ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1872/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1872/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor,

din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Suceava sub nr. 14562/86/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat în

contradictoriu cu pârâta SC U.A. SA obligarea la plata sumei de 5.981.317 RON,

dobânda legală începând cu 7 septembrie 2011 și cheltuieli de judecată. În

motivarea acțiunii reclamanta a susținut că în urma incendiului din 9 martie

2011 asupra abatorului din localitatea Liteni, sat Roșcani în baza poliței de

asigurare XXX/2010 pârâta prin consultantul P.R.C. SRL a agreat suma de

7.848.095 RON despăgubiri plus 323.478 RON degajarea și curățarea zonei de

incendiu, însă ulterior aceasta i-a achitat doar 2.408.690 RON. În drept s-au

invocat dispozițiile art. 9 Legea nr. 136/1995 și O.G. nr. 9/20096, art. 43 C.

com.

Prin Sentința nr.

2184 din 9 decembrie 2013 Tribunalul Suceava, secția civilă a admis, în parte,

acțiunea având ca obiect „pretenții" formulată de reclamanta SC „A."

SRL Pașcani în contradictoriu cu pârâta SC „U.A." SA București, obligând-o

să achite reclamantei 1.267.287 RON despăgubiri daune cu dobândă legală

aferentă acestei sume începând cu 7 septembrie 2011 și până la achitarea

debitului principal, precum și 176.766 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut că, între părți s-a încheiat polița de asigurare

ZZZ/2010 pe o perioadă de 36 luni pentru imobilul abator și dependințe situat

în oraș Liteni, sat Roșcani, județul Suceava conform poliței suma totală

asigurată este de 18.000.000 RON. Deși pârâta a susținut că sumă totală

privește raportarea sumei anuale de 6.000.000 RON la durata contractului,

Tribunalul a reținut că pârâta este un profesionist de domeniul asigurărilor,

astfel că la determinarea poliței de asigurare, ei îi revine sarcina și

obligația de a stabili determinarea bunurilor asigurate, sumei asigurate și a

primelor de asigurare. Chiar dacă pârâta a făcut trimitere la polițele

anterioare, declarații de risc sau la valoarea primei, Tribunalul nu a reținut

nici un impediment pentru care aceasta să consemneze suma asigurată la valoarea

de 6.000.000 RON și nu de 18.000.000 RON.

Prin urmare conform

art. 11 Legea 136/1995 care stipulează că încheierea contractului de asigurare

se face cu polița de asigurare, Tribunalul a respins susținerile pârâtei de

raportare la actele anterioare sau ulterioare încheierii poliței (chestionar,

declarații ale asiguratului), astfel că susținerile pârâtei de aplicare a

principiului proporționalității ca urmare a subevaluării nu pot fi reținute. La

data de 9 martie 2011 s-a produs un incendiu la imobilul asigurat conform

procesului-verbal de intervenție ISU Suceava, reclamanta avizând dauna în

dosarul 700.4408.380, pârâta achitând reclamantei suma de 3.078.567 RON.

Cu privire la

întinderea prejudiciului, tribunalul a reținut că potrivit raportului de

expertiză întocmit de expertul C. împreună cu experții părților s-a stabilit că

valoarea reparațiilor și reconstruirii imobilului este de 4.442.652 RON fără

TVA. Cât privește opinia separată la raport depusă de expert parte reclamantă

B., Tribunalul Ie-a înlăturat întrucât acesta nu face decât să reia

obiecțiunile pârâtei care au fost respinse prin încheierea din 3 octombrie

ceea ce privește experții, tocmai datorită cunoștințelor de specialitate aceștia

sunt chemați să dea răspunsuri concrete și detalii explicite asupra situațiilor

examinate.

Prin urmare, fără a

nega dreptul expertului părții de a avea opinii diferite, revine acestuia să

prezinte propriile lui calcule ori opinii asupra obiectului expertizei, ori

obiecțiunile expertului privesc întrebări adresate expertului judiciar și nu

propriile calcule, ori atâta timp cât experții au stabilit împreună valoarea

dependințelor și a îmbunătățirilor aduse era obligația acestuia a reface

calculele raportat la cele invocate în opinia separată, în lipsa acestora

Tribunalul nu poate face controlul jurisdicțional, urmând să se raporteze la

opinia comună rezultată din raportul de expertiză acceptat de cei trei experți.

Din valoarea de

4.492.652 RON Tribunalul a scăzut valoarea îmbunătățirilor aduse suplimentar

prin reconstrucție de 931.528 RON, franciza de 0,5% și deșeurile valorificate

la Remat de 26.403 RON, de asemenea se va scădea suma de 3.078.567 dar se vor

adăuga și cheltuieli de curățenie la locul incendiului în valoare de 260.869

RON. Întrucât conform art. 5.3 din contractul de asigurare suma asigurată

trebuie să cuprindă și TVA în valorile experților nu cuprinde aceasta, urmează

a fi reținut și procentul de 24% aferent TVA astfel că diferența dintre valoarea

stabilită de expertiză și cele achitate de parte este de 1.267.287 RON care

potrivit art. 969 C. civ. raportat la art. 7 din polița de asigurare,

Tribunalul a obligat pârâta să o achite. Cum potrivit art. 43 C. com.

obligațiile comerciale sunt purtătoare de dobândă de la data scadenței, în

cazul asigurător ar fi data avizării daunei, respectiv 7 septembrie 2011 și

până la achitarea debitului principal. Conform art. 273 C. proc. civ., reținând

culpa pârâtei în purtarea procesului, față de limitele de despăgubiri acordate,

proporțional cu acestea vor fi acordate și cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanta SC A. SRL Pașcani - prin

administrator P.V. - și pârâta SC U.A. SA București, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 168

din 2 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă

s-au admis apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL - prin administrator

P.V. și pârâta SC U.A. SA București, împotriva Sentinței nr. 2184 din 9

decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă.

A fost schimbată în

parte sentința apelată, în sensul că:

A fost obligată

pârâta să achite reclamantei suma de 1.363.362,61 RON, în loc de 1.267.287 RON.

