ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 12/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 12/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 15 octombrie
2009 sub nr. 40942/3/2009, reclamantul J.Ș.O. a chemat în judecată pe pârâții
SC S.A.R.A. SA și M.A.N., solicitând instanței să constate producerea riscului
asigurat prin polița de asigurare din 12 ianuarie 2006 încheiată între SC A.A.
SA în calitate de asigurător, U.M. X Focșani pentru persoana asigurată J.Ș.O.,
și să se dispună obligarea în solidar a pârâților la plata contravalorii sumei
de 134.000 euro calculată la cursul zilei din data plății efective.
Prin sentința
civilă nr. 12788 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București,
secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 40942/3/2009, au fost respinse excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S.A.R.A. SA și excepția
prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea formulată de
reclamant împotriva pârâtului M.A.N., dar s-a admis excepția prescripției
dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea formulată de reclamant
împotriva pârâtei SC S.A.R.A. SA și s-a respins ca prescrisă acțiunea formulată
împotriva acestei pârâte, iar, în baza art. 165 C. proc. civ., s-a disjuns
cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul M.A.N.,
dispunându-se formarea unui nou dosar.
Prin Decizia
civilă nr. 3 din 9 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a
civilă, a respins ca inadmisibil apelul declarat de apelantul M.A.N., reținând
că, sub aspectul acțiunii promovate împotriva acestuia, măsurile dispuse, deși
cuprinse într-o sentință judecătorească, au valoarea unei încheieri
premergătoare, judecata împotriva acesteia continuând în dosarul disjuns și nu
pot fi atacate decât odată cu fondul acestei acțiuni.
Prin Decizia nr.
770 din 27 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă,
a casat decizia și a trimis apelul spre rejudecare cu evocarea fondului,
statuând că apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond,
problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe urmând a fi
repuse în discuție.
Prin Decizia
civilă nr. 327 din 14 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a
civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de M.A.N. împotriva sentinței
civile nr. 12788 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București,
secția a Vl-a civilă.
În argumentarea
soluției pronunțate, instanța de rejudecare a reținut corecta soluționare de
către prima instanță a excepției prescripției în ceea ce privește acțiunea
formulată împotriva pârâtului M.A.N., apreciind că aceasta nu are drept izvor
contractul de asigurare, ci un raport juridic distinct de răspundere civilă
delictuală, având în vedere că fapta ilicită invocată în acest caz de reclamant
era nerealizarea demersurilor necesare pentru a face posibilă plata
indemnizației în cazul producerii riscului asigurat, respectiv notificarea în
termen a producerii acestuia.
S-a constatat
că, pentru pretinsa faptă, prejudiciul și autorul acesteia nu puteau fi
cunoscute de la data producerii riscului asigurat sau a diagnosticării, ci mult
ulterior, când reclamantul a aflat de existența impedimentului la plata indemnizației
de asigurare. Cum, în speță, pârâtul nu a probat un alt moment de această
natură, s-a apreciat că prima instanță s-a raportat în mod corect la singurul
moment cert care rezulta din actele dosarului, cel al comunicării întâmpinării
asigurătorului cuprinzând apărări în acest sens.
Împotriva
Deciziei civile nr. 327 din 14 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a
Vl-a civilă, a declarat recurs pârâtul M.A.N. reprezentat prin D.R.P.A.J.
pentru U.M. X Focșani, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.
civ., în temeiul cărora a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea
cauzei spre rejudecare.
În argumentarea
motivelor de nelegalitate invocate, recurentul a arătat că hotărârea atacată nu
cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și
nici pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților și a fost pronunțată
cu aplicarea greșită a legii.
Un prim aspect
invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează
faptul că din examinarea considerentelor hotărârii recurate rezultă că nu se
face o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate, a probelor
administrate și nici nu se înlătură justificat susținerile M.A.N.
Astfel,
instanța de apel a reținut, în mod succint, faptul că acțiunea împotriva M.A.N.
nu are ca izvor contractul de asigurare, ci un raport de răspundere civilă
delictuală, fără să facă o expunere detaliată a considerentelor care au stat la
baza acestei convingeri, motivate în drept și raportate la situația de fapt concretă
și la probele administrate în cauză.
