ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 640/2016

Decizia nr. 640/2016

Asupra recursului de față;

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 15 octombrie 2009 sub nr. x/3/2009, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții SC B. SA și C., solicitând instanței să constate producerea riscului asigurat prin polița de asigurare din 12 ianuarie 2006 încheiată între SC B. SA în calitate de asigurător și UM X Focșani pentru persoana asigurată A., și prin care să se dispună obligarea în solidar a pârâților la plata contravalorii sumei de 134.000 euro calculată la cursul zilei din data plății efective.

Prin sentința comercială nr. 12788 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SA și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului C., s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea formulată de reclamant împotriva pârâtei SC B. SA și s-a respins ca prescrisă acțiunea formulată împotriva acestei pârâte, iar, în baza art. 165 C. proc. civ., s-a disjuns cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul C., dispunându-se formarea unui nou dosar.

Referitor la excepția prescripției, tribunalul a reținut că acțiunile îndreptate împotriva fiecărui pârât au temei juridic distinct ce influențează și regimul prescripției extinctive. In cazul pârâtului C., este vorba de o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru care nu s-a împlinit încă prescripția. Termenul general de prescripție de 3 ani începea să curgă în acest caz de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. In speță, deși reclamantul a cunoscut pagubele de la 25 ianuarie 2006 și, respectiv, 13 iunie 2006, acesta a aflat abia la data de 04 februarie 2010, dată Ia care în ședința publică i-a fost comunicată de pârâta SC B. SA întâmpinarea formulată și înscrisurile atașate acesteia, printre care și condițiile de asigurare, cine răspunde de producerea acestor pagube.

Pârâții nu au probat că, anterior acestui moment, reclamantului i-ar fi fost înmânat un exemplar al condițiilor de asigurare, or cum nu i se poate pretinde reclamantului să facă dovada acestui fapt negativ nedeterminat, însemna că acesta a avut cunoștință de conținutul condițiilor de asigurare abia cu ocazia judecății, mai exact la data de 04 februarie 2010. Deși prin adresa din 06 mai 2008, pârâta SC B. SA i-a comunicat reclamantului că pârâtul C. nu i-a transmis o notificare oficială cu privire la producerea riscului asigurat, procesul-verbal de cercetare a accidentului, documentele medicale emise de unitățile militare sub observația cărora s-a aflat reclamantul, atrăgându-i atenția, totodată, și asupra consecințelor nerespectării de către C. a dispozițiilor art. 11.6 din Condițiile generale de asigurare, cu această ocazie nu i-a transmis și o copie a acestor condiții, pentru ca reclamantul să poată verifica cui aparține vinovăția pentru producerea pagubelor, având în vedere că pârâta SC B. SA justifica un interes evident în a invoca vinovăția unei alte părți.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul C., solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În motivarea apelului, s-au susținut, în esență, următoarele:

În mod greșit, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Aceasta trebuia soluționată unitar cu cea privitoare la acțiunea îndreptată împotriva pârâtei SC B. SA, având în vedere că pretențiile reclamantei sunt aceleași și izvorăsc din același act juridic, iar reclamantul a cunoscut prejudiciul și pe cel răspunzător de la data emiterii certificatului medical în 01 iunie 2006.

Motivarea hotărârii este contradictorie, instanța de fond reținând că reclamantul a luat cunoștință de conținutul condițiilor de asigurare la data de 04 februarie 2010, însă, dacă prejudiciul ar fi fost cunoscut ca urmare a lecturării contractului de asigurare, înseamnă că raportul juridic dintre reclamant și minister este unul de asigurare.

Nu poate fi primit considerentul instanței de fond în sensul că reclamantul ar fi cunoscut prejudiciul în timpul judecării prezentului litigiu, întrucât prin acțiune au fost chemați în judecată ambii pârâți pentru neplata indemnizației de asigurare, iar din avizarea de daună formulată de reclamant Ia data de 02 august 2007, rezultă că acesta avea cunoștință atât de indemnizația de asigurare, cât și de polița de asigurare, încă anterior datei menționate.

În mod greșit, prima instanță a dispus disjungerea cererii în contradictoriu cu C., fiind neîntemeiată, în raport de faptul că, obligațiile ambilor pârâți izvorăsc din același act juridic - polița de asigurare, iar pretențiile intimatului-reclamant formulate împotriva acestora au același obiect - plata despăgubirii prevăzute în contractul de asigurare.

Prin Decizia civilă nr. 3 din 09 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca inadmisibil apelul declarat de apelantul C., reținând că, sub aspectul acțiunii promovate împotriva apelantului, măsurile dispuse, deși cuprinse într-o sentință judecătorească, au valoarea unei încheieri premergătoare, judecata împotriva acesteia continuând în dosarul disjuns, și nu pot fi atacate decât odată cu fondul acestei acțiuni.

