ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3646/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3646/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 358 din

16 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

a fost respinsă cererea de suspendare a judecății, s-a respins apelul promovat

de apelanta SC G.G. SRL împotriva sentinței civile nr. 17065 din 15 noiembrie

2012 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 35467/3/2008 în

contradictoriu cu intimata SC G.R.A.R. SA; a fost admis apelul promovat de

apelantul T.G., schimbată în parte sentința nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 în

sensul admiterii în parte a acțiunii, obligând pârâta SC G.R.A.R. SA la plata

către reclamantul T.G. a sumei de 50.735 euro cu titlu de indemnizație de

asigurare, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței apelate, obligând

intimata pârâtă și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.027,61

lei către apelantul T.G.

Curtea de apel

reține următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 6198 din 18 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București au fost

respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei

calității procesuale pasive, a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC G.G. SRL și SC U.L.C. I.F.N. SA, fiind obligată pârâta SC G.A. SA

să plătească reclamantei SC U.L.C. I.F.N. SA suma de 50.735 euro în echivalent

lei reprezentând despăgubiri; au fost respinse capetele de cerere privind

constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 12 din Condițiile Particulare

de Asigurare și obligarea pârâtei la plata daunelor - interese în cuantum de

37.901,50 lei.

Prin Decizia

comercială nr. 123 din 4 martie 2011 Curtea de Apel București admite apelul

formulat de pârâta SC G.A. SA și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

După

rejudecare, Tribunalul București prin sentința nr. 17065/15 noiembrie 2012

respinge acțiunea reclamantei SC G.G. SRL și a reclamantului T.G. ca

neîntemeiată.

Se precizează

că la data de 19 octombrie 2010 reclamanta SC U.L.C. I.F.N. SA cesionează către

T.G. dreptul litigios ce formează obiectul Dosarului nr. 35467/3/2008.

Împotriva

acestei sentințe formulează apel reclamanții SC G.G. SRL și T.G., solicitând

admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii în

sensul constatării nulității parțiale a clauzei abuzive prevăzută la art. 1.2

din Condițiile Particulare de asigurare, obligarea pârâtului la plata sumei de

50.735 euro în echivalent lei cu titlu de indemnizație de asigurare, precum și

daune - interese în cuantum de 37.901,50 lei ca urmare a lipsei de folosință a

autoturismului, cu cheltuieli de judecată.

Se reține de

către instanța de apel, raportat la motivele de apel, faptul că apelanta SC

G.G. SRL; fiind un comerciant persoană juridică, nu are calitatea de

consumator, astfel încât nu poate beneficia de protecția specifică instituită

prin Legea nr. 193/2000, astfel că sunt lipsite de relevanță toate criticile

bazate pe aceste dispoziții legale.

Pentru aceleași

argumente nu au fost reținute nici criticile formulate de apelantul Tufeanu,

motivele de nulitate neputând fi analizate decât prin raportare la momentul

încheierii contractului, indiferent de cesionarea ulterioară a drepturilor

litigioase către o persoană fizică, ce s-ar putea încadra în noțiunea de

consumator.

Cu privire la

respingerea capătului de cerere privind lipsa de folosință s-a reținut că

această lipsă se datorează în mod direct furtului autoturismului și nu neplății

indemnizației de asigurare de către asigurător, această indemnizație

cuvenindu-se apelantului T.G. și nu apelantei SC G.G. SRL având în vedere

vânzarea de drepturi litigioase încheiată de către SC U.L.C. I.F.N. SA.

Referitor la

despăgubirile datorate de către asigurător, se apreciază ca fiind fondată

critica privind nereținerea de către prima instanță a circumstanțelor concrete

în care s-a produs furtul, reținându-se pe de-o parte că în cauză s-a făcut

dovada că nedepunerea certificatului de înmatriculare al autoturismului se

datorează faptei culpabile a altei persoane și nu a asiguratului, iar pe de

altă parte lăsarea acestui certificat în autoturism nu a constituit o

împrejurare care să determine furtul mașinii astfel încât nu este incident în

cauză cazul de excludere prevăzut de art. 1.2 din contract.

Se mai arată că

interpretarea clauzei de excludere de la art. 1.2 lit. a) din contract trebuie

făcută în concordanță cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 136/1995 potrivit

cărora „în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de

bunuri și de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizație, dacă

riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat sau de către

beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate,

care lucrează în această calitate".

Ori, în cauză

s-a făcut dovada că furtul s-a produs independent de fapta intențională a

persoanelor autorizate să conducă și să exercite paza autovehiculului.

Instanța de

apel a dispus obligarea intimatei G. la plata către apelantul T. a sumei de

3.027,61 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru și

timbru judiciar corespunzător pretențiilor admise, singurele cheltuieli în

privința cărora s-a făcut dovada că au fost suportate de acest apelant.

Împotriva

deciziei din apel formulează recurs apelantul reclamant T.G. și apelanta pârâtă

SC G.R.A.R. SA.

Recursul

reclamantului T.G. vizează exclusiv cheltuielile de judecată, solicitându-se

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul

obligării părții adverse și la plata cheltuielilor de judecată către T.G.,

altele decât cele admise pentru taxa de timbru și timbrul judiciar în sumă de

3.027,61 lei.