Totodată, a
susținut recurentul că instanța de apel nu a combătut în niciun mod apărările
conform cărora obligațiile ambilor pârâți izvorăsc din același act juridic -
polița de asigurare, motivate de faptul că instituția militară are raporturi de
asigurare atât cu societatea de asigurare, în temeiul contractului de
asigurare, cât și cu intimatul-reclamant, în condițiile stipulației pentru
altul prevăzută în clauzele aceluiași contract de asigurare.
De asemenea, instanța
nu a înlăturat nici susținerea expusă prin motivele de apel, conform căreia
dispoziția primei instanțe privitoare la disjungerea cererii în contradictoriu
cu M.A.N. și formarea altui dosar este neîntemeiată, având în vedere că
obligațiile ambilor pârâți izvorăsc din același act juridic - polița de
asigurare, iar pretențiile intimatului-reclamant formulate împotriva acestora
au același obiect - plata despăgubirii prevăzute în contractul de asigurare.
O primă critică
împotriva hotărârii judecătorești atacate cu recurs, în raport de dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la interpretarea eronată, de către
instanța de apel, a soluționării excepției prescripției extinctive a dreptului
material la acțiune, în mod separat, față de fiecare pârât în parte, având în
vedere că obligațiile ambilor pârâți izvorăsc din același act juridic - polița
de asigurare.
În continuare,
a susținut recurentul că dacă față de asigurător cererea de chemare în judecată
este prescrisă, instanța de judecată trebuia sa admită această excepție și în
contradictoriu cu M.A.N., întrucât instituția militară are raporturi de
asigurare atât cu societatea de asigurare, în temeiul contractului de
asigurare, cât și cu intimatul-reclamant, în condițiile stipulației pentru
altul prevăzută în clauzele aceluiași contract de asigurare.
În acest
context, a susținut recurentul că instanța de apel a ignorat prevederile Legii
nr. 136/1995 care reglementează raporturile juridice atât între părțile
contractante, cât și între acestea și terțul beneficiar, în speță,
intimatul-reclamant.
O altă critică
privește contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate cu privire la
excepția prescripției extinctive, în sensul că instanța de apel, însușindu-și
motivele contradictorii avute în vedere de prima instanță, a reținut că cererea
de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu M.A.N., are drept izvor
un raport juridic de răspundere civilă delictuală, iar reclamantul a avut
cunoștință de conținutul condițiilor de asigurare abia cu ocazia judecății. Or,
dacă prejudiciul ar fi fost cunoscut ca urmare a lecturării contractului de
asigurare, înseamnă că raportul juridic dintre intimatul-reclamant și minister
este unul de asigurare, astfel că obiectul cauzei este răspunderea contractuală
și nu delictuală.
A mai arătat
recurentul că în strânsă legătură cu cele expuse anterior, se constată o altă
eroare a instanței de apel, și anume stabilirea momentului de la care a început
să curgă termenul prescripției față de această parte.
În continuare,
s-a arătat că data la care reclamantul a luat la cunoștință de înscrisurile din
dosar, nu poate constitui începutul termenului de prescripție prevăzut de
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și având în vedere
dispozițiile art. 8 din decret, rezultă că, la data emiterii certificatului
medical, 01 iunie 2006, reclamantul a cunoscut atât prejudiciul, cât și pe cel
răspunzător de acesta.
Cu privire la
culpa imputată ministerului în sensul că nu a realizat demersurile necesare
plății indemnizației pentru producerea riscurilor asigurate, recurentul a
arătat că tipul de asigurare încheiat a îmbrăcat forma stipulației pentru
altul, astfel că reclamantul (beneficiar al asigurării) putea uza de acțiune
directă împotriva asigurătorului, acesta fiind obligat să răspundă în temeiul
aceluiași raport.
