ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 740/2015

Asupra contestației în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 6198 din 18 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București

au fost respinse ca

neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei

calității procesuale pasive, a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC G.G. SRL și SC U.L.C. IFN SA, fiind obligată pârâta SC G.A. SA să

plătească reclamantei SC U.L.C. IFN SA suma de 50.735 euro în echivalent RON

reprezentând despăgubiri; au fost respinse capetele de cerere privind

constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 12 din Condițiile Particulare

de Asigurare și obligarea pârâtei la plata daunelor- interese în cuantum de

37.901,50 RON.

Prin decizia comercială nr. 123 din 4

martie 2011 Curtea de Apel București

admite

apelul formulat de pârâta SC G.A. SA și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

După rejudecare, Tribunalul București prin

sentința nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 respinge acțiunea reclamantei SC G.G. SRL

și a reclamantului T.G. ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 358 din 16

octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

a fost respinsă cererea de suspendare a

judecății, s-a respins apelul promovat de apelanta SC G.G. SRL împotriva sentinței

civile nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul

nr. 35467/3/2008 în contradictoriu cu intimata SC G.A. SA; a fost admis apelul promovat

de apelantul T.G., schimbată în parte sentința nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 în

sensul admiterii în parte a acțiunii, obligând pârâta SC G.A. SA la plata către

reclamantul T.G. a sumei de 50.735 euro cu titlu de indemnizație de asigurare, menținându-se

celelalte dispoziții ale sentinței apelate, obligând intimata pârâtă și la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.027,61 RON către apelantul T.G.

Împotriva deciziei din apel formulează

recurs apelantul reclamant T.G. și apelanta pârâtă SC G.A. SA.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a ll-a civilă, prin decizia civilă nr. 3646 din 19 noiembrie 2014

a respins ca nefondate recursurile declarate

de recurentul T.G. împotriva deciziei civile nr. 358/2013 din 16 octombrie 2013,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, precum și împotriva

încheierii de ședință din data de 28 mai 2014 pronunțată de aceeași instanță; a

respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G.A. SA împotriva aceleiași decizii.

La data de 2 decembrie 2014, contestatorul

T.G. a formulat contestație în anulare, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 318 teza I și II C. proc. civ.

În ceea ce privește prima teză a art. 318

C. proc. civ., contestatorul susține că greșeala materială constă în faptul că instanța

de recurs nu a observat existența la dosarul cauzei a dovezii privind desocotirea

dintre mandatar și mandant. Aceasta a existat și este dovedită prin însăși cesiunea

de drepturi litigioase din data de 19 octombrie 2010, prin care contestatorul a

cumpărat inclusiv dreptul de a încasa toate sumele pe care G.G. SRL Ie-a făcut în

numele U.L. Faptul că T.G. a achitat facturile emise pe numele societății G.G. SRL

atestă că a existat o desocotire între această societate și U.L.

În continuare, contestatorul arată că este

stipulat expres în contractul de cesiune la art. 3.3. că se cedează lui T.G. dreptul

de a încasa cheltuielile de judecată, ceea ce atestă faptul că U.L. a recunoscut

încă o dată prin acest act că și-a însușit aceste costuri.

În consecință, arată contestatorul, însușirea

acestor costuri, reprezintă dovada desocotirii dintre U.L. și mandatarul ei G.G.

SRL, deci eroarea este în sensul că instanța de recurs a reținut faptul că nu există

nicio dovadă la dosar privind această desocotire.

În ceea ce privește cea de a doua teză

a art. 318 C. proc. civ., contestatorul susține că instanța de recurs a omis să

analizeze cele două motive de recurs invocate de recurentul T.G., în sensul că motivarea

este străină de obiectul pricinii.

În raport de motivația lacunară și străină

de obiectul dedus judecății, instanța nu s-a aplecat asupra motivelor de recurs

invocate de recurent și nu a examinat în ce măsură argumentele și criticile formulate

de acesta se încadrau sau nu în sfera motivelor dezvoltate.

Contestatorul arată că această omisiune,

reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din exigențele art. 274 C. proc. civ. rezultă

că instanța de recurs trebuia să analizeze dacă partea care solicită acordarea cheltuielilor

de judecată a câștigat procesul și dacă a făcut dovada acestora.

În combaterea contestației în anulare,

intimata G.A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acesteia

ca nemotivată, întrucât motivele invocate în susținerea cererii nu pot fi considerate

greșeli materiale sau omisiuni de cercetare astfel cum o cer prevederile art. 318

alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte,

analizând contestația în anulare, prin

prisma motivului invocat și a temeiului de drept indicat, constată că aceasta este

nefondată pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare specială este o

cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume

prevăzute de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor

de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau

de casare.

În cauza de față, contestatorul a invocat

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., susținând că soluția dată

prin decizia a cărei anulare se cere este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât

instanța de recurs a reținut faptul că nu există nicio dovadă la dosar privind desocotirea

dintre U.L. și G.G. SRL, în condițiile în care cesiunea de drepturi litigioase făcea

dovada deplină în acest sens.

Prima teză prevăzută de art. 318 C. proc.

civ. pentru formularea contestației în anulare are în vedere erori materiale evidente

în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului. Textul legal vizează

greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de interpretare

a unor dispoziții legale, de apreciere a probelor sau de rezolvare a unui incident

procedural.

Greșelile materiale în înțelesul dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ. vizează greșelile săvârșite în legătură cu dezlegarea dată

recursului, ele trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță, ca urmare a omiterii

sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei.

Contestația în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli

de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de

drept substanțial sau procedural.

Se constată că argumentele invocate, în

raport de textul de lege evocat, nu pot fi reținute, întrucât nu evidențiază o greșeală

materială care să fie în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului,

astfel că o pretinsă eroare de apreciere a probelor, datorită căreia starea de fapt

reținută de instanță ar fi neconformă realității, nu poate fi valorificată pe calea

contestației în anulare. Pe de altă parte, legea nu a urmărit să deschidă părților

calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță, sub motivul

că s-a stabilit eronat starea de fapt.

Așadar, dezlegarea dată recursului, prin

decizia atacată, nu este rezultatul unei greșeli materiale.

În ce privește motivul de contestație prevăzut

de art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., invocat de contestator, Înalta Curte constată

că potrivit acestor prevederi legale „hotărârile instanței de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când instanța respingând recursul sau admițându-I numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau

de casare".

În speță,

deși contestatorul invocă că instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra motivului privind aplicarea dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., din considerentele deciziei pronunțată în recurs rezultă că acesta

a fost examinat.

Contestatorul, în realitate, își manifestă

nemulțumirea de faptul că instanța nu a împărtășit punctul său de vedere privind

aplicarea în cauză a art. 274 C. proc. civ., aspect ce nu poate fi examinat pe calea

contestației în anulare.

Contestatorul prin susținerea pe care o

face referitoare la interpretarea eronată de către instanța de recurs a art. 274

C. proc. civ., urmărește rejudecarea în fond a litigiului, care nu pot fi examinate

pe calea contestației în anulare.

Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite

cerințele art. 318 teza I și II C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor

art. 320 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul

T.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul T.G. împotriva deciziei

nr. 3646 din 19 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a

ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 martie 2015.