ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 740/2015

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 6198 din 18 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC G.G. SRL și SC U.L.C. IFN SA, fiind obligată pârâta SC G.A. SA să plătească reclamantei SC U.L.C. IFN SA suma de 50.735 euro în echivalent RON reprezentând despăgubiri; au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 12 din Condițiile Particulare de Asigurare și obligarea pârâtei la plata daunelor- interese în cuantum de 37.901,50 RON.

Prin decizia comercială nr. 123 din 4 martie 2011 Curtea de Apel București admite apelul formulat de pârâta SC G.A. SA și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. După rejudecare, Tribunalul București prin sentința nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 respinge acțiunea reclamantei SC G.G. SRL și a reclamantului T.G. ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 358 din 16 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă cererea de suspendare a judecății, s-a respins apelul promovat de apelanta SC G.G. SRL împotriva sentinței civile nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 35467/3/2008 în contradictoriu cu intimata SC G.A.

SA; a fost admis apelul promovat de apelantul T.G., schimbată în parte sentința nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 în sensul admiterii în parte a acțiunii, obligând pârâta SC G.A. SA la plata către reclamantul T.G. a sumei de 50.735 euro cu titlu de indemnizație de asigurare, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței apelate, obligând intimata pârâtă și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.027,61 RON către apelantul T.G. Împotriva deciziei din apel formulează recurs apelantul reclamant T.G. și apelanta pârâtă SC G.A. SA. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, prin decizia civilă nr. 3646 din 19 noiembrie 2014 a respins ca nefondate recursurile declarate de recurentul T.G.

împotriva deciziei civile nr. 358/2013 din 16 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 28 mai 2014 pronunțată de aceeași instanță; a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G.A. SA împotriva aceleiași decizii. La data de 2 decembrie 2014, contestatorul T.G. a formulat contestație în anulare, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 teza I și II C. proc. civ. În ceea ce privește prima teză a art. 318 C. proc. civ., contestatorul susține că greșeala materială constă în faptul că instanța de recurs nu a observat existența la dosarul cauzei a dovezii privind desocotirea dintre mandatar și mandant.

Aceasta a existat și este dovedită prin însăși cesiunea de drepturi litigioase din data de 19 octombrie 2010, prin care contestatorul a cumpărat inclusiv dreptul de a încasa toate sumele pe care G.G. SRL Ie-a făcut în numele U.L. Faptul că T.G. a achitat facturile emise pe numele societății G.G. SRL atestă că a existat o desocotire între această societate și U.L. În continuare, contestatorul arată că este stipulat expres în contractul de cesiune la art. 3.3. că se cedează lui T.G. dreptul de a încasa cheltuielile de judecată, ceea ce atestă faptul că U.L. a recunoscut încă o dată prin acest act că și-a însușit aceste costuri. În consecință, arată contestatorul, însușirea acestor costuri, reprezintă dovada desocotirii dintre U.L.

și mandatarul ei G.G. SRL, deci eroarea este în sensul că instanța de recurs a reținut faptul că nu există nicio dovadă la dosar privind această desocotire. În ceea ce privește cea de a doua teză a art. 318 C. proc. civ., contestatorul susține că instanța de recurs a omis să analizeze cele două motive de recurs invocate de recurentul T.G., în sensul că motivarea este străină de obiectul pricinii. În raport de motivația lacunară și străină de obiectul dedus judecății, instanța nu s-a aplecat asupra motivelor de recurs invocate de recurent și nu a examinat în ce măsură argumentele și criticile formulate de acesta se încadrau sau nu în sfera motivelor dezvoltate. Contestatorul arată că această omisiune, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din exigențele art. 274 C. proc. civ. rezultă că instanța de recurs trebuia să analizeze dacă partea care solicită acordarea cheltuielilor de judecată a câștigat procesul și dacă a făcut dovada acestora. În combaterea contestației în anulare, intimata G.A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acesteia ca nemotivată, întrucât motivele invocate în susținerea cererii nu pot fi considerate greșeli materiale sau omisiuni de cercetare astfel cum o cer prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, analizând contestația în anulare, prin prisma motivului invocat și a temeiului de drept indicat, constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. În cauza de față, contestatorul a invocat dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., susținând că soluția dată prin decizia a cărei anulare se cere este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât instanța de recurs a reținut faptul că nu există nicio dovadă la dosar privind desocotirea dintre U.L. și G.G. SRL, în condițiile în care cesiunea de drepturi litigioase făcea dovada deplină în acest sens.

Prima teză prevăzută de art. 318 C. proc. civ. pentru formularea contestației în anulare are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului. Textul legal vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de interpretare a unor dispoziții legale, de apreciere a probelor sau de rezolvare a unui incident procedural. Greșelile materiale în înțelesul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. vizează greșelile săvârșite în legătură cu dezlegarea dată recursului, ele trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. Contestația în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.

Se constată că argumentele invocate, în raport de textul de lege evocat, nu pot fi reținute, întrucât nu evidențiază o greșeală materială care să fie în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, astfel că o pretinsă eroare de apreciere a probelor, datorită căreia starea de fapt reținută de instanță ar fi neconformă realității, nu poate fi valorificată pe calea contestației în anulare. Pe de altă parte, legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță, sub motivul că s-a stabilit eronat starea de fapt. Așadar, dezlegarea dată recursului, prin decizia atacată, nu este rezultatul unei greșeli materiale. În ce privește motivul de contestație prevăzut de art. 318 teza a ll-a C. proc.

civ., invocat de contestator, Înalta Curte constată că potrivit acestor prevederi legale „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când instanța respingând recursul sau admițându-I numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". În speță, deși contestatorul invocă că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului privind aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., din considerentele deciziei pronunțată în recurs rezultă că acesta a fost examinat. Contestatorul, în realitate, își manifestă nemulțumirea de faptul că instanța nu a împărtășit punctul său de vedere privind aplicarea în cauză a art. 274 C. proc.

civ., aspect ce nu poate fi examinat pe calea contestației în anulare. Contestatorul prin susținerea pe care o face referitoare la interpretarea eronată de către instanța de recurs a art. 274 C. proc. civ., urmărește rejudecarea în fond a litigiului, care nu pot fi examinate pe calea contestației în anulare. Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite cerințele art. 318 teza I și II C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul T.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul T.G. împotriva deciziei nr. 3646 din 19 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2015.