anume: momentul subiectiv, acela al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea sau momentul obiectiv, determinat de instanță, al datei la care păgubitul trebuia să cunoască aceste elemente. Prin urmare, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data producerii pagubei, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea.

În cauza dedusă judecății, reclamantele chiar dacă ar fi putut să cunoască paguba pricinuită la data producerea accidentului rutier, dată fiind derularea unui proces penal în urma căruia s-a tranșat asupra vinovăției conducătorului auto, intimatul O.C., și, implicit a celui răspunzător pentru repararea pagubei, dreptul la exercitarea acțiunii în despăgubiri s-a născut la data de 28 decembrie 2012 când a rămas definitivă decizia penală nr. 506/A/2010 pronunțată de Tribunalul Bacău, în dosarul penal nr. 4878/260/2009. Un argument în plus în susținerea acestui raționament este dat de alin. (1) și (2) ale art. 19 din vechiul C. proc. pen., potrivit cu care, în situația în care acțiunea civilă nu este alăturată acțiunii penale și se formulează la instanțele civile, judecata se suspendă de drept până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

În consecință, față de data formulării acțiunii deduse judecății, 16 iunie 2012, acțiunea reclamantelor nu este prescrisă. - Cu privire la critica privind încălcarea principiului de lucru judecat se constată că este nefondată pentru aceleași argumente expuse anterior cu prilejul analizării primului motiv de recurs ce a vizat soluția dată aplicării prevederilor art. 1201 din vechiul C. civ., ce sunt pe deplin valabile și în acest caz. - în ce privește criticile prind fondul cauzei cu referire concretă la cuantumul daunelor confirmate de instanța de apel cu titlu de daune morale se constată că în mare parte acestea readuc în discuție aspecte ce țin de o eventuală netemeinicie a deciziei atacate și care nu pot face obiectul controlului de nelegalitate în această etapă procesuală în care rolul instanței de recurs este limitat la cercetarea motivelor nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. În plus, ambele instanțe, în cuantificarea daunelor morale, au avut în vedere prevederile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, precum și jurisprudența în această materie a instanțelor judecătorești, după cum au fost avute în vedere și particularitățile cauzei neexistând anumite criterii prestabilite la care instanța să se raporteze în cazul unui litigiu de asemenea natură, fiind esențiale particularitățile^fiecărui caz în parte. Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va constata nulitatea cererii de recurs formulată de reclamante, în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanții P.M. și l.C. împotriva deciziei nr. 61 din 14 iunie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta SC U.A. SA împotriva deciziei nr. 61 din 14 iunie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2014.