ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1872/2015

Recurenta-reclamantă susține că aprecierea instanței de apel asupra sumei asigurate, în sensul că valoarea corectă a bunurilor pentru care s-a încheiat asigurarea este de 6.000.000 RON, iar nu de 18.000.000 RON, este greșită, fiind urmarea unei interpretări eronate urmare a schimbării înțelesului actului juridic și greșitei aplicări a legii, fapt ce plasează hotărârea pronunțată sub incidența dispozițiilor de casare conținute de art. 304 pct. (8) și (9) C. proc. civ. Arată recurenta că durata convenției era clară, de 3 ani și, contrar celor reținute de instanța de apel nu făcea obiectul niciunei neînțelegeri, instanța concluzionând că, în dreptul fiecărui an a fost trecută valoarea asigurată, de 6.000.000 RON. Percepția este greșită, cea corectă fiind exact invers, în sensul că, în dreptul fiecărei sume de 6.000.000 RON se trece: AN1, AN2, AN3. Această mențiune, a fost făcută, pentru a putea corobora plata ratelor de primă de 5.700 RON scadente anual (prima totală pentru suma de 18.000.000 RON, de 17.100 RON, fiind fracționată în trei rate anuale) așa cum rezultă din coroborarea cu ultima coloană a tabelului din conținutul poliței de asigurare, în care este trecută rata anuală de primă. Coloana la care este afectată suma totală de 18.000.000 RON indică la modul cel mai clar, din chiar formularul tipizat că avem de-a face cu trei categorii de bunuri asigurate, pe care recurenta-reclamantă arată că le-a și indicat în schița topo depusă în anexa la cererea introductivă. Coloana din cuprinsul poliței menționa clar: "Denumire bunuri și categorii de bunuri asigurate" nicidecum nefiind vorba de perioade de timp ci de bunuri. Formularul aparține pârâtei, nu a fost obiect al vreunei negocieri iar completarea aparține tot asigurătorului. Fracționarea valorii totale a sumei asigurate, de care arată instanța că ar fi contrară logicii, nu este operațiunea reclamantei și nici nu poate fi interpretată în sensul contrar intereselor asiguratului. În concluzie, nu asiguratul este cel care trebuie să suporte efectele negative pentru mențiunile care pot apare ca și "contrare logicii" inserate în cuprinsul poliței de asigurare de prepusul asigurătorului, pentru care acesta răspunde atât contractual cât și legal - art. 1000 alin. (3) C. civ. Avem, astfel, de-a face cu o dublă responsabilitate care revine asigurătorului: în calitatea sa de profesionist al acestui raport juridic precum și în cea de comitent pentru neglijența prepusului său, pe care, chiar instanța de apel o identifică. Nicidecum nu poate fi exonerat de răspundere așa cum greșit și fără niciun temei considera instanța de apel când arăta că "simplul fapt că are calitatea de profesionist, nu poate duce la concluzia ca interpretarea dispozițiilor din convenția părților ar trebui efectuată trunchiat, fără coroborarea celorlalte mențiuni din cuprinsul actului". Interpretarea trunchiată a conținutului poliței de asigurare aparține pârâtei, ajutată și de modul în care a fost completată polița, cu posibilități de interpretare, datorată neglijenței ori intenției prepusului sau, putându-se presupune fără nicio rezervă că eroarea a fost, în mod voit strecurată de asigurător, pentru a se crea confuzie în privința interpretării valorii asigurate iar, în cazul producerii unui eveniment, la o asemenea valoare, de 18.000.000 RON, să se invoce o altă valoare asigurată, mai mică. Eroarea, considerată de către instanță că s-a produs, în mod rezonabil, în condițiile în care ea există în ce privește conținutul poliței de asigurare, nu poate profita nicidecum asigurătorului care este profesionist față de reclamantă și comitent pentru cel care a completat polița și îi revine obligația de garantare a acestor operațiuni. S-a arătat că, doar