S-au păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Au fost compensate

cheltuielile de judecată efectuate de părți.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Este cert faptul că

la data de 14 aprilie 2010 a fost încheiat între părțile din prezenta cauză un

contract de asigurare, obiectivat prin polița seria B nr. ....., având ca

obiect asigurarea unor bunuri constând în abator, clădire și dependințe situate

în localitatea Liteni, sat Roșcani județul Suceava, durata contractului fiind

de 3 ani. La data de 9 martie 2011 a survenit unul din riscurile asigurate,

respectiv un incendiu care a afectat bunurile în cauză, dauna pricinuită

nefiind totală. Ulterior, reclamanta-apelantă a procedat la remedierea

pagubelor cauzate de incendiu.

În temeiul

amintitului contract de asigurare și subsecvent survenirii riscului asigurat,

apelanta-pârâtă a procedat la achitarea unor sume de bani, cu titlu de

despăgubire, respectiv 2.408.690 RON (remiterea sumei fiind recunoscută de

reclamantă) precum și suma de 669.877,60 RON ce a făcut obiectul unei oferte

reale urmate de consemnațiune, plată valabilă, fiind apreciate ca îndeplinite

exigențele art. 1115 C. civ. în consecință, suma totală achitată de pârâtă cu

titlu de despăgubire este de 3.078.567,60 RON.

I. Cu privire la

cuantumul sumei asigurate în temeiul menționatului contract, s-a reținut că

judecătorul fondului a apreciat această sumă ca fiind 18.000.000 RON, însă în

opinia curții de apel această statuare nu este una corectă. Astfel, este real

faptul că amintita poliță are consemnată cifra de 18.000.000 RON ca

reprezentând suma totală asigurată. Însă, instanța de apel a constatat că din

examinarea aceluiași document rezultă că durata convenție în cauză a fost de 3

ani, în dreptul fiecărui an fiind consemnată o valoare asigurată de 6.000.000

RON. Este contrară logicii o fracționare a sumei totale asigurate în funcție de

numărul de ani pe durata cărora se desfășoară contractul, valoarea respectivei

sume neputând varia; este rezonabil a se presupune că suma de 18.000.000 RON

reprezintă o eroare comisă de reprezentantul pârâtei cu ocazia completării

poliței; simplul fapt că acesta are calitatea de profesionist nu poate duce la

concluzia că interpretarea dispozițiilor din convenția părților ar trebui

efectuată trunchiat, fără coroborarea celorlalte mențiuni din cuprinsul

actului. În sprijinul acestei concluzii cu privire la suma asigurată vin și

mențiunile din cererea-formular depusă în original la dosarul cauzei (apel),

unde se menționează de către reprezentantul apelantei suma asigurată în cuantum

de 6.000.000 RON, adresa emisă de către aceeași parte indicând aceeași sumă ca

valoare a bunului asigurat. De asemenea, polița anterioară încheiată între

aceleași părți cu privire la același bun asigurat relevă aceeași valoare a

sumei asigurate. Prin urmare, în considerarea celor anterior menționate

instanța de apel a reținut că suma asigurată în temeiul convenției încheiate

între părți este de 6.000.000 RON.

II. O altă problemă

în discuție, neanalizată de judecătorul de primă instanță ca urmare a

concluziilor acestuia referitoare la valoarea sumei asigurate, o reprezintă o

potențială incidență a subasigurării, fapt clamat de apelanta-pârâtă. Astfel,

este real că dispozițiile art. 28 din Legea nr. 136/1995 prevăd reducerea

indemnizației de asigurare în situația existenței unei disproporții între

valoarea bunului la momentul producerii evenimentului asigurat și suma

asigurată. Proba disproporției de valoare incumbă, potrivit art. 1169 C. civ.,

acelei părți care reclamă existența situației anterior menționate, respectiv

apelanta-pârâtă. Instanța de apel a apreciat însă că amintita parte nu a reușit

să producă probe în sprijinul celor afirmate. Astfel, în dovedirea tezei subasigurării

partea menționată a făcut trimitere la expertiza extrajudiciară întocmită de

expert D. în iulie 2012, care indică o valoare de înlocuire la nou a bunurilor

asigurate de 10.908.400 RON. Aceeași parte depune însă, în susținerea

apărărilor sale un alt raport de evaluare extrajudiciar, întocmit la momentul

aprilie 2009, care relevă o valoare de piață a bunurilor asigurate de 6.515.000

RON. În acest context, trebuie menționată valoarea probatorie a expertizelor

extrajudiciare în cadrul procesului civil, acestea nefiind opozabile părții

adverse, având a fi considerate ca simple înscrisuri. În cauză s-a constatat că

înscrisurile depuse de parte în susținerea afirmației analizate conțin date

contradictorii, neexistând elemente probatorii care să ducă instanța la

concluzia că vreuna din cele două expertize judiciare ar avea un grad de

pertinență mai mare. Mai mult decât atât, deși pârâtei i-a fost încuviințată de

către prima instanță administrarea probei cu expertiza evaluatorie, acesta nu a

solicitat încuviințarea de către judecător a unor obiective de expertiză vizând

stabilirea valorii bunurilor asigurate la momentul producerii incendiului, în

vederea susținerii tezei subasigurării. În concluzie, instanța de apel a

apreciat că nu există suficiente elemente probatorii care să ateste ipoteza

subasigurării, astfel încât susținerile apelantei-pârâte în acest sens nu pot

fi primite.

III. S-a reținut că

un alt element cu privire la care părțile sunt în dezacord îl reprezintă

valoarea lucrărilor necesare pentru aducerea bunurilor afectate de incendiu la

starea acestora de dinaintea survenirii riscului asigurat. În acest sens era

imperativ a se proceda la administrarea unei probe cu expertiza evaluatorie a

imobilelor afectate, sens în care judecătorul de primă instanță a și procedat.

Nelegală este însă modalitatea prin care acesta a înțeles să soluționeze

obiecțiunile părților cu privire la concluziile expertului, în sensul

respingerii acestora ca inadmisibile. Astfel, nu există norme de procedură care

să prohibească dreptul părților de a formula obiecțiuni față de statuările din

raportul de expertiză, în situația în care instanța a încuviințat participarea

la lucrări și a unor experți desemnați de părți.