Prin Decizia nr. 770 din 27 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia și a trimis apelul spre rejudecare cu evocarea fondului, statuând că apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe urmând a fi repuse în discuție.

Prin Decizia civilă nr. 327 din 14 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul.

Prin Decizia nr. 12 din 13 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 327 din 14 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, statuând că motivarea hotărârii este sumară, superficială, nu prezintă argumente în sprijinul constatării că acțiunea împotriva C. nu are ca izvor contractul de asigurare, ci un raport de răspundere civilă delictuală. Instanța de apel nu a indicat niciun temei de drept, nu s-a raportat la situația de fapt concretă și la probele administrate, nu analizat apărările conform cărora obligațiile ambilor pârâți izvorăsc din polița de asigurare, nu a cercetat motivul de apel referitor la disjungere.

După casare, în al treilea ciclu procesual în apel, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2/2012**.

Prin Decizia civilă nr. 910 din 2 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul după casare formulat de apelantul C., reprezentat prin D. (pentru U.M. X Focșani), împotriva sentinței civile nr. 12788 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de rejudecare a reținut că în mod corect prima instanță a admis excepția prescripției în ceea ce privește acțiunea formulată împotriva apelantului-pârât, deoarece aceasta nu are ca izvor contractul de asigurare, ci un raport juridic distinct de răspundere civilă delictuală.

S-a apreciat că susținerile apelantului-pârât potrivit cărora pretențiile formulate împotriva sa izvorăsc din polița de asigurare sunt lipsite de orice temei de fapt și de drept, atât timp cât între intimatul-reclamant și apelantul-pârât nu a fost încheiat un contract de asigurare, acesta fiind încheiat între cele două pârâte.

Fapta ilicită invocată de către intimatul-reclamant în raport cu apelantul-pârât este nerealizarea demersurilor necesare pentru a face posibilă plata indemnizației în cazul producerii riscului asigurat, respectiv notificarea în termen a producerii acestuia.

Probele au relevat faptul că, deși conform avizării de daună din data de 2 august 2007, intimatul-reclamant a avut cunoștință despre existența poliței de asigurare, acesta abia la data de 04 februarie 2010 a aflat de existența impedimentului la plata indemnizației de asigurare, cu prilejul lecturării conținutului condițiilor de asigurare, iar apelantul-pârât nu a probat existența altui moment la care să îi fi comunicat intimatului-reclamant un exemplar al condițiilor de asigurare.

Totodată, intimatului-reclamant nu i se poate pretinde să facă dovada unui fapt negativ.

Lecturarea condițiilor de asigurare la data de 04 februarie 2010 nu transformă raportul juridic dintre intimatul-reclamant și apelantul-pârât, într-un raport de natură contractuală.

Chiar în situația în care s-ar considera că intimatul-reclamant a avut cunoștință, de la data avizării de daună - 2 august 2007, despre existența faptei ilicite a apelantului-pârât, respectiv a obligațiilor care îi incumbau potrivit condițiilor de asigurare, acțiunea formulată împotriva apelantului-pârât nu este prescrisă, fiind înregistrată la data de 7 octombrie 2009, în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani.

Apelantul-pârât nu a probat un alt moment de această natură, iar prima instanță s-a raportat în mod corect la singurul moment cert care rezulta din actele dosarului, respectiv cel al comunicării întâmpinării asigurătorului cuprinzând apărări în acest sens, precum și a condițiilor de asigurare. în consecință, apare fără echivoc faptul că termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Împrejurarea că prin acțiune au fost chemați în judecată ambii pârâți pentru neplata indemnizației de asigurare, nu dovedește, Iară echivoc și în lipsa altor probe, faptul că intimatul-reclamant a avut cunoștință despre existența impedimentului la plata indemnizației de asigurare și a obligației apelantului de a efectua demersurile necesare pentru a face posibilă plata indemnizației în cazul producerii riscului asigurat.

Pentru aceste motive instanța de apel nu a putut reține faptul că motivarea hotărârii atacate este contradictorie.

S-a considerat nefondată și critica privind disjungerea cererii în contradictoriu cu apelantul-pârât, această măsură fiind dispusă în conformitate cu prevederile art. 165 C. proc. civ. față de împrejurarea că cele două raporturi juridice deduse judecății au natură diferită.

Potrivit dispozițiilor art. 165 C. proc. civ., în orice stare a judecății se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una dintre ele este în stare de judecată.

Aceste prevederi legale nu menționează obligația instanței de a disjunge pricina reunită, anterior soluționării tuturor excepțiilor care pot fi invocate în speță, precum cea a excepției prescripției dreptului material la acțiune, așa cum a susținut apelantul.