simpla afirmare a calității de profesionist a asigurătorului nu poate impune concluzia asupra faptului că suma asigurată este de 18.000.000 RON, instanța de apel adăugând argumente în acest sens precum: mențiunile din cererea formular pentru suma de 6.000.000 RON, o adresă emisă de A., tot cu aceeași sumă, precum și valoarea din polița anterioară. În opinia recurentei-reclamante, aceste argumente nu pot fi luate în considerare întrucât trebuie făcută aplicarea art. 11 din Legea 136/1995 și ale art. 977 - 985 C. civ., ele nu ar fi suficiente pentru a răsturna, din sarcina asigurătorului, obligația ce o are în calitate de profesionist față de reclamantă și comitent pentru prestația sa în această materie și pentru răspunderea față de prepusul său. Deci, documentele pe care legea le stabilește clar în ce privește proba raportului juridic de asigurare sunt: fie polița de asigurare, fie nota de acoperire, nicidecum vechea poliță, vreo adresă emisă de asigurat sau mențiunile din cererea formular. Cel mai important argument, în sensul valorii de 18.000.000 RON a sumei asigurate, pe care instanța de apel îl trece cu vederea, nu constă în actele la care se limitează cercetarea judecătorească ci, în prestația și comportamentul asigurătorului. Recurenta-reclamantă reiterează faptul că asigurătorul nu numai că a încheiat o poliță pentru suma asigurată de 18.000.000 RON dar peste tot, în acțiunile sale ulterioare de lichidare a prejudiciului, s-a comportat ca și când polița era într-adevăr încheiată pentru 18.000.000 RON. În acest sens stă mărturie întreaga prestație a lichidatorului mandatar al pârâtei, P.R.C. SRL, prestație care vizează lucrări de reparații care depășesc valoarea de 6.000.000 RON. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă susține că dacă pârâta i-ar fi spus la deschiderea dosarului de daune, că valoarea maximă asigurată este 6 milioane RON și că se impune și efectuarea unei proporții (data fiind eventuala subasigurare), reclamanta nu ar mai fi acceptat nicidecum soluțiile tehnice de reparații propuse de mandatarul asigurătorului și ar fi optat pentru o reparație cu costuri mai mici care să fie acoperite de maximul valorii pe care o putea acorda asigurătorul. Consideră recurenta-reclamantă că argumentele sale au o valoare mai mare, urmăresc atingerea scopului protejării interesului prioritar al neprofesionistului în raportul juridic cu profesionistul și dovedesc în mod clar, alături de acest comportament al asigurătorului, ulterior producerii evenimentului asigurat, că valoarea corectă ce trebuie reținută pentru această asigurare este de 18.000.000 RON.

Cu privire la modul de abordare a problemei subasigurării, de către instanța de apel. Deși concluzia instanței, potrivit cu care nu putem vorbi de subasigurare în cauza pendinte, îi este favorabilă, recurenta-reclamantă arată că nu poate fi de acord cu modul în care judecata a ajuns la această concluzie, considerând legală și temeinică soluția și modul de abordare avut de instanța de fond care, în mod corect nu a îmbrățișat teza subasigurării, atât timp cât avem de-a face cu o valoare totală a sumei asigurate de 18.000.000 RON. Mai mult, aprecierea grosso-modo a valorii necesare lichidării prejudiciului, este o obligație care incumbă asigurătorului, la deschiderea dosarului de daune, imediat după avizarea daunei, asigurătorul având obligația legală de a constitui așa-numita rezervă de daune, sumă ce reprezintă tocmai această apreciere a sumei necesare lichidării pagubei. Rezerva de daune este strict raportată la valoarea maximă a sumei asigurate. Această rezervă de daune, ca și multe alte piese din dosarul de daune, pârâta nu Ie-a pus la dispoziția cercetării judecătorești deși au fost solicitate, iar potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și