În consecință

instanța de apel, analizând obiecțiunile formulate de părți, a dispus

efectuarea unui supliment la raportul inițial întocmit, concluziile acestuia

fiind depuse la dosarul cauzei. În sensul celor de mai sus trebuie arătat că,

prin raportul de expertiză depus în primă instanță, specialistul desemnat a arătat

că valoarea de reparație/reconstrucție a imobilelor afectate de incendiu se

ridică la suma de 4.492.652,03 RON, fără TVA, sumă avută în vedere și de către

Tribunal. Analizând obiecțiunile formulate de părți, expertul a depus la

dosarul cauzei suplimentul la raport, document în cuprinsul căruia specialistul

a analizat criticile părților și, în anumite cazuri, și-a reconsiderat poziția,

în sensul modificării corespunzătoare a concluziilor cuprinse în document; față

de supliment numai apelanta-reclamantă a înțeles să formuleze obiecțiuni. Cu

privire la aceste obiecțiuni, curtea de apel a reținut că acestea sunt în fapt

o reiterare a criticilor raportului de expertiză efectuate în fața primei

instanțe, expertul răspunzând punctual și lămuritor acestora în cuprinsul

suplimentului la raport depus în apel. Un ultim aspect semnalat de către

apelanta-reclamantă prin obiecțiuni are a fi lămurit, și anume modul în care

expertul stabilește, în finalul suplimentului la raport, suma necesară pentru

aducerea imobilelor la forma anterioară, respectiv 4.237.464,21 RON, exclusă

fiind contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobile cu ocazia

reparațiilor. Cu privire la acest aspect, s-a arătat că, așa cum expertul a

precizat în cuprinsul răspunsului la obiecțiunile SC A., suma anterior

menționată a fost obținută prin totalizarea sumelor prevăzute la

capitolele/subcapitolele 1.2, 1.3, 2, 4.1, 4.2 și 5.1.1 din devizul general,

fiind aduse și argumente pertinente în favoarea acestei modalități de calcul.

Prin urmare, având în

vedere cele anterior enunțate, instanța de apel a avut în vedere că suma

necesară pentru aducerea bunurilor asigurate la starea acestora de dinaintea

survenirii evenimentului asigurat este de 4.237.464,21 RON. În acest sens,

susținerile apelantei-reclamante cu privire la o valoare mult superioară a

despăgubirii sunt nefondate, cum nefondate sunt și susținerile apelantei-pârâte

privitoare la aplicarea unui coeficient de uzură la valoarea bunurilor

afectate. Astfel, este real faptul că dispozițiile art. 7.2 lit. b) din

condițiile specifice aferente poliței de asigurare în cauză prevăd scăderea

deprecierii datorate uzurii bunului asigurat din cuantumul despăgubirii, însă,

după cum anterior s-a menționat, prin suplimentul la raportul de expertiză,

necontestat de asigurător, expertul a stabilit valoarea despăgubirii având în

vedere cheltuielile necesare pentru readucerea bunurilor la momentul anterior

izbucnirii incendiului, fiind deci avute în vedere și eventuale deprecieri

apărute ca urmare a uzurii bunurilor. S-a apreciat că nu pot fi avute în vede

susținerile din expertiza judiciară efectuată de expert D.I., întrucât, pe de o

parte, aceasta nu este opozabilă părții adverse, și, pe de altă parte, în

cuprinsul amintitei lucrări se face o evaluare la nou a imobilelor în speță,

fără a se lua deci în calcul pretinsa uzură. În plus, chiar dacă s-ar fi luat

în calcul acest ultim aspect menționat trebuie avut în vedere că lucrarea a

fost întocmită la momentul iunie 2012, după o perioadă de timp considerabilă de

la producerea incendiului, și, pe de altă parte, o stabilire a uzurii unei

construcții prin aplicarea unui procent nu apare ca fiind o metodă

caracterizată de rigoare științifică, exigențele unei lucrări de expertiză

impunând examinarea concretă a construcțiilor și identificarea punctuală a

eventualelor degradări produse ca urmare a trecerii timpului.

IV. Referitor la

critica apelantei-pârâte vizând greșita reținere de către judecătorul de primă

instanță a franșizei contractuale, instanța de apel a constatat că, într-adevăr,

nu reiese cu certitudine modalitatea în care a fost dedusă din calculul

despăgubirii valoarea franșizei. Potrivit mențiunilor din poliță, drepturile

asiguratului sunt grevate de o franșiză de 0,5%, procent care are a fi raportat

la suma asigurată, date fiind și prevederile art. 27 alin. (3) din Legea nr.

136/1995 (forma în vigoare la data încheierii contractului). Prin urmare,

cuantumul despăgubirii cuvenite asiguratului are a fi diminuat cu suma de

30.000 RON, reprezentând franșiza.

V. În fine aceeași

apelantă-pârâtă a criticat obligarea sa la plata TVA-ului aferent sumei

stabilite cu titlu de despăgubire. Curtea de apel a găsit și aceste critici ca

întemeiate; astfel, pe de o parte, este real că apelanta-reclamantă nu a

solicitat prin acțiunea introductivă de instanță obligarea pârâtei la plata TVA

aferent despăgubirilor cuvenite, deci judecătorul fondului a dat ceea ce nu s-a

cerut. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că s-a solicitat inclusiv

TVA-ul aferent despăgubirilor, soluția de admitere a acestei solicitări apare,

de asemenea, ca fiind eronată. În primul rând, invocarea dispozițiilor art. 5.3

din condițiile specifice de asigurare este greșită. Aceste prevederi fac

vorbire despre suma asigurată. în ceea ce privește despăgubirea sunt incidente

dispozițiile art. 7.8 din aceleași Condiții, care exclud de la plată taxele pe

care asiguratul are dreptul de a le deduce conform legislației fiscale. În

speță, asiguratul are dreptul de deducere a TVA-ului aferent lucrărilor de

reparații efectuate. Curtea a ajuns la această concluzie având în vedere

dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. b) și art. 145 - 147 din Legea nr.

571/2003, interpretarea oferită de organul fiscal acestor norme. În plus,

reclamanta a recuperat deja o parte din TVA-ul aferent lucrărilor de remediere

a daunelor, astfel cum rezultă din Procesul-verbal nr. 17213 din 15 octombrie

2014, întocmit de reprezentanții ANAF. Nu în ultimul rând, trebuie arătat că

reclamanta nu a făcut dovada că a comunicat pârâtei exemplarele originale ale

facturilor achitate subsecvent lucrărilor de reparații efectuate, fapt de

natură a consolida ideea că partea menționată a inițiat sau va iniția demersuri

pentru recuperarea taxei, având în vedere că un asemenea demers presupune

depunerea la organul fiscal a originalelor facturilor în cauză, potrivit pct.