În concluzie, a
susținut recurentul că nu poate fi primit considerentul primei instanțe,
însușit de instanța de apel, conform căruia reclamantul a cunoscut prejudiciul
în timpul judecării prezentului litigiu, pe de o parte pentru că prin acțiune
au fost chemați în judecată ambii pârâți pentru neplata indemnizației de
asigurare, iar pe de altă parte pentru că din avizarea de daună, formulată de
reclamant la data de 02 august 2007, rezultă că acesta avea cunoștință atât de
indemnizația cuvenită, cât și de polița de asigurare, încă anterior datei
reținute de către cele două instanțe.
În final,
recurentul a arătat că apreciază a fi neîntemeiată și dispoziția primei
instanțe, neanalizată de către instanța de apel, privitoare la disjungerea
cererii în contradictoriu cu M.A.N. și formarea altui dosar și totodată,
disjungerea cauzei, în privința sa, constituie o dispoziție care contrazice
soluționarea excepției prescripției față de această instituție, având în vedere
că fiind o excepție de fond, ar fi trebuit soluționată de completul învestit cu
judecata cauzei.
Analizând
decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de
legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul
este fondat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304
pct. 7 C. proc. civ. și va fi admis în considerarea următoarelor argumente:
Art. 304 pct. 7
C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu
cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii
ori străine de natura pricinii.
Motivarea
hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale,
motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus
la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin.
Potrivit art.
261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă
motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele
pentru care au fost înlăturate susținerile părților.
Acest text a
consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar
nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304
pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună
administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către
instanțele superioare.
A nu motiva o
hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate
susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei, motivarea
hotărârii fiind necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute în vedere
de instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată exercita calea
de atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura
legalitatea și temeinicia acesteia.
Constituie
motiv de casare nu numai inexistența motivării, dar și insuficiența ei.
În speță,
Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta
cuprinde sumar argumentele în sprijinul soluției pronunțate, încadrându-se
astfel, în prima dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor la
edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru ca hotărârea să fie susceptibilă
de reformare pe calea recursului.
Înalta Curte,
verificând considerentele deciziei atacate constată că în adevăr, argumentația
prezentată este superficială, lipsită de altfel de răspunsurile ce se impuneau
a fi date în raport de motivele de apel și fără indicarea temeiurilor de drept
avute în vedere în fundamentarea soluției pronunțate.
Astfel, se
constată că deși instanța de apel a reținut faptul că acțiunea împotriva M.A.N.
nu are ca izvor contractul de asigurare, ci un raport de răspundere civilă
delictuală, nu a prezentat niciun argument în sprijinul acestei constatări, nu
a indicat niciun temei de drept și nu s-a raportat la situația de fapt concretă
și la probele administrate în cauză.
Totodată,
instanța de apel nu a analizat în niciun mod apărările formulate de pârâtul
M.A.N., conform cărora obligațiile ambilor pârâți izvorăsc din același act
juridic - polița de asigurare, ci s-a rezumat la a constata doar că acțiunea
împotriva acestui pârât nu are drept izvor o răspundere contractuală ci
răspunderea civilă delictuală, aspect cu relevanță în dezlegarea dată excepției
prescripției dreptului la acțiune.
De asemenea,
instanța nu a cercetat motivul de apel referitor la disjungerea cererii în
contradictoriu cu M.A.N., măsură apreciată a fi neîntemeiată, în raport de
faptul că în opinia recurentului, obligațiile ambilor pârâți izvorăsc din
același act juridic - polița de asigurare, iar pretențiile
intimatului-reclamant formulate împotriva acestora au același obiect - plata
despăgubirii prevăzute în contractul de asigurare.
Așa fiind,
având în vedere că a fost apreciată ca fiind fondată critica bazată pe motivul
de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de natură să atragă
casarea cu trimitere spre rejudecare a deciziei recurate, celelalte critici
subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc.
civ. nu vor mai fi examinate.
Pentru toate
argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,
Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtul M.A.N. reprezentat
prin D.R.P.A.J. pentru U.M. X Focșani împotriva Deciziei civile nr. 327 din 14
mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, pe care
o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe
care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor
arătate cu respectarea dispozițiilor legale incidente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâtul M.A.N. reprezentat prin D.R.P.A.J. pentru U.M. X Focșani
împotriva Deciziei civile nr. 327 din 14 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a Vl-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2015.