reasigurare, asigurătorul are obligația de a-și întocmi norme proprii privind lichidarea daunelor, la care obligații se adaugă și cele impuse de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor privind constituirea rezervelor minimale de daune. Deși opisul cu documentele dosarului de daune, privind imobilul distrus în incendiu, conține sute de pagini de dosar de daună, la dosarul cauzei sunt aproximativ 20 - 30 de pagini, pârâta ascunzând acele piese care îi sunt defavorabile și incriminează modul în care a lichidat dauna. Arată că, întrucât instanța de fond a apreciat faptul că valoarea sumei asigurate este de 18.000.000 RON, nu a mai considerat de cuviință să admită cererea reclamantei privind comunicarea întregului dosar de daune însă, instanța de apel, în condițiile în care a stabilit că valoarea asigurată era de 6.000.000 RON, avea obligația de a lua în considerare și de a verifica dacă, într-adevăr, pârâta a luat măsurile de constituire și lichidare a daunei, de la momentul deschiderii dosarului de daune, în conformitate cu această valoare. Astfel, abuzurile pârâtei în ce privește lichidarea acestei daune, cu invocarea, abia la un an și jumătate de la incendiu, când lucrările de reparație erau aproape gata, a tezei subasigurării, rămâne nesancționată de către judecată, încălcându-se, din nou, obligațiile pe care pârâta le are în calitate de profesionist al acestui raport juridic, calitate, pe care, cu nelegalitate, instanța de apel o trece pe un plan secund în cântărirea efectelor raporturilor juridice analizate. Și aceste observații sunt argumente în plus, în dovedirea faptului că, simpla calitate de profesionist al prezentului raport juridic este prevalentă în generarea obligațiilor asigurătorului iar nu cum, în mod greșit pretinde instanța de apel, că ar avea o mai mică importanță.

Greșita apreciere a valorii ce trebuie achitată ca diferență de indemnizație de despăgubire. Recurenta-reclamantă consideră că eroarea în stabilirea valorii de achitat în sarcina pârâtei, cu titlu de diferență de indemnizație de despăgubire, este generată de două chestiuni pe care instanța de apel, asemeni celei de fond pe alocuri, a renunțat la a le soluționa legal: - încălcarea dreptului său la apărare și la un proces echitabil, constând în respingerea obiecțiunilor făcute la Suplimentul la Raportul de expertiză și respingerea cererii de audiere a expertului tehnic în vederea precizării unor chestiuni efectiv tehnice ale concluziilor sale. - expertul, fără niciun temei, din totalul general al cheltuielilor necesare pentru aducerea bunului în situația anterioară incendiului, reține în stabilirea valorii finale de reparație doar "C+M", adică doar cheltuielile de construcție și montaj, deși, în devizul final, introduce toate cheltuielile necesare readucerii în starea inițială. Consideră totuși, că din mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei și din corecta interpretare a dispozițiilor art. 8, pct. 4.6. din anexa 4 a H.G. nr. 28/2008, instanța de recurs poate face corecta stabilire a valorii de reconstrucție, reținând-o, din chiar Devizul general întocmit de expert pentru termenul din 19 noiembrie 2014, ca fiind 5.502.087,23 RON și nu 4.237.464,21 RON cum greșit interpretează expertul dispozițiile art. 8 din H.G. nr. 28/2008, impunându-se doar modificarea deciziei în sensul indicat.

Referitor la chestiunea franșizei aplicate, recurenta-reclamantă consideră că acest aspect face obiectul verificării de către instanța de recurs, ocazie cu care solicită să se aibă în vedere faptul că, procentul trebuie aplicat valorii de despăgubire acordată iar nu valorii sumei asigurate, cum a apreciat instanța de apel, acest calcul urmând a fi efectuat după stabilirea acelei diferențe de indemnizație ce trebuie suportată de pârâtă.