Motivele de

recurs sunt, în esență, următoarele:

1.

Interpretarea greșită a actului dedus judecății - art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se

arată că instanța de apel a interpretat greșit a actul dedus judecății în

privința cheltuielilor de judecată acordate lui T. deoarece a acordat doar

cheltuielile achitate efectiv de către acesta în apel, fără să-i acorde și

cheltuielile de judecată pe care i Ie-a cedat U.L. prin contractul de cesiune.

În contractul

de cesiune, la art. 3.3, se stipulează expres că se cedează lui T.G., din partea

U.L., dreptul de a încasa cheltuielile de judecată. U.B., mai înainte de a ceda

drepturile sale, a avut ca împuternicit de a angaja avocați în numele său, cu

procură expresă, pe G.G.. Aceasta din urmă a angajat în numele U.L. avocați și

a achitat onorariile și taxele de timbru, iar U.L. a recunoscut încă o dată și

și-a însușit aceste costuri atunci când a menționat expres că cedează dreptul

la aceste cheltuieli de judecată către T.G.

apel a aplicat greșit legea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Astfel,

instanța de apel a admis acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea

reclamantului T.G. însă doar în ceea ce privește plata taxei de timbru și

timbru judiciar în apel în al doilea ciclu procesual.

Potrivit

literaturii de specialitate, susține recurentul, obligația principală a

mandatarului (G.G.) este aceea de a depune toate diligentele în vederea

executării mandatului încredințat. U.L., fiind titulara dreptului, este cea

îndreptățită să încaseze cheltuielile de judecată, fără să aibă importanță cum

și în ce condiții se va desocoti mandatul față de mandatar. Odată cu plata pe

care G.G. a făcut-o în numele U.L., ca și cheltuială în proces, se naște

dreptul acesteia din urmă de a încasa cheltuielile de judecată făcute în numele

său și pentru sine, fără a interesa modul de desocotire dintre mandant (U.L.)

și mandatar (G.G.) în ceea ce privește aceste cheltuieli, cert este că plata

făcută este în numele U.L. conform procurii. Cesionarul T.G. a preluat dreptul

de creanță privind plata cheltuielilor de judecată de la cedentul U.L., fiind

singurul îndreptățit la acordarea acestora.

Ca atare,

instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

privind cheltuielile de judecată.

Recurentul T.G.

formulează recurs și împotriva încheierii din 28 mai 2014 prin care a fost

respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale, cerere referitoare la

obligarea părții adverse și la plata cheltuielilor de judecată, invocând, în

esență, motive de recurs identice ca cele formulate împotriva Deciziei nr. 358

din 16 octombrie 2013.

Motivele de

recurs invocate de către recurenta pârâtă SC G.R.A.R. SA sunt, în esență,

următoarele:

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

În cauză este

vorba de un contract facultativ iar conform art. 2 din Legea nr. 136/1995

drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contract astfel

încât, potrivit art. 969 C. civ., contractul de asigurare reprezintă legea

părților.

Potrivit art.

1.2 din capitolul Excluderi din C.G.A. „asigurarea nu operează în situația în

care asiguratul facilitează furtul sau valorificarea ulterioară a

autovehiculului, prin lăsarea ușii descuiate, a cheilor în contact, a

certificatului de înmatriculare (...), societatea nu-l despăgubește pe asigurat

pentru daunele determinate de reaua intenție sau culpa gravă a asiguratului,

precum și a persoanelor autorizate să conducă, repare sau păstreze autovehiculul

asigurat". De asemenea, se prevede obligația asiguratului ca în caz de

furt al autoturismului să reclame producerea furtului la organele de poliție și

la societate în aceeași zi în care a constatat producerea acestuia, iar cu

ocazia reclamării furtului la societate, trebuie predate lotul de

chei/telecomenzile/cheia mașter, cartea de identitate și certificatul de

înmatriculare al autovehiculului în original și o copie legalizată a acestor

documente. Neîndeplinirea de către asigurat ori de către prepușii acestuia a

acestor obligații are drept consecință decăderea asiguratului din dreptul de

despăgubire.

Recurenta arată

că asiguratul nu și-a respectat aceste obligații, considerând vina asiguratului

(sub forma culpei) în condițiile în care deși acesta cunoștea condițiile

contractuale a acceptat fără temei că riscul nu se va produce, demonstrând nu

doar o vădită lipsă de interes în protejarea propriului bun, cât și ridicând

suspiciuni legate de buna -credință în respectarea clauzelor contractuale,

având în vedere și dispozițiile art. 999 C. civ. potrivit cărora „omul este

responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela

ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa".

Recurenta

consideră că dispozițiile art. 1.2 din contract nu sunt nelegale prin raportare

la prevederile art. 20 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data

încheierii contractului de asigurare, astfel cum se susține în decizia atacată,

considerând că acestea nu limitează cauzele de excludere doar la situația pe

care o reglementează, ci prevede obligativitatea acesteia, fără a îngrădi însă

dreptul părților de a prevedea și alte clauze de excludere, dacă manifestarea

lor de voință este în sensul respectiv.