Împotriva Deciziei civile nr. 910 din 2 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat apel pârâtul C., reprezentat prin D. (pentru U.M. X Focșani), în temeiul art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, criticând-o pentru contradictorialitatea considerentelor și pentru nelegalitate și solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului pe care l-a formulat, și casarea sentinței civile nr. 12788 din 27 septembrie 2012.

Prin criticile formulate recurentul-pârât a susținut, în esență, următoarele:

Instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului reclamantului la acțiune când a agreat modul primei instanțe de a trata diferit fiecare dintre pârâții chemați în judecată și când a considerat că deși acțiunea reclamantului apare ca prescrisă față de pârâta SC B. SA totuși, în raport cu recurentul, cererea trebuie în continuare analizată.

Se susține că obligațiile pârâților izvorăsc din același act juridic, respectiv din polița de asigurare din 12 ianuarie 2006 și că instituția militară are raporturi de asigurare atât cu societatea de asigurare, în temeiul contractului de asigurare cât și cu intimatul-reclamant, în condițiile stipulației pentru altul prevăzută în clauzele aceluiași contract de asigurare.

Astfel, instanța de apel a ignorat prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, care reglementează raporturile juridice atât între părțile contractante, cât și între acestea și terțul beneficiar, în speță, intimatul-reclamant.

De asemenea, un alt motiv de recurs privește contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate cu privire la excepția prescripției extinctive.

Se critică faptul că instanța de apel, însușindu-și motivele contradictorii avute în vedere de prima instanță, a reținut la rândul ei că cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu C., are drept izvor un raport juridic de răspundere civilă delictuală, iar că reclamantul a avut cunoștință de conținutul condițiilor de asigurare abia cu ocazia judecății. Or, dacă prejudiciul ar fi fost cunoscut ca urmare a lecturării contractului de asigurare, înseamnă că raportul juridic dintre intimatul-reclamant și minister este unul de asigurare, astfel că obiectul cauzei este răspunderea contractuală și nu delictuală.

Considerațiile expuse anterior conduc la critica unei alte erori a instanței de apel, și anume stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul prescripției față de minister.

Consideră recurentul că data Ia care reclamantul a luat la cunoștință de înscrisurile din dosar, nu poate constitui începutul termenului de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Potrivit dispozițiilor art. 8 din acest act normativ „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea". Astfel, aplicând textul de lege invocat, la prezenta cauză, rezultă că, la data emiterii certificatului medical, 01 iunie 2006, reclamantul a cunoscut atât prejudiciul, cât și pe cel răspunzător de acesta.

Cu privire la culpa imputată ministerului că nu a realizat demersurile necesare plății indemnizației pentru producerea riscurilor asigurate, se consideră că această opinie este nefondată. Tipul de asigurare încheiat a îmbrăcat forma stipulației pentru altul, așa că reclamantul (beneficiar al asigurării) putea uza de acțiune directă împotriva asigurătorului, acesta fiind obligat să răspundă în temeiul aceluiași raport.

Se consideră neîntemeiată și dispoziția instanței de fond, însușită de către instanța de apel, privitoare la disjungerea cererii în contradictoriu cu C. și formarea altui dosar, având în vedere faptul că obligațiile ambilor pârâți izvorăsc din același act juridic - polița de asigurare și că pretențiile reclamantului formulate împotriva acestora au același obiect - plata despăgubirii prevăzute în contractul de asigurare.

Totodată, disjungerea cauzei, în privința C., constituie o dispoziție care contrazice soluționarea excepției prescripției față de recurent. Astfel, apreciindu-se că, în contradictoriu cu ministerul, acțiunea trebuia judecată în cadrul altui dosar, instanța de judecată era obligată să trimită și soluționarea excepției menționate completului de judecată învestit cu judecarea dosarului nou constituit, câtă vreme această apărare reprezintă o excepție de fond.

Înalta Curte, analizând recursul formulat de pârâtul C., reprezentat prin D. (pentru U.M. X Focșani) prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, a constatat ca acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerile recurentului, privind însușirea ca neîntemeiată de către instanța de apel a soluției tribunalului de disjungere a pricinii raportată la natura diferită a răspunderii pârâților, este nefondată, întrucât instanța a concluzionat asupra chestiunii prezentate după examinarea pretențiilor deduse judecății și după reținerea în speță a incidenței prevederilor art. 165 C. proc. civ. de la 1865 care permiteau primei instanțe să disjungă cererile reclamantului întemeiate pe temeiuri de drept diferite, și-anume pe temeiul răspunderii civile contractuale împotriva pârâtei SC B. SA și pe temeiul răspunderii civile delictuale împotriva recurentului, fără ca prin aceasta să se antameze fondul și temeinicia pretențiilor supuse examinării.