Cu privire la valoarea TVA, recurenta-reclamantă susține că soluția pronunțată de instanța de apel în această chestiune este nelegală, încălcând dispozițiile conținute în condițiile de asigurare și cele ale art. 969 C. civ., eroarea rezultând din greșita aplicare a unor dispoziții legale care nu sunt incidente în cauză precum și greșita interpretare a raporturilor juridice deduse spre soluționare. Consideră că pârâta datorează TVA-ul, astfel cum a reținut instanța de fond, conform condițiilor de asigurare depuse în original, unde se arată clar faptul că asigurătorul datorează taxele precum TVA, nicidecum aceasta fiind exclusă din obligațiile de despăgubire, așa cum greșit a reținut judecata apelului conform dosarului de fond și dispozițiilor legale ce reglementează TVA. De asemenea, arată că nu poate fi primit argumentul pârâtei privitor la excluderea de la plata TVA-ului, conform dispozițiilor Codului fiscal citate de aceasta. Ele erau în vigoare și la data încheierii contractului și nimic nu a împiedicat-o să ajusteze contractul în sensul acestor norme, contactul fiind încheiat legal, clauzele sale având puterea legii între părți. Privitor la cheltuielile de judecată din apel, se impune ajustarea soluției dată în apel și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate cu apelul. Recurenta-pârâtă SC U.A. SA și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta A. SRL și admiterii apelului său, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și exonerării pârâtei de la plata despăgubirilor la care a fost obligată. Recurenta-pârâtă consideră că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind nesocotite atât prevederile art. 9.1 ale Condițiilor contractului de asigurare … , cât și cele ale art. 7.2 lit. b) din Condițiile specifice de asigurare care reprezintă voința părților, dar și prevederile art. 28 și ale art. 27 din Legea nr. 136/1995. Astfel, susține că în mod nelegal instanța de apel a considerat că în prezenta cauză nu se aplică subasigurarea în calculul despăgubirilor, deși a reținut că valoarea bunurilor era de 6.000.000 RON, aceasta fiind și suma asigurată conform poliței de asigurare, încălcând prevederile art. 9.1 din Condițiile specifice de asigurare ale contractului … , cât și prevederile art. 28 din Legea nr. 136/1995 (reluate în actuala reglementare de dispozițiile art. 2218 din Noul C. civ.) prin care se pune în aplicare sistemul acoperirii proporționale. Instanța de apel nu a aplicat sistemul proporționalității ca efect al subasigurării, în sensul că indemnizația plătită de asigurător trebuie să acopere numai acea proporție din dauna reală, pe care o reprezintă suma asigurată din valoarea reală a bunului. Recurenta-pârâtă arată că bunurile au fost asigurate și în trecut, pentru perioada anterioară producerii evenimentului, U.A. emițând polița de asigurare … în data de 15 aprilie 2009 pentru perioada 15 aprilie 2009 - 14 aprilie 2010, suma asigurată fiind de 6.515.000 RON, în cuprinsul poliței de asigurare fiind menționat că drepturile din asigurare sunt cesionate în favoarea băncii VB SA România și faptul că suma asigurată a fost stabilită de reprezentanții băncii. Menționează că suma asigurată a fost stabilită și cerută pentru preluarea în asigurare în baza Raportului de evaluare a proprietății imobiliare, întocmit de D.R.S. SRL, în scopul obținerii de angajamente financiare de la unitatea bancară VB sucursala Iași de către A. SRL, prin care imobilele au fost evaluate la suma de 6.515.000 RON, pentru garantarea unui împrumut acordat de bancă. Recurenta-pârâtă consideră că în mod eronat și cu încălcarea prevederilor art. 9.1 din Condițiile specifice de asigurare ale contractului … , instanța de apel a reținut că raportul de evaluare întocmit de D.R.S. SRL ca fiind în contradicție cu raportul de evaluare efectuat de expertul D.I., înlăturându-le pe ambele din economia probării aplicării subasigurării. Acest al doilea raport de evaluare nu a fost niciun moment contestat de către reclamantă, ba chiar a fost depus de către aceasta, cu titlu de înscris în probarea pretențiilor sale. Prin compararea valorii asigurate de 6.000.000 RON a celor 9 imobile, cu valoarea de înlocuire a imobilelor conform evaluării din expertiză, rezultă subasigurarea