Prin

întâmpinarea depusă, recurentul T.G. solicită respingerea ca nefondat a

recursului declarat de către recurenta SC G.R.A.R. SA.

Analizând

recursurile prin prisma motivelor invocate, înalta Curte constată că acestea

sunt nefondate, pentru următoarele considerente.

Referitor la

recursul pârâtei SC G.R.A.R. SA, criticile acesteia sunt nefondate deoarece

asiguratul a respectat toate prevederile contractuale, producerea riscului

asigurat având loc independent de culpa acestuia, în cauză neputând fi invocate

dispozițiile art. 1.2 din condițiile particulare de asigurare pentru a

justifica refuzul de acordare a indemnizației.

Instanța de

apel în mod corect a considerat că interpretarea clauzei de excludere de la

art. 1.2 lit. a) din contract trebuie realizată în concordanță cu dispozițiile

art. 20 din Legea nr. 136/1995 referitoare la cauzele de excludere în ipoteza

în care riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat, beneficiar

etc.

Prevederile

art. 1.2 fac trimitere la reaua intenție sau culpa gravă a asiguratului în

producerea pagubei, în cauză neputând fi reținut niciun aspect dintre cele ce

înlătură obligația de plată a asigurătorului.

În cauză s-a

stabilit cu caracter definitiv prin sentința penală nr. 2911 din 2 noiembrie

2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 împrejurările în care a avut loc

furtul autoturismului asigurat, fără a fi reținută vreo implicare ori

favorizare din partea asiguratului ori a persoanei autorizate să conducă

autoturismul.

În consecință,

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și cu

aplicarea corectă a legii, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.

Referitor la

recursul declarat de către reclamantul T.G. împotriva Deciziei nr. 358 din 16

octombrie 2013 recurs ce vizează exclusiv neacordarea integrală a cheltuielilor

de judecată, se rețin următoarele:

Cu privire la

primul motiv de recurs referitor la interpretarea greșită de către instanța de

apel a dispozițiilor prevăzute de art. 274 C. proc. civ. în sensul neacordării

cheltuielilor de judecată în beneficiul lui T.G., cheltuieli pe care i Ie-a

cedat U.L. prin contractul de cesiune, susținerile recurentului sunt nefondate.

Astfel, factura

din 30 iulie 2008 în valoare de 8.020,90 lei reprezentând contravaloare onorariu

de avocat a fost achitată de către Gemeeni, prin procura specială din data de

16 aprilie 2010 Unicredit împuternicind SC G.G. SRL, ca în numele său și pentru

ea, să formuleze toate cererile necesare, să o reprezinte direct sau prin

avocați, neexistând nicio dovadă că U.B., din patrimoniul său, ar fi achitat

contravaloarea onorariului de avocat, ori că între mandant și mandatar a

existat vreo desocotire cu privire la sumele cheltuite cu acest titlu. Este

cert, conform dovezilor de la dosar, că SC G.G. SRL a achitat în nume propriu o

parte a onorariului de avocat.

De asemenea,

celelalte două facturi fiscale din 29 ianuarie 2010 și din 30 iunie 2010 în

valoare totală de 17.477,24 lei au fost emise pe numele SC G.G. SRL, însă

achitate de către recurentul T.G. în data de 4 martie 2011, deci în beneficiul

SC G.G. SRL, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase fiind

încheiat de către T.G. cu SC U.L.C. I.F.N. SA care, într-adevăr, a transmis

recurentului și toate cheltuielile de judecată aferente litigiului, cheltuieli

pe care însă nu Ie-a dovedit că le-ar fi făcut până la momentul încheierii

contractului (creanța nu exista și, în consecință nu avea ce să transmită).

În mod corect

instanța de apel a acordat recurentului T.G. doar acele cheltuieli de judecată

pe care acesta Ie-a achitat efectiv, ulterioare momentului încheierii

contractului de drepturi litigioase, având în vedere că onorariul de avocat

datorat anterior cesiunii a fost achitat o parte de către SC G.G. SRL, iar

cealaltă parte de către T.G. dar în beneficiul tot al SC G.G. SRL și nu al U.L.

Prin contractul

de vânzare de drepturi litigioase T.G. avea dreptul de a primi cheltuielile de

judecată însă doar în situația în care acestea se dovedea că au fost achitate

de către cedentul U.B., dovadă care însă nu s-a făcut în cauză.

Față de cele

reținute mai sus, nu poate fi primit nici cel de-al doilea motiv de recurs

referitor la aplicare greșită a legii, instanța de apel pronunțând o hotărâre

legală, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta

Curte urmează să respingă recursul ca nefondat, inclusiv față de încheierea din

data de 28 mai 2014 având în vedere conținutul similar al motivelor de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate recursurile declarate de recurentul T.G. împotriva Deciziei civile

nr. 358/2013 din 16 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 28

mai 2014 pronunțată de aceeași instanță.

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta SC G.R.A.R. SA împotriva Deciziei civile

nr. 358 din 16 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2014.