46 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, emise în explicitarea Titlului VI din Legea

nr. 571/2003.

Pe cale de

consecință, având în vedere cele anterior menționate, instanța de apel a

reținut că, subsecvent producerii evenimentului asigurat, suma necesară pentru

remedierea avariilor suferite se ridică la 4.237.464,21 RON (conform raportului

de expertiză), la care se adaugă suma de 260.869 RON, reprezentând cheltuieli

de curățenie la locul incendiului, efectuate prin intermediul SC A.P. SRL,

aspect reținut de judecătorul de primă instanță și necontestat de

apelanta-pârâtă. Din totalul celor două sume are a fi scăzută suma de 26.403

RON reprezentând contravaloarea deșeurilor valorificate de apelanta-reclamantă,

aspect de asemenea necontestat de apelanta-pârât, precum și franșiza în cuantum

de 30.000 RON. Consecutiv efectuării operațiunilor aritmetice anterior

menționate și având în vedere plata în valoare de 3.078.567.60 RON deja

efectuată de pârâtă, rezultă o diferență de 1.363.362.61 RON, ce are a fi

achitată în contul despăgubirilor datorate.

Împotriva deciziei

pronunțate de curtea de apel au declarat recurs reclamanta SC A. SRL și pârâta

SC U.A. SA.

Prin recursul

formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă SC A. SRL susține că instanța de apel nu a soluționat în

mod corect toate chestiunile supuse analizei, motiv pentru care consideră că se

impune admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii

apelului său astfel cum a fost formulat.

1.

Recurenta-reclamantă susține că aprecierea instanței de apel asupra sumei

asigurate, în sensul că valoarea corectă a bunurilor pentru care s-a încheiat

asigurarea este de 6.000.000 RON, iar nu de 18.000.000 RON, este greșită, fiind

urmarea unei interpretări eronate urmare a schimbării înțelesului actului

juridic și greșitei aplicări a legii, fapt ce plasează hotărârea pronunțată sub

incidența dispozițiilor de casare conținute de art. 304 pct. (8) și (9) C. proc.

civ.

Arată recurenta că

durata convenției era clară, de 3 ani și, contrar celor reținute de instanța de

apel nu făcea obiectul niciunei neînțelegeri, instanța concluzionând că, în

dreptul fiecărui an a fost trecută valoarea asigurată, de 6.000.000 RON. Percepția

este greșită, cea corectă fiind exact invers, în sensul că, în dreptul fiecărei

sume de 6.000.000 RON se trece: AN1, AN2, AN3. Această mențiune, a fost făcută,

pentru a putea corobora plata ratelor de primă de 5.700 RON scadente anual

(prima totală pentru suma de 18.000.000 RON, de 17.100 RON, fiind fracționată

în trei rate anuale) așa cum rezultă din coroborarea cu ultima coloană a

tabelului din conținutul poliței de asigurare, în care este trecută rata anuală

de primă.

Coloana la care este

afectată suma totală de 18.000.000 RON indică la modul cel mai clar, din chiar

formularul tipizat că avem de-a face cu trei categorii de bunuri asigurate, pe

care recurenta-reclamantă arată că le-a și indicat în schița topo depusă în

anexa la cererea introductivă.

Coloana din cuprinsul

poliței menționa clar: "Denumire bunuri și categorii de bunuri

asigurate" nicidecum nefiind vorba de perioade de timp ci de bunuri.

Formularul aparține pârâtei, nu a fost obiect al vreunei negocieri iar

completarea aparține tot asigurătorului.

Fracționarea valorii

totale a sumei asigurate, de care arată instanța că ar fi contrară logicii, nu

este operațiunea reclamantei și nici nu poate fi interpretată în sensul contrar

intereselor asiguratului.

În concluzie, nu

asiguratul este cel care trebuie să suporte efectele negative pentru mențiunile

care pot apare ca și "contrare logicii" inserate în cuprinsul poliței

de asigurare de prepusul asigurătorului, pentru care acesta răspunde atât

contractual cât și legal - art. 1000 alin. (3) C. civ.

Avem, astfel, de-a

face cu o dublă responsabilitate care revine asigurătorului: în calitatea sa de

profesionist al acestui raport juridic precum și în cea de comitent pentru

neglijența prepusului său, pe care, chiar instanța de apel o identifică.

Nicidecum nu poate fi exonerat de răspundere așa cum greșit și fără niciun

temei considera instanța de apel când arăta că "simplul fapt că are

calitatea de profesionist, nu poate duce la concluzia ca interpretarea

dispozițiilor din convenția părților ar trebui efectuată trunchiat, fără

coroborarea celorlalte mențiuni din cuprinsul actului".

Interpretarea

trunchiată a conținutului poliței de asigurare aparține pârâtei, ajutată și de

modul în care a fost completată polița, cu posibilități de interpretare,

datorată neglijenței ori intenției prepusului sau, putându-se presupune fără

nicio rezervă că eroarea a fost, în mod voit strecurată de asigurător, pentru a

se crea confuzie în privința interpretării valorii asigurate iar, în cazul

producerii unui eveniment, la o asemenea valoare, de 18.000.000 RON, să se

invoce o altă valoare asigurată, mai mică.

Eroarea, considerată

de către instanță că s-a produs, în mod rezonabil, în condițiile în care ea

există în ce privește conținutul poliței de asigurare, nu poate profita nicidecum

asigurătorului care este profesionist față de reclamantă și comitent pentru cel

care a completat polița și îi revine obligația de garantare a acestor

operațiuni.

S-a arătat că, doar

simpla afirmare a calității de profesionist a asigurătorului nu poate impune

concluzia asupra faptului că suma asigurată este de 18.000.000 RON, instanța de

apel adăugând argumente în acest sens precum: mențiunile din cererea formular

pentru suma de 6.000.000 RON, o adresă emisă de A., tot cu aceeași sumă, precum

și valoarea din polița anterioară.