imobilelor supuse asigurării, coeficientul de subasigurare fiind de 60,78% în baza principiului proporționalității și care trebuie să fie aplicat despăgubirii. Recurenta-pârâtă susține că în mod nelegal instanța de apel a înlăturat coeficientul de uzură din calculul despăgubirii. Astfel, motivând că susținerile pârâtei referitoare la aplicarea procentului de depreciere datorat uzurii în calculul despăgubirii sunt nefondate, instanța de apel a încălcat prevederile art. 7.2 lit. b) din Condițiile specifice de asigurare ale contractului … , în condițiile în care temeiul contractual își are izvorul în prevederile legale ale art. 27 din Legea nr. 136/1995. Recurenta-pârâtă arată că coeficientul de uzură de 9,5% a fost stabilit de expert D.I. în raportul de evaluare întocmit în iulie 2012, raport care nu a fost contestat de reclamantă, fiind depus chiar de către acesta cu titlu de înscris în dovedirea pretențiilor, iar opinia instanței de apel referitoare la faptul că stabilirea uzurii prin aplicarea unui coeficient asupra valorii bunului nu ar fi o metodă riguros științifică apare ca nelegală, având în vedere că și prin legea contabilității este consfințită modalitatea de stabilire a uzurii unei clădiri, prin amortizarea valorii acesteia, pe baza unui coeficient care se stabilește în funcție de valoarea normată de utilizare a clădirii. De altfel, acest procent al deprecierii/uzurii este în conformitate cu normativele legale, respectiv H.G. nr. 2139/2004 pentru adoptarea Catalogului privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe. Prin urmare, recurenta-pârâtă susține că, în raport de prevederile legale și condițiile contractuale, în funcție de intervalul de timp scurs între momentul producerii incendiului (9 martie 2011) și data edificării construcțiilor (2007 - 2008), calculul despăgubirii realizat de instanța de apel este în parte nelegal, întrucât din valoarea reparației/construcției trebuia scăzută valoarea uzurii clădirilor în momentul producerii incendiului (4.237.464,21 X 9,5%= 402.559 RON). A judeca altfel ar presupune admiterea unei îmbogățiri fără just temei a reclamantei. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurenta-reclamantă și de către recurenta-pârâtă, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed: Cât privește recursul formulat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Articolul 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede ca motiv de recurs cazul în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Instanța schimbă natura contractului dacă, de exemplu, califică un contract de vânzare-cumpărare drept un contract de donație, și îl denaturează atunci când, interpretând actul, îi atribuie un alt înțeles, pe care termenii și textul lui, în loc să-l sprijine, îl exclud în mod clar și vădit neîndoielnic. Dacă însă ar rezulta un dubiu în privința conținutului actului juridic dedus judecății, interpretarea dată de judecătorii fondului nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, întrucât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu permite acest lucru. Prin urmare, sub aspectul sumei asigurate, instanța de apel a analizat în mod corect Contractul de asigurare … , cererea-chestionar aferentă cât și Condițiile generale și specifice ale contractului de asigurare, apreciind cu justețe că suma asigurată în temeiul convenției încheiate între părți este de 6.000.000 RON și nu de 18.000.000 RON, cum pretinde recurenta-reclamantă. De asemenea, contrar susținerilor recurentei-reclamante, cererea-chestionar este parte integrantă a contractului de asigurare, fiind înscrisul pe care solicitantul îl depune pentru încheierea poliței de asigurare și prin care acesta face cunoscute asigurătorului bunurile pe care dorește să le asigure, le identifică și le evaluează. Astfel, pe baza probatoriului administrat în cauză, care nu poate fi reapreciat în recurs, având în vedere caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac, instanța de apel a apreciat în mod corect că suma asigurată este cea menționată în cererea-chestionar și în polița de asigurare, cu argumente de natură legală și contractuală care nu schimbă cu nimic înțelesul actului juridic dedus judecății. În ceea ce privește motivul de recurs prin care se impută instanței de apel modul în care judecătorul apelului a abordat problema subasigurării prin aplicarea greșită a coeficientului de subasigurare la calculul despăgubirii, acesta nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, care să determine modificarea hotărârii recurate, câtă vreme s-a constatat că nu există suficiente elemente probatorii care să ateste ipoteza subasigurării. Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. indicat de recurent poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Așadar, criticile întemeiate pe acest text de lege trebuie să se refere la modalitatea în care instanța de apel a pronunțat o soluție lipsită de temei legal, a încălcat sau aplicat greșit legea. Susținerile recurentei-reclamante privind greșita apreciere de către instanța de apel a valorii ce trebuie achitată ca diferență de indemnizație de despăgubire, prin analizarea concluziilor Raportului de expertiză și ale răspunsurilor la obiecțiuni ale expertului desemnat în cauză, nu pot fi reținute. Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse. Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidentă că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Schimbarea situației de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurenta-reclamantă atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor reținută de instanța de apel (respingerea obiecțiunilor făcute la suplimentul la raportul de expertiză, respingerea cererii de audiere a expertului tehnic, concluziile expertului privind valoarea finală de reparație pentru aducerea bunului în situația anterioară incendiului), motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005. Totodată, simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamantă sunt aspecte care nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea greșită a unor dispoziții contractuale ori aplicarea greșită a legii. Este nefondată critica referitoare la franșiză, prin care recurenta-reclamantă contestă de fapt modul de calcul al despăgubirii. Instanța de apel a pronunțat o soluție legală, cu respectarea prevederilor contractului de asigurare conform cărora valoarea franșizei este de 0,5% din suma asigurată și ale art. 14 pct. 14.9 din Condițiile specifice de asigurare prin care se stipulează că franșiza este suma pe care o suportă asiguratul și se constituie prin aplicarea unui procent la suma asigurată. Nici susținerile recurentei-reclamante în ceea ce privește recuperarea TVA nu au justificare legală și contractuală, decizia instanței de apel fiind, și sub acest aspect conformă atât cu legea cât și cu prevederile condițiilor de asigurare. Conform art. 141 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată operațiunile de asigurare și/sau de reasigurare, precum și prestările de servicii în legătură cu operațiunile de asigurare și/sau de reasigurare efectuate de persoanele impozabile care intermediază astfel de operațiuni. De asemenea, potrivit art. 7 pct. 7.8 din Condițiile specifice de asigurare nu sunt despăgubite taxele plătite de asigurat, pe care acesta are dreptul să le recupereze conform legii (TVA). Instanța de apel a interpretat corect legislația în vigoare și a aplicat în mod just mecanismul deducerii TVA, conform căruia, în aplicarea prevederilor art. 145 - 147 din C. fisc. și pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI al Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, în cazul în care asiguratul nu depune la asigurător facturile de reparație/materiale în original, societatea de asigurare va achita despăgubirea fără TVA, deoarece asigurată (societatea deținătoare a bunului reparat), înregistrată ca plătitoare de TVA, își poate deduce TVA aferentă acestor facturi. Totodată, instanța de apel a ținut cont de probele administrate din care reieșea recuperarea de către recurenta-reclamantă a TVA aferentă lucrărilor de reconstrucție. Celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă, în dezvoltarea tuturor motivelor, așa cum au fost expuse mai sus, nu vor fi analizate, întrucât acestea vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv aprecierea probatoriului administrat în cauză și stabilirea situației de fapt, ceea nu se poate încadra în niciunul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate. Referitor