În continuarea celor prezentate, soluția instanței de apel care a menținut hotărârea primei instanțe referitoare la temeinicia pretențiilor reclamantului, îndreptate împotriva recurentului, apare ca fiind legală din perspectiva art. 32 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Cu titlu prealabil trebuie specificat faptul că asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire, reprezentând în schimb o măsură de prevedere, de capitalizare a unor sume de bani.

În asigurările de persoane suma asigurată se plătește asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta, iar în ultima situație amintită beneficiarul asigurării are, în principiu, poziția unui terț beneficiar dintr-o stipulație pentru altul, el bucurându-se de o acțiune directă împotriva asigurătorului.

Sub aspectul dreptului beneficiarului de a se îndrepta împotriva pârâtului contractant din polița de asigurare, pârât care nu a întreprins demersurile necesare pentru ca asigurătorul să îi plătească beneficiarului despăgubirile datorate în condițiile și în limitele prevăzute în contract, urmează a fi avute în vedere următoarele:

Pârâta asigurător SC B. SA s-a obligat prin polița de asigurare din 12 ianuarie 2006 să plătească suma asigurată prin contract-în perioada asigurării-către beneficiarul asigurării desemnat prin Anexa 1 la contract, respectiv către reclamantul A., aflat la poziția nr. 199 din Anexă. Asigurătorul putea efectua plata despăgubirilor, după producerea cazului asigurat, pe baza înștiințării sale de către semnatarul poliței de asigurare, respectiv de către pârâtul asigurat contractant U.M. X Focșani.

În acest sens sunt prevederile condițiilor generale de asigurare din convenția pârâților, respectiv art. 13.7, care prevăde că „plata indemnizației de asigurare se face numai după prezentarea următoarelor acte: (a) polița de asigurare în original sau în copie (b) procesul - verbal de constatare a accidentului", prevederile art. 11.6 din contract care prevăd obligația contractantului de a notifica Asigurătorului producerea riscului asigurat (...) și art. 12.9 care prevede că „refuzul contractantului/asiguratului sau a beneficiarului de a pune la dispoziția Asigurătorului documentele solicitate, dă dreptul asigurătorului de a refuza plata indemnizației de asigurare".

Condițiile de asigurare au fost primite și cunoscute numai de către pârâtul asigurat-contractant iar după emiterea deciziei de concediere a reclamantului pentru motive medicale constatate de către Comisia de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul Clinic de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davilla" București, primul a omis să înștiințeze pârâta asigurător cu privire la cele întâmplate, cu consecința împiedicării efectuării plății despăgubirilor către beneficiarul poliței.

În situația în care recurentul-pârât nu a înștiințat pârâta asigurător, printr-o notificare oficială, despre faptul producerii evenimentului asigurat-în condițiile agreate prin asigurare și în termenii cunoscuți doar de către semnatarii poliței de asigurare - neefectuarea plății despăgubirilor de către asigurător îi este imputabilă recurentului în temeiul răspunderii civile delictuale; beneficiarul poliței de asigurare și asiguratul-contractant neaflându-se în raporturi contractuale directe izvorâte din contractul de asigurare.

Astfel, în mod legal a apreciat instanța de apel asupra termenului de prescripție extinctivă aplicabil în speță prin raportare la persoanele implicate care au anumite drepturi și obligații născute în afara raporturilor de asigurare, deci pe alt temei decât cel contractual.

Criticile recurentului sub aspectul nelegalității deciziei atacate din perspectiva greșitei rețineri în speță a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 apărând ca nefondate.

În ceea ce privește motivul de recurs vizând conlradictorialitatea considerentelor deciziei recurate referitoare la excepția prescripției extinctive, Înalta Curte constată pe de o parte că recurentul înțelege să subsumeze acestui motiv întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., criticile vizând greșita reținere de către instanța de apel a momentului de la care ar începe să curgă în cauză termenul de prescripție iar pe de altă parte că, unora dintre criticile sale, cu privire la natura juridică a raporturilor în care se găsesc părțile, li s-a răspuns mai sus cu ocazia analizării temeiului răspunderii civile a pârâților.

În condițiile expuse, Înalta Curte apreciază ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, iar în ceea ce privește nelegalitatea deciziei recurate, reține că în mod corect instanța de apel s-a raportat, pentru calcularea termenului de prescripție extinctivă, la momentul la care reclamantul a avut cunoștință efectiv de persoana răspunzătoare pentru neefectuarea plății despăgubirilor care i se datorau.

Față de cele prezentate, având în vedere și normele legale invocate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 va respinge recursul pârâtului C., reprezentat prin D. (pentru U.M. X Focșani) ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. reprezentat prin D. împotriva Deciziei civile nr. 910 din 2 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2016.