În opinia

recurentei-reclamante, aceste argumente nu pot fi luate în considerare întrucât

trebuie făcută aplicarea art. 11 din Legea 136/1995 și ale art. 977 - 985 C.

civ., ele nu ar fi suficiente pentru a răsturna, din sarcina asigurătorului,

obligația ce o are în calitate de profesionist față de reclamantă și comitent

pentru prestația sa în această materie și pentru răspunderea față de prepusul

său.

Deci, documentele pe

care legea le stabilește clar în ce privește proba raportului juridic de

asigurare sunt: fie polița de asigurare, fie nota de acoperire, nicidecum

vechea poliță, vreo adresă emisă de asigurat sau mențiunile din cererea

formular.

Cel mai important

argument, în sensul valorii de 18.000.000 RON a sumei asigurate, pe care

instanța de apel îl trece cu vederea, nu constă în actele la care se limitează

cercetarea judecătorească ci, în prestația și comportamentul asigurătorului.

Recurenta-reclamantă

reiterează faptul că asigurătorul nu numai că a încheiat o poliță pentru suma

asigurată de 18.000.000 RON dar peste tot, în acțiunile sale ulterioare de

lichidare a prejudiciului, s-a comportat ca și când polița era într-adevăr

încheiată pentru 18.000.000 RON.

În acest sens stă

mărturie întreaga prestație a lichidatorului mandatar al pârâtei, P.R.C. SRL,

prestație care vizează lucrări de reparații care depășesc valoarea de 6.000.000

RON.

Mai mult decât atât,

recurenta-reclamantă susține că dacă pârâta i-ar fi spus la deschiderea

dosarului de daune, că valoarea maximă asigurată este 6 milioane RON și că se

impune și efectuarea unei proporții (data fiind eventuala subasigurare),

reclamanta nu ar mai fi acceptat nicidecum soluțiile tehnice de reparații

propuse de mandatarul asigurătorului și ar fi optat pentru o reparație cu

costuri mai mici care să fie acoperite de maximul valorii pe care o putea

acorda asigurătorul.

Consideră

recurenta-reclamantă că argumentele sale au o valoare mai mare, urmăresc

atingerea scopului protejării interesului prioritar al neprofesionistului în

raportul juridic cu profesionistul și dovedesc în mod clar, alături de acest

comportament al asigurătorului, ulterior producerii evenimentului asigurat, că

valoarea corectă ce trebuie reținută pentru această asigurare este de

18.000.000 RON.

modul de abordare a problemei subasigurării, de către instanța de apel.

Deși concluzia

instanței, potrivit cu care nu putem vorbi de subasigurare în cauza pendinte,

îi este favorabilă, recurenta-reclamantă arată că nu poate fi de acord cu modul

în care judecata a ajuns la această concluzie, considerând legală și temeinică

soluția și modul de abordare avut de instanța de fond care, în mod corect nu a

îmbrățișat teza subasigurării, atât timp cât avem de-a face cu o valoare totală

a sumei asigurate de 18.000.000 RON.

Mai mult, aprecierea

grosso-modo a valorii necesare lichidării prejudiciului, este o obligație care

incumbă asigurătorului, la deschiderea dosarului de daune, imediat după

avizarea daunei, asigurătorul având obligația legală de a constitui așa-numita

rezervă de daune, sumă ce reprezintă tocmai această apreciere a sumei necesare

lichidării pagubei. Rezerva de daune este strict raportată la valoarea maximă a

sumei asigurate.

Această rezervă de

daune, ca și multe alte piese din dosarul de daune, pârâta nu Ie-a pus la

dispoziția cercetării judecătorești deși au fost solicitate, iar potrivit

prevederilor art. 20 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 32/2000 privind

activitatea de asigurare și reasigurare, asigurătorul are obligația de a-și

întocmi norme proprii privind lichidarea daunelor, la care obligații se adaugă

și cele impuse de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor privind constituirea

rezervelor minimale de daune. Deși opisul cu documentele dosarului de daune,

privind imobilul distrus în incendiu, conține sute de pagini de dosar de daună,

la dosarul cauzei sunt aproximativ 20 - 30 de pagini, pârâta ascunzând acele

piese care îi sunt defavorabile și incriminează modul în care a lichidat dauna.

Arată că, întrucât

instanța de fond a apreciat faptul că valoarea sumei asigurate este de

18.000.000 RON, nu a mai considerat de cuviință să admită cererea reclamantei

privind comunicarea întregului dosar de daune însă, instanța de apel, în

condițiile în care a stabilit că valoarea asigurată era de 6.000.000 RON, avea

obligația de a lua în considerare și de a verifica dacă, într-adevăr, pârâta a

luat măsurile de constituire și lichidare a daunei, de la momentul deschiderii

dosarului de daune, în conformitate cu această valoare.

Astfel, abuzurile

pârâtei în ce privește lichidarea acestei daune, cu invocarea, abia la un an și

jumătate de la incendiu, când lucrările de reparație erau aproape gata, a tezei

subasigurării, rămâne nesancționată de către judecată, încălcându-se, din nou,

obligațiile pe care pârâta le are în calitate de profesionist al acestui raport

juridic, calitate, pe care, cu nelegalitate, instanța de apel o trece pe un

plan secund în cântărirea efectelor raporturilor juridice analizate. Și aceste

observații sunt argumente în plus, în dovedirea faptului că, simpla calitate de

profesionist al prezentului raport juridic este prevalentă în generarea

obligațiilor asigurătorului iar nu cum, în mod greșit pretinde instanța de

apel, că ar avea o mai mică importanță.

a valorii ce trebuie achitată ca diferență de indemnizație de despăgubire.

Recurenta-reclamantă

consideră că eroarea în stabilirea valorii de achitat în sarcina pârâtei, cu

titlu de diferență de indemnizație de despăgubire, este generată de două

chestiuni pe care instanța de apel, asemeni celei de fond pe alocuri, a

renunțat la a le soluționa legal:

- încălcarea

dreptului său la apărare și la un proces echitabil, constând în respingerea

obiecțiunilor făcute la Suplimentul la Raportul de expertiză și respingerea

cererii de audiere a expertului tehnic în vederea precizării unor chestiuni

efectiv tehnice ale concluziilor sale.