la recursul declarat de pârâta SC U.A. SA, Înalta Curte reține următoarele: Prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Deși susține că, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că în cauză nu se aplică subasigurarea bunurilor, încălcând dispozițiile art. 9.1 din Condițiile specifice de asigurare ale contractului … , cât și prevederile art. 28 din Legea nr. 136/1995,prin care se pune în aplicare sistemul acoperirii proporționale, recurenta nu argumentează juridic în ce constă încălcarea acestor texte legale. Privitor la problema subasigurării bunurilor și aplicării principiului proporționalității, instanța de apel a constatat cu justețe că nu există suficiente elemente probatorii care să ateste ipoteza subasigurării bunurilor, întrucât deși pârâtei i-a fost încuviințată de către prima instanță administrarea probei cu expertiza evaluatorie, acesta nu a solicitat încuviințarea de către judecător a unor obiective de expertiză vizând stabilirea valorii bunurilor asigurate la momentul producerii incendiului, în vederea susținerii acestei teze. Invocarea de către recurenta-reclamantă a unor expertize extrajudiciare (cea întocmită de expert D. în iulie 2012, care indică o care indică o valoare de înlocuire la nou a bunurilor asigurate de 10.908.400 RON și cea întocmită de D.R.S. SRL în aprilie 2009, care relevă o valoare de piață a bunurilor asigurate de 6.515.000 RON), care conțin date contradictorii, în mod corect a fost apreciată de instanța de apel că nu poate dovedi incidența în cauză a principiului subasigurării bunurilor, acestea având valoarea probatorie a unor înscrisuri. Mijloacele de probă extrajudiciare, ca o excepție de la principiul nemijlocirii probelor, se pot folosi numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare, iar părțile acceptă, își însușesc, acele probe extrajudiciare, ceea ce nu este cazul în speță. Prin urmare, în ce privește greșita aplicare a principiului proporționalității ca efect al subasigurării bunurilor, critica este nefondată, întrucât instanța de apel a argumentat corect faptul că apelanta-pârâtă nu a dovedit diferența dintre valorile bunurilor asigurate între momentul încheierii asigurării și cel al producerii evenimentului asigurat. Nefondată este și critica potrivit căreia în mod nelegal, încălcând dispozițiile art. 7.2 lit. b) din Condițiile specifice de asigurare ale contractului … , instanța de apel a înlăturat coeficientul de uzură din calculul despăgubirii. Instanța de apel a statuat că justețe că, deși dispozițiile art. 7.2 lit. b) din condițiile specifice aferente poliței de asigurare în cauză prevăd scăderea deprecierii datorate uzurii bunului asigurat din cuantumul despăgubirii, prin suplimentul la raportul de expertiză, necontestat de asigurător, expertul a stabilit valoarea despăgubirii având în vedere cheltuielile necesare pentru readucerea bunurilor la momentul anterior izbucnirii incendiului, fiind deci avute în vedere și eventuale deprecieri apărute ca urmare a uzurii bunurilor. De asemenea, în mod corect s-a apreciat că nu pot fi avute în vede susținerile din expertiza judiciară efectuată de expert D.I., întrucât, pe de o parte, aceasta nu este opozabilă părții adverse, și, pe de altă parte, în cuprinsul amintitei lucrări se face o evaluare la nou a imobilelor în speță, fără a se lua deci în calcul pretinsa uzură. Pe de altă parte, argumentele recurentei-pârâte, întemeiate pe dispozițiile H.G. nr. 2.139/2004 nu pot fi reținute, întrucât actul normativ este aplicabil în ce privește materia financiar-fiscală (stabilirea uzurii anuale ce urmează a fi dedusă contabil din profitul societății), materie complet diferită de acea uzură reală asupra căreia instanța de apel a arătat că nu poate fi stabilită riguros științific decât prin examinarea concretă a construcțiilor și identificarea punctuală a eventualelor degradări produse ca urmare a trecerii timpului. Prin urmare, acea valoare a uzurii calculată de asigurător în finalul motivelor de recurs nu poate fi primită, materia la care se referă aplicarea uzurii descrie nefiind incidență în speță, iar scăderea acestei uzuri a avut loc, nemaifiind necesară deducerea ei din nou. Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursuri