ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3646/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 358 din 16 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă cererea de suspendare a judecății, s-a respins apelul promovat de apelanta SC G.G. SRL împotriva sentinței civile nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 35467/3/2008 în contradictoriu cu intimata SC G.R.A.R. SA; a fost admis apelul promovat de apelantul T.G., schimbată în parte sentința nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 în sensul admiterii în parte a acțiunii, obligând pârâta SC G.R.A.R. SA la plata către reclamantul T.G. a sumei de 50.735 euro cu titlu de indemnizație de asigurare, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței apelate, obligând intimata pârâtă și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.027,61 lei către apelantul T.G.

Curtea de apel reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 6198 din 18 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC G.G. SRL și SC U.L.C. I.F.N. SA, fiind obligată pârâta SC G.A. SA să plătească reclamantei SC U.L.C. I.F.N. SA suma de 50.735 euro în echivalent lei reprezentând despăgubiri; au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 12 din Condițiile Particulare de Asigurare și obligarea pârâtei la plata daunelor - interese în cuantum de 37.901,50 lei. Prin Decizia comercială nr. 123 din 4 martie 2011 Curtea de Apel București admite apelul formulat de pârâta SC G.A.

SA și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. După rejudecare, Tribunalul București prin sentința nr. 17065/15 noiembrie 2012 respinge acțiunea reclamantei SC G.G. SRL și a reclamantului T.G. ca neîntemeiată. Se precizează că la data de 19 octombrie 2010 reclamanta SC U.L.C. I.F.N. SA cesionează către T.G. dreptul litigios ce formează obiectul Dosarului nr. 35467/3/2008. Împotriva acestei sentințe formulează apel reclamanții SC G.G. SRL și T.G., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii în sensul constatării nulității parțiale a clauzei abuzive prevăzută la art. 1.2 din Condițiile Particulare de asigurare, obligarea pârâtului la plata sumei de 50.735 euro în echivalent lei cu titlu de indemnizație de asigurare, precum și daune - interese în cuantum de 37.901,50 lei ca urmare a lipsei de folosință a autoturismului, cu cheltuieli de judecată.

Se reține de către instanța de apel, raportat la motivele de apel, faptul că apelanta SC G.G. SRL; fiind un comerciant persoană juridică, nu are calitatea de consumator, astfel încât nu poate beneficia de protecția specifică instituită prin Legea nr. 193/2000, astfel că sunt lipsite de relevanță toate criticile bazate pe aceste dispoziții legale. Pentru aceleași argumente nu au fost reținute nici criticile formulate de apelantul Tufeanu, motivele de nulitate neputând fi analizate decât prin raportare la momentul încheierii contractului, indiferent de cesionarea ulterioară a drepturilor litigioase către o persoană fizică, ce s-ar putea încadra în noțiunea de consumator. Cu privire la respingerea capătului de cerere privind lipsa de folosință s-a reținut că această lipsă se datorează în mod direct furtului autoturismului și nu neplății indemnizației de asigurare de către asigurător, această indemnizație cuvenindu-se apelantului T.G.

și nu apelantei SC G.G. SRL având în vedere vânzarea de drepturi litigioase încheiată de către SC U.L.C. I.F.N. SA. Referitor la despăgubirile datorate de către asigurător, se apreciază ca fiind fondată critica privind nereținerea de către prima instanță a circumstanțelor concrete în care s-a produs furtul, reținându-se pe de-o parte că în cauză s-a făcut dovada că nedepunerea certificatului de înmatriculare al autoturismului se datorează faptei culpabile a altei persoane și nu a asiguratului, iar pe de altă parte lăsarea acestui certificat în autoturism nu a constituit o împrejurare care să determine furtul mașinii astfel încât nu este incident în cauză cazul de excludere prevăzut de art. 1.2 din contract.

Se mai arată că interpretarea clauzei de excludere de la art. 1.2 lit. a) din contract trebuie făcută în concordanță cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora „în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri și de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizație, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat sau de către beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate". Ori, în cauză s-a făcut dovada că furtul s-a produs independent de fapta intențională a persoanelor autorizate să conducă și să exercite paza autovehiculului.