- expertul, fără

niciun temei, din totalul general al cheltuielilor necesare pentru aducerea

bunului în situația anterioară incendiului, reține în stabilirea valorii finale

de reparație doar "C+M", adică doar cheltuielile de construcție și

montaj, deși, în devizul final, introduce toate cheltuielile necesare

readucerii în starea inițială.

Consideră totuși, că

din mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei și din corecta interpretare a

dispozițiilor art. 8, pct. 4.6. din anexa 4 a H.G. nr. 28/2008, instanța de

recurs poate face corecta stabilire a valorii de reconstrucție, reținând-o, din

chiar Devizul general întocmit de expert pentru termenul din 19 noiembrie 2014,

ca fiind 5.502.087,23 RON și nu 4.237.464,21 RON cum greșit interpretează

expertul dispozițiile art. 8 din H.G. nr. 28/2008, impunându-se doar

modificarea deciziei în sensul indicat.

chestiunea franșizei aplicate, recurenta-reclamantă consideră că acest aspect

face obiectul verificării de către instanța de recurs, ocazie cu care solicită

să se aibă în vedere faptul că, procentul trebuie aplicat valorii de

despăgubire acordată iar nu valorii sumei asigurate, cum a apreciat instanța de

apel, acest calcul urmând a fi efectuat după stabilirea acelei diferențe de

indemnizație ce trebuie suportată de pârâtă.

valoarea TVA, recurenta-reclamantă susține că soluția pronunțată de instanța de

apel în această chestiune este nelegală, încălcând dispozițiile conținute în

condițiile de asigurare și cele ale art. 969 C. civ., eroarea rezultând din

greșita aplicare a unor dispoziții legale care nu sunt incidente în cauză

precum și greșita interpretare a raporturilor juridice deduse spre soluționare.

Consideră că pârâta

datorează TVA-ul, astfel cum a reținut instanța de fond, conform condițiilor de

asigurare depuse în original, unde se arată clar faptul că asigurătorul

datorează taxele precum TVA, nicidecum aceasta fiind exclusă din obligațiile de

despăgubire, așa cum greșit a reținut judecata apelului conform dosarului de

fond și dispozițiilor legale ce reglementează TVA.

De asemenea, arată că

nu poate fi primit argumentul pârâtei privitor la excluderea de la plata

TVA-ului, conform dispozițiilor Codului fiscal citate de aceasta. Ele erau în

vigoare și la data încheierii contractului și nimic nu a împiedicat-o să

ajusteze contractul în sensul acestor norme, contactul fiind încheiat legal,

clauzele sale având puterea legii între părți. Privitor la cheltuielile de

judecată din apel, se impune ajustarea soluției dată în apel și obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate cu apelul.

Recurenta-pârâtă SC

U.A. SA și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul

respingerii apelului formulat de reclamanta A. SRL și admiterii apelului său,

cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și exonerării

pârâtei de la plata despăgubirilor la care a fost obligată.

Recurenta-pârâtă

consideră că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind

nesocotite atât prevederile art. 9.1 ale Condițiilor contractului de asigurare

....., cât și cele ale art. 7.2 lit. b) din Condițiile specifice de asigurare

care reprezintă voința părților, dar și prevederile art. 28 și ale art. 27 din

Legea nr. 136/1995.

Astfel, susține că în

mod nelegal instanța de apel a considerat că în prezenta cauză nu se aplică

subasigurarea în calculul despăgubirilor, deși a reținut că valoarea bunurilor

era de 6.000.000 RON, aceasta fiind și suma asigurată conform poliței de

asigurare, încălcând prevederile art. 9.1 din Condițiile specifice de asigurare

ale contractului ....., cât și prevederile art. 28 din Legea nr. 136/1995 (reluate

în actuala reglementare de dispozițiile art. 2218 din Noul C. civ.) prin care

se pune în aplicare sistemul acoperirii proporționale.

Instanța de apel nu a

aplicat sistemul proporționalității ca efect al subasigurării, în sensul că

indemnizația plătită de asigurător trebuie să acopere numai acea proporție din

dauna reală, pe care o reprezintă suma asigurată din valoarea reală a bunului.

Recurenta-pârâtă

arată că bunurile au fost asigurate și în trecut, pentru perioada anterioară

producerii evenimentului, U.A. emițând polița de asigurare ..... în data de 15

aprilie 2009 pentru perioada 15 aprilie 2009 - 14 aprilie 2010, suma asigurată

fiind de 6.515.000 RON, în cuprinsul poliței de asigurare fiind menționat că

drepturile din asigurare sunt cesionate în favoarea băncii VB SA România și

faptul că suma asigurată a fost stabilită de reprezentanții băncii. Menționează

că suma asigurată a fost stabilită și cerută pentru preluarea în asigurare în

baza Raportului de evaluare a proprietății imobiliare, întocmit de D.R.S. SRL,

în scopul obținerii de angajamente financiare de la unitatea bancară VB

sucursala Iași de către A. SRL, prin care imobilele au fost evaluate la suma de

6.515.000 RON, pentru garantarea unui împrumut acordat de bancă.

Recurenta-pârâtă

consideră că în mod eronat și cu încălcarea prevederilor art. 9.1 din

Condițiile specifice de asigurare ale contractului ....., instanța de apel a

reținut că raportul de evaluare întocmit de D.R.S. SRL ca fiind în contradicție

cu raportul de evaluare efectuat de expertul D.I., înlăturându-le pe ambele din

economia probării aplicării subasigurării. Acest al doilea raport de evaluare

nu a fost niciun moment contestat de către reclamantă, ba chiar a fost depus de

către aceasta, cu titlu de înscris în probarea pretențiilor sale. Prin

compararea valorii asigurate de 6.000.000 RON a celor 9 imobile, cu valoarea de

înlocuire a imobilelor conform evaluării din expertiză, rezultă subasigurarea

imobilelor supuse asigurării, coeficientul de subasigurare fiind de 60,78% în

baza principiului proporționalității și care trebuie să fie aplicat

despăgubirii.

Recurenta-pârâtă

susține că în mod nelegal instanța de apel a înlăturat coeficientul de uzură

din calculul despăgubirii.

Astfel, motivând că

susținerile pârâtei referitoare la aplicarea procentului de depreciere datorat

uzurii în calculul despăgubirii sunt nefondate, instanța de apel a încălcat

prevederile art. 7.2 lit. b) din Condițiile specifice de asigurare ale

contractului ......., în condițiile în care temeiul contractual își are izvorul

în prevederile legale ale art. 27 din Legea nr. 136/1995.

Recurenta-pârâtă

arată că coeficientul de uzură de 9,5% a fost stabilit de expert D.I. în

raportul de evaluare întocmit în iulie 2012, raport care nu a fost contestat de

reclamantă, fiind depus chiar de către acesta cu titlu de înscris în dovedirea

pretențiilor, iar opinia instanței de apel referitoare la faptul că stabilirea

uzurii prin aplicarea unui coeficient asupra valorii bunului nu ar fi o metodă

riguros științifică apare ca nelegală, având în vedere că și prin legea

contabilității este consfințită modalitatea de stabilire a uzurii unei clădiri,

prin amortizarea valorii acesteia, pe baza unui coeficient care se stabilește

în funcție de valoarea normată de utilizare a clădirii. De altfel, acest

procent al deprecierii/uzurii este în conformitate cu normativele legale,

respectiv H.G. nr. 2139/2004 pentru adoptarea Catalogului privind clasificarea

și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe.

Prin urmare,

recurenta-pârâtă susține că, în raport de prevederile legale și condițiile

contractuale, în funcție de intervalul de timp scurs între momentul producerii

incendiului (9 martie 2011) și data edificării construcțiilor (2007 - 2008),

calculul despăgubirii realizat de instanța de apel este în parte nelegal,

întrucât din valoarea reparației/construcției trebuia scăzută valoarea uzurii

clădirilor în momentul producerii incendiului (4.237.464,21 X 9,5%= 402.559

RON). A judeca altfel ar presupune admiterea unei îmbogățiri fără just temei a

reclamantei.

Analizând decizia

recurată în raport de criticile formulate de către recurenta-reclamantă și de

către recurenta-pârâtă, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de

drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile

sunt nefondate pentru considerentele care succed:

Cât privește recursul

formulat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, criticile subsumate motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Articolul 304 pct. 8

C. proc. civ. prevede ca motiv de recurs cazul în care instanța, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia.

Instanța schimbă

natura contractului dacă, de exemplu, califică un contract de vânzare-cumpărare

drept un contract de donație, și îl denaturează atunci când, interpretând

actul, îi atribuie un alt înțeles, pe care termenii și textul lui, în loc să-l

sprijine, îl exclud în mod clar și vădit neîndoielnic.

Dacă însă ar rezulta

un dubiu în privința conținutului actului juridic dedus judecății,

interpretarea dată de judecătorii fondului nu poate fi cenzurată de instanța de

recurs, întrucât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu

permite acest lucru.

Prin urmare, sub

aspectul sumei asigurate, instanța de apel a analizat în mod corect Contractul

de asigurare ......, cererea-chestionar aferentă cât și Condițiile generale și

specifice ale contractului de asigurare, apreciind cu justețe că suma asigurată

în temeiul convenției încheiate între părți este de 6.000.000 RON și nu de

18.000.000 RON, cum pretinde recurenta-reclamantă.

De asemenea, contrar

susținerilor recurentei-reclamante, cererea-chestionar este parte integrantă a

contractului de asigurare, fiind înscrisul pe care solicitantul îl depune

pentru încheierea poliței de asigurare și prin care acesta face cunoscute

asigurătorului bunurile pe care dorește să le asigure, le identifică și le

evaluează.

Astfel, pe baza

probatoriului administrat în cauză, care nu poate fi reapreciat în recurs,

având în vedere caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac, instanța de apel

a apreciat în mod corect că suma asigurată este cea menționată în

cererea-chestionar și în polița de asigurare, cu argumente de natură legală și

contractuală care nu schimbă cu nimic înțelesul actului juridic dedus

judecății.

În ceea ce privește

motivul de recurs prin care se impută instanței de apel modul în care

judecătorul apelului a abordat problema subasigurării prin aplicarea greșită a

coeficientului de subasigurare la calculul despăgubirii, acesta nu reprezintă o

veritabilă critică de nelegalitate, care să determine modificarea hotărârii

recurate, câtă vreme s-a constatat că nu există suficiente elemente probatorii

care să ateste ipoteza subasigurării.

Motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. indicat de recurent poate fi invocat

atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Așadar, criticile

întemeiate pe acest text de lege trebuie să se refere la modalitatea în care

instanța de apel a pronunțat o soluție lipsită de temei legal, a încălcat sau

aplicat greșit legea.

Susținerile

recurentei-reclamante privind greșita apreciere de către instanța de apel a valorii

ce trebuie achitată ca diferență de indemnizație de despăgubire, prin

analizarea concluziilor Raportului de expertiză și ale răspunsurilor la

obiecțiuni ale expertului desemnat în cauză, nu pot fi reținute.

Este de amintit că

instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea

ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra

oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității,

concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să

procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Din expunerea

argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidentă că s-au readus

în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Schimbarea situației

de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să

obțină recurenta-reclamantă atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor

reținută de instanța de apel (respingerea obiecțiunilor făcute la suplimentul

la raportul de expertiză, respingerea cererii de audiere a expertului tehnic,

concluziile expertului privind valoarea finală de reparație pentru aducerea

bunului în situația anterioară incendiului), motiv pentru care, se impune

respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele

impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în

această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin

dispozițiile Legii nr. 219/2005.

Totodată, simpla

nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la

argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța

de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamantă sunt aspecte

care nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea greșită a

unor dispoziții contractuale ori aplicarea greșită a legii.

Este nefondată

critica referitoare la franșiză, prin care recurenta-reclamantă contestă de

fapt modul de calcul al despăgubirii.

Instanța de apel a

pronunțat o soluție legală, cu respectarea prevederilor contractului de

asigurare conform cărora valoarea franșizei este de 0,5% din suma asigurată și

ale art. 14 pct. 14.9 din Condițiile specifice de asigurare prin care se

stipulează că franșiza este suma pe care o suportă asiguratul și se constituie

prin aplicarea unui procent la suma asigurată.

Nici susținerile

recurentei-reclamante în ceea ce privește recuperarea TVA nu au justificare

legală și contractuală, decizia instanței de apel fiind, și sub acest aspect

conformă atât cu legea cât și cu prevederile condițiilor de asigurare.

Conform art. 141

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal sunt scutite de

taxa pe valoarea adăugată operațiunile de asigurare și/sau de reasigurare,

precum și prestările de servicii în legătură cu operațiunile de asigurare

și/sau de reasigurare efectuate de persoanele impozabile care intermediază

astfel de operațiuni.

De asemenea, potrivit

art. 7 pct. 7.8 din Condițiile specifice de asigurare nu sunt despăgubite

taxele plătite de asigurat, pe care acesta are dreptul să le recupereze conform

legii (TVA).

Instanța de apel a

interpretat corect legislația în vigoare și a aplicat în mod just mecanismul

deducerii TVA, conform căruia, în aplicarea prevederilor art. 145 - 147 din C.

fisc. și pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI

al Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, în cazul în care asiguratul nu

depune la asigurător facturile de reparație/materiale în original, societatea

de asigurare va achita despăgubirea fără TVA, deoarece asigurată (societatea

deținătoare a bunului reparat), înregistrată ca plătitoare de TVA, își poate

deduce TVA aferentă acestor facturi.

Totodată, instanța de

apel a ținut cont de probele administrate din care reieșea recuperarea de către

recurenta-reclamantă a TVA aferentă lucrărilor de reconstrucție.

Celelalte critici

formulate de recurenta-reclamantă, în dezvoltarea tuturor motivelor, așa cum au

fost expuse mai sus, nu vor fi analizate, întrucât acestea vizează netemeinicia

deciziei recurate, respectiv aprecierea probatoriului administrat în cauză și

stabilirea situației de fapt, ceea nu se poate încadra în niciunul din motivele

de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în vigoare

la data pronunțării deciziei recurate.

Referitor la recursul

declarat de pârâta SC U.A. SA, Înalta Curte reține următoarele:

Prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de

temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

Deși susține că, în

mod nelegal, instanța de apel a considerat că în cauză nu se aplică

subasigurarea bunurilor, încălcând dispozițiile art. 9.1 din Condițiile

specifice de asigurare ale contractului ......, cât și prevederile art. 28 din

Legea nr. 136/1995,prin care se pune în aplicare sistemul acoperirii

proporționale, recurenta nu argumentează juridic în ce constă încălcarea

acestor texte legale.

Privitor la problema

subasigurării bunurilor și aplicării principiului proporționalității, instanța

de apel a constatat cu justețe că nu există suficiente elemente probatorii care

să ateste ipoteza subasigurării bunurilor, întrucât deși pârâtei i-a fost

încuviințată de către prima instanță administrarea probei cu expertiza

evaluatorie, acesta nu a solicitat încuviințarea de către judecător a unor

obiective de expertiză vizând stabilirea valorii bunurilor asigurate la

momentul producerii incendiului, în vederea susținerii acestei teze.

Invocarea de către

recurenta-reclamantă a unor expertize extrajudiciare (cea întocmită de expert

D. în iulie 2012, care indică o care indică o valoare de înlocuire la nou a

bunurilor asigurate de 10.908.400 RON și cea întocmită de D.R.S. SRL în aprilie

2009, care relevă o valoare de piață a bunurilor asigurate de 6.515.000 RON),

care conțin date contradictorii, în mod corect a fost apreciată de instanța de

apel că nu poate dovedi incidența în cauză a principiului subasigurării

bunurilor, acestea având valoarea probatorie a unor înscrisuri.

Mijloacele de probă

extrajudiciare, ca o excepție de la principiul nemijlocirii probelor, se pot

folosi numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare, iar

părțile acceptă, își însușesc, acele probe extrajudiciare, ceea ce nu este

cazul în speță.

Prin urmare, în ce

privește greșita aplicare a principiului proporționalității ca efect al

subasigurării bunurilor, critica este nefondată, întrucât instanța de apel a

argumentat corect faptul că apelanta-pârâtă nu a dovedit diferența dintre

valorile bunurilor asigurate între momentul încheierii asigurării și cel al

producerii evenimentului asigurat.

Nefondată este și

critica potrivit căreia în mod nelegal, încălcând dispozițiile art. 7.2 lit. b)

din Condițiile specifice de asigurare ale contractului ....., instanța de apel

a înlăturat coeficientul de uzură din calculul despăgubirii.

Instanța de apel a

statuat că justețe că, deși dispozițiile art. 7.2 lit. b) din condițiile

specifice aferente poliței de asigurare în cauză prevăd scăderea deprecierii

datorate uzurii bunului asigurat din cuantumul despăgubirii, prin suplimentul

la raportul de expertiză, necontestat de asigurător, expertul a stabilit

valoarea despăgubirii având în vedere cheltuielile necesare pentru readucerea

bunurilor la momentul anterior izbucnirii incendiului, fiind deci avute în

vedere și eventuale deprecieri apărute ca urmare a uzurii bunurilor.

De asemenea, în mod

corect s-a apreciat că nu pot fi avute în vede susținerile din expertiza

judiciară efectuată de expert D.I., întrucât, pe de o parte, aceasta nu este

opozabilă părții adverse, și, pe de altă parte, în cuprinsul amintitei lucrări

se face o evaluare la nou a imobilelor în speță, fără a se lua deci în calcul

pretinsa uzură.

Pe de altă parte,

argumentele recurentei-pârâte, întemeiate pe dispozițiile H.G. nr. 2.139/2004

nu pot fi reținute, întrucât actul normativ este aplicabil în ce privește

materia financiar-fiscală (stabilirea uzurii anuale ce urmează a fi dedusă

contabil din profitul societății), materie complet diferită de acea uzură reală

asupra căreia instanța de apel a arătat că nu poate fi stabilită riguros

științific decât prin examinarea concretă a construcțiilor și identificarea

punctuală a eventualelor degradări produse ca urmare a trecerii timpului.

Prin urmare, acea

valoare a uzurii calculată de asigurător în finalul motivelor de recurs nu

poate fi primită, materia la care se referă aplicarea uzurii descrie nefiind

incidență în speță, iar scăderea acestei uzuri a avut loc, nemaifiind necesară

deducerea ei din nou.

Pentru toate

considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondate, recursuri