Instanța de apel a dispus obligarea intimatei G. la plata către apelantul T. a sumei de 3.027,61 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar corespunzător pretențiilor admise, singurele cheltuieli în privința cărora s-a făcut dovada că au fost suportate de acest apelant. Împotriva deciziei din apel formulează recurs apelantul reclamant T.G. și apelanta pârâtă SC G.R.A.R. SA. Recursul reclamantului T.G. vizează exclusiv cheltuielile de judecată, solicitându-se admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării părții adverse și la plata cheltuielilor de judecată către T.G., altele decât cele admise pentru taxa de timbru și timbrul judiciar în sumă de 3.027,61 lei.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele: 1. Interpretarea greșită a actului dedus judecății - art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, se arată că instanța de apel a interpretat greșit a actul dedus judecății în privința cheltuielilor de judecată acordate lui T. deoarece a acordat doar cheltuielile achitate efectiv de către acesta în apel, fără să-i acorde și cheltuielile de judecată pe care i Ie-a cedat U.L. prin contractul de cesiune. În contractul de cesiune, la art. 3.3, se stipulează expres că se cedează lui T.G., din partea U.L., dreptul de a încasa cheltuielile de judecată. U.B., mai înainte de a ceda drepturile sale, a avut ca împuternicit de a angaja avocați în numele său, cu procură expresă, pe G.G..

Aceasta din urmă a angajat în numele U.L. avocați și a achitat onorariile și taxele de timbru, iar U.L. a recunoscut încă o dată și și-a însușit aceste costuri atunci când a menționat expres că cedează dreptul la aceste cheltuieli de judecată către T.G. 2. Instanța de apel a aplicat greșit legea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) Astfel, instanța de apel a admis acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului T.G. însă doar în ceea ce privește plata taxei de timbru și timbru judiciar în apel în al doilea ciclu procesual. Potrivit literaturii de specialitate, susține recurentul, obligația principală a mandatarului (G.G.) este aceea de a depune toate diligentele în vederea executării mandatului încredințat.

U.L., fiind titulara dreptului, este cea îndreptățită să încaseze cheltuielile de judecată, fără să aibă importanță cum și în ce condiții se va desocoti mandatul față de mandatar. Odată cu plata pe care G.G. a făcut-o în numele U.L., ca și cheltuială în proces, se naște dreptul acesteia din urmă de a încasa cheltuielile de judecată făcute în numele său și pentru sine, fără a interesa modul de desocotire dintre mandant (U.L.) și mandatar (G.G.) în ceea ce privește aceste cheltuieli, cert este că plata făcută este în numele U.L. conform procurii. Cesionarul T.G. a preluat dreptul de creanță privind plata cheltuielilor de judecată de la cedentul U.L., fiind singurul îndreptățit la acordarea acestora.

Ca atare, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 274 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată. Recurentul T.G. formulează recurs și împotriva încheierii din 28 mai 2014 prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale, cerere referitoare la obligarea părții adverse și la plata cheltuielilor de judecată, invocând, în esență, motive de recurs identice ca cele formulate împotriva Deciziei nr. 358 din 16 octombrie 2013. Motivele de recurs invocate de către recurenta pârâtă SC G.R.A.R. SA sunt, în esență, următoarele: 3. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) În cauză este vorba de un contract facultativ iar conform art. 2 din Legea nr. 136/1995 drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contract astfel încât, potrivit art. 969 C. civ., contractul de asigurare reprezintă legea părților.

Potrivit art. 1.2 din capitolul Excluderi din C.G.A. „asigurarea nu operează în situația în care asiguratul facilitează furtul sau valorificarea ulterioară a autovehiculului, prin lăsarea ușii descuiate, a cheilor în contact, a certificatului de înmatriculare (...), societatea nu-l despăgubește pe asigurat pentru daunele determinate de reaua intenție sau culpa gravă a asiguratului, precum și a persoanelor autorizate să conducă, repare sau păstreze autovehiculul asigurat". De asemenea, se prevede obligația asiguratului ca în caz de furt al autoturismului să reclame producerea furtului la organele de poliție și la societate în aceeași zi în care a constatat producerea acestuia, iar cu ocazia reclamării furtului la societate, trebuie predate lotul de chei/telecomenzile/cheia mașter, cartea de identitate și certificatul de înmatriculare al autovehiculului în original și o copie legalizată a acestor documente.

Neîndeplinirea de către asigurat ori de către prepușii acestuia a acestor obligații are drept consecință decăderea asiguratului din dreptul de despăgubire. Recurenta arată că asiguratul nu și-a respectat aceste obligații, considerând vina asiguratului (sub forma culpei) în condițiile în care deși acesta cunoștea condițiile contractuale a acceptat fără temei că riscul nu se va produce, demonstrând nu doar o vădită lipsă de interes în protejarea propriului bun, cât și ridicând suspiciuni legate de buna -credință în respectarea clauzelor contractuale, având în vedere și dispozițiile art. 999 C. civ.

potrivit cărora „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa". Recurenta consideră că dispozițiile art. 1.2 din contract nu sunt nelegale prin raportare la prevederile art. 20 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data încheierii contractului de asigurare, astfel cum se susține în decizia atacată, considerând că acestea nu limitează cauzele de excludere doar la situația pe care o reglementează, ci prevede obligativitatea acesteia, fără a îngrădi însă dreptul părților de a prevedea și alte clauze de excludere, dacă manifestarea lor de voință este în sensul respectiv. Prin întâmpinarea depusă, recurentul T.G.

solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de către recurenta SC G.R.A.R. SA. Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente. Referitor la recursul pârâtei SC G.R.A.R. SA, criticile acesteia sunt nefondate deoarece asiguratul a respectat toate prevederile contractuale, producerea riscului asigurat având loc independent de culpa acestuia, în cauză neputând fi invocate dispozițiile art. 1.2 din condițiile particulare de asigurare pentru a justifica refuzul de acordare a indemnizației.

Instanța de apel în mod corect a considerat că interpretarea clauzei de excludere de la art. 1.2 lit. a) din contract trebuie realizată în concordanță cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 136/1995 referitoare la cauzele de excludere în ipoteza în care riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat, beneficiar etc. Prevederile art. 1.2 fac trimitere la reaua intenție sau culpa gravă a asiguratului în producerea pagubei, în cauză neputând fi reținut niciun aspect dintre cele ce înlătură obligația de plată a asigurătorului. În cauză s-a stabilit cu caracter definitiv prin sentința penală nr. 2911 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 împrejurările în care a avut loc furtul autoturismului asigurat, fără a fi reținută vreo implicare ori favorizare din partea asiguratului ori a persoanei autorizate să conducă autoturismul.

În consecință, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și cu aplicarea corectă a legii, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat. Referitor la recursul declarat de către reclamantul T.G. împotriva Deciziei nr. 358 din 16 octombrie 2013 recurs ce vizează exclusiv neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată, se rețin următoarele: Cu privire la primul motiv de recurs referitor la interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor prevăzute de art. 274 C. proc. civ. în sensul neacordării cheltuielilor de judecată în beneficiul lui T.G., cheltuieli pe care i Ie-a cedat U.L. prin contractul de cesiune, susținerile recurentului sunt nefondate.

Astfel, factura din 30 iulie 2008 în valoare de 8.020,90 lei reprezentând contravaloare onorariu de avocat a fost achitată de către Gemeeni, prin procura specială din data de 16 aprilie 2010 Unicredit împuternicind SC G.G. SRL, ca în numele său și pentru ea, să formuleze toate cererile necesare, să o reprezinte direct sau prin avocați, neexistând nicio dovadă că U.B., din patrimoniul său, ar fi achitat contravaloarea onorariului de avocat, ori că între mandant și mandatar a existat vreo desocotire cu privire la sumele cheltuite cu acest titlu. Este cert, conform dovezilor de la dosar, că SC G.G. SRL a achitat în nume propriu o parte a onorariului de avocat. De asemenea, celelalte două facturi fiscale din 29 ianuarie 2010 și din 30 iunie 2010 în valoare totală de 17.477,24 lei au fost emise pe numele SC G.G.

SRL, însă achitate de către recurentul T.G. în data de 4 martie 2011, deci în beneficiul SC G.G. SRL, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase fiind încheiat de către T.G. cu SC U.L.C. I.F.N. SA care, într-adevăr, a transmis recurentului și toate cheltuielile de judecată aferente litigiului, cheltuieli pe care însă nu Ie-a dovedit că le-ar fi făcut până la momentul încheierii contractului (creanța nu exista și, în consecință nu avea ce să transmită). În mod corect instanța de apel a acordat recurentului T.G. doar acele cheltuieli de judecată pe care acesta Ie-a achitat efectiv, ulterioare momentului încheierii contractului de drepturi litigioase, având în vedere că onorariul de avocat datorat anterior cesiunii a fost achitat o parte de către SC G.G.

SRL, iar cealaltă parte de către T.G. dar în beneficiul tot al SC G.G. SRL și nu al U.L. Prin contractul de vânzare de drepturi litigioase T.G. avea dreptul de a primi cheltuielile de judecată însă doar în situația în care acestea se dovedea că au fost achitate de către cedentul U.B., dovadă care însă nu s-a făcut în cauză. Față de cele reținute mai sus, nu poate fi primit nici cel de-al doilea motiv de recurs referitor la aplicare greșită a legii, instanța de apel pronunțând o hotărâre legală, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat, inclusiv față de încheierea din data de 28 mai 2014 având în vedere conținutul similar al motivelor de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul T.G. împotriva Deciziei civile nr. 358/2013 din 16 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 28 mai 2014 pronunțată de aceeași instanță. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G.R.A.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 358 din 16 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2014.