ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1219/2024

Ședința publică din data de 29 mai 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 14.09.2015, reclamanta S.C. A. Spa S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata despăgubirii de 610.000 euro, în echivalent în RON, în baza polițelor de asigurare nr. x și nr. x din 24.04.2014, cu cheltuieli de judecată.

La 25.04.2016, reclamanta a formulat, în temeiul art. 68 C. proc. civ., o cerere de introducere în cauză a C. S.A., arătând că terțul chemat în judecată poate pretinde aceleași drepturi; la 13.06.2016, acesta din urmă a solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâtei să îi achite despăgubirile cesionate în favoarea sa conform polițelor de asigurare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 662/C/22.09.2016, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. SPA S.R.L. ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă și a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție forțată a C. S.A.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel S.C. A. SPA S.R.L. și C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 927/AP/23.05.2017, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelurile, a anulat sentința atacată și, rejudecând, a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis în principiu cererea de chemare în judecată a terțului intervenient forțat C. S.A. și a trimis cauza spre soluționare în fond primei instanțe.

Recursul declarat împotriva acestei decizii civile, de către S.C. B. S.A., a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 3933/03.10.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 356/C/17.06.2021, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis atât acțiunea, cât și cererea de chemare în judecată a altei persoane; în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantei S.C. A. SPA S.R.L. suma de 177.773,28 euro și suma de 36.555,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamantei C. S.A. suma de 432.226,72 euro și suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. B. S.A. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 555/AP/27.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția I civilă. Totodată, apelanta a fost obligată să plătească intimatei S.C. A. SPA S.R.L. suma de 7.973 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

B. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei și trimiterea dosarului instanței de apel, în vederea rejudecării căii de atac.

În motivare, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentând motivul de recurs, autoarea căii de atac a susținut că a fost aplicat greșit art. 1.351 C. civ. și au fost încălcate prevederile art. 1.270 alin. (1), art. 1.350 alin. (1) și art. 1.286 alin. (3) C. civ., prin raportare la pct. 1.5.1.8 și 1.6.2.1 (ii) din condițiile de asigurare, precum și cele ale art. 2.203 alin. (1) C. civ.

În primul rând, autoarea recursului s-a referit la aplicarea greșită a cazului de forță majoră - a art. 1.351 alin. (1)-(2) C. civ. -, arătând că răspunderea sa, ca asigurător, se stabilește pe baza contractului de asigurare și a legii, iar nu în temeiul avizelor de forță majoră emise de C. civ..I.R. sau al hotărârilor pronunțate în litigiile dintre reclamanta S.C. A. SPA S.R.L. și A.F.I.R.

A subliniat că, potrivit art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007, avizele sunt emise numai în condițiile în care convenția părților cuprinde o clauză de forță majoră, care este absentă din contractele de asigurare din cauză.

Mai mult, a afirmat că forța majoră nu poate fi opusă în raportul juridic de asigurare, a cărui cauză vizează tocmai situații excepționale cauzatoare de prejudicii, calamități naturale - alunecări de teren, cutremure sau inundații.

A reliefat că hotărârile pronunțate în litigiile dintre reclamantă și A.F.I.R. privesc un raport contractual distinct, guvernat de O.U.G. nr. 66/2011, act normativ care nu este aplicabil asigurătorului sau contractului de asigurare.

Prin următoarea critică, recurenta a susținut că, statuând că alunecarea de teren produsă se încadrează în riscurile asigurate, instanța de apel i-a extins răspunderea dincolo de limitele contractuale, încălcând astfel forța obligatorie a contractului; în argumentarea acestei obiecții, a evocat dispozițiile art. 1.270 alin. (1) și (1).350 alin. (1) C. civ. și clauza 1.5.1.8 din contractul de asigurare.

Opus dezlegării instanței de control judiciar devolutiv, a evidențiat că definiția contractuală a alunecării de teren produce efecte numai dacă este considerat risc asigurat fenomenul natural produs pe o durată de cel mult 72 de ore consecutive, iar subzistența alunecării de teren ulterior duratei menționate în contract nu multiplică numărul de evenimente, ci o exclude din categoria riscurilor asigurate.

O altă critică a fost îndreptată împotriva dezlegării instanței de apel care a plasat în sarcina asigurătorului obligația culegerii de informații despre bunurile ce urmează a fi asigurate, în combaterea căreia recurenta a arătat că încalcă atât art. 2.203 și 2.204 C. civ., cât și clauza 1.6.2.1. (ii) din contractul de asigurare, potrivit căreia asigurătorul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate sau agravate, direct sau indirect, de sau ca o consecință a erorilor sau omisiunilor în proiectare sau execuție, defectelor sau viciilor ascunse existente la începerea poliței, de care asiguratul sau reprezentanții săi au cunoștință, indiferent dacă aceste erori sau defecte erau sau nu cunoscute de B..

Autoarea căii de atac a solicitat, subsecvent casării deciziei recurate, în temeiul art. 723 și 724 C. proc. civ., restituirea despăgubirilor pe care le-a achitat, ulterior soluționării apelului.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 20.11.2023, C. S.A. a invocat excepția lipsei de interes în promovarea recursului, excepția nulității căii de atac și, în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate.

Această intimată a afirmat că interesul recurentei în promovarea căii de atac nu mai subzistă, întrucât, ulterior pronunțării deciziei instanței de apel, ea și-a manifestat intenția de a executa voluntar hotărârea primei instanțe.

Prin întâmpinarea proprie, depusă la dosar la 24.11.2023, S.C. A. SPA S.R.L. a solicitat respingerea recursului.

La 04.12.2023 și 18.12.2023, recurenta a răspuns la întâmpinări.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a căii de atac, care a fost comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părțile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 27.03.2024, au fost respinse excepțiile lipsei de interes și nulității recursului, care a fost admis în principiu, dispunându-se citarea părților pentru dezbateri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin intermediul primului set de critici, circumscris unicului motiv de nelegalitate invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, recurenta susține că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a art. 1.351 alin. (1)-(2) C. civ., acordându-se greșit prevalență cazului de forță majoră în defavoarea clauzelor contractului de asigurare.

Autoarea căii de atac argumentează că instanța de apel i-a atras răspunderea în baza avizelor de forță majoră emise de C. civ..I.R. și a hotărârilor pronunțate în litigiile dintre S.C. A. SPA S.R.L., S.C. A. S.R.L. și A.F.I.R., despre care afirmă că sunt lipsite de relevanță în litigiul de față.

Instanța supremă notează, în primul rând, că, admițând acțiunea, tribunalul a dat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat deciziei nr. 5079/25.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, în care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că evenimentul din care derivă disputa litigioasă este unul de forță majoră, prilej cu care a statuat și asupra validității avizului emis în acest sens de C. civ..I.R.

Totodată, observă că reclamanta nu a combătut prin apelul declarat în prezenta cauză, în condițiile de procedibilitate impuse, sub sancțiunea decăderii, de art. 468 și 470 C. proc. civ., nici reținerea autorității de lucru judecat și nici desemnarea alunecării de teren ca fiind un caz de forță majoră, arătând numai că această calificare produce efecte exclusiv în litigiul administrativ.

În consecință, susținerile inserate în setul de critici evocat încalcă principiul non omisso medio, iar analizei lor se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Distinct de acest fine de neprimire, aserțiunile nu erau susceptibile să atragă casarea deciziei recurate.

Astfel, deși nu produceau efectul obligatoriu prevăzut de art. 435 alin. (1) raportat la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. - concluzia, în sens contrar, a curții de apel fiind eronată -, ca terț, hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2016 îi erau opozabile recurentei, astfel cum rezultă din art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

În această calitate, autoarea căii de atac era abilitată să facă dovada contrară statuărilor din procesul anterior, însă analiza probatoriului de instanța de apel - care nu poate fi reexaminată în recurs - relevă că o astfel de probă nu a fost făcută.

Se impune, totodată, notat că instanța de prim control judiciar nu a dat celor două avize de existență a cazului de forță majoră un efect direct în privința răspunderii contractuale a recurentei, ci le-a evocat pentru a plasa în timp momentul producerii, a clarifica durata evenimentului asigurat și a evidenția lipsa temeiurilor care ar contura cunoașterea de intimata-reclamantă a probabilității producerii fenomenului natural survenit.

În consecință, primul set de critici este înlăturat.

Prin a doua critică, se afirmă că decizia recurată încalcă art. 1.270 alin. (1), coroborat cu art. 1.350 alin. (1) și art. 1.268 alin. (3) C. civ., prin raportare la pct. 1.5.1.8 din condițiile de asigurare, care, în capitolul riscuri acoperite, prevede în legătură cu "alunecare[a] de teren, prăbușire[a] de teren" că "Intervalul maxim în care se poate produce unul și același eveniment asigurat este de 72 de ore consecutive pentru alunecare sau prăbușire de teren".

Curtea de apel a interpretat clauzele 1.5.1 și 1.5.1.8 și a conchis că, în ipoteza depășirii duratei de 72 de ore, alunecarea de teren reprezintă mai multe evenimente și nu unul unic; totodată, a observat că în contractul de asigurare nu se precizează excluderea din asigurare a alunecărilor de teren ce subzistă pentru o perioadă mai lungă.

Autoarea căii de atac susține că prevederea contractuală trebuie interpretată în sensul că risc asigurat prin contractul de asigurare este numai alunecarea de teren care se produce într-un interval de cel mult 72 de ore consecutive.

Instanța supremă constată că, deși motivul de nelegalitate de care se prevalează recurenta nu exclude de plano ca o interpretare eronată a unui contract să releve o încălcare a legii și, astfel, să poată constitui cauză a recursului, argumentele dezvoltate în secțiunea 2 a memoriul de promovare a căii de atac nu evidențiază nicio critică care să surprindă, concret, modalitatea prin care curtea de apel ar fi încălcat prevederile art. 1.268 alin. (3) și art. 1.270 alin. (1) C. civ.

Dimpotrivă, atât raționamentul judiciar, cât și critica ce îl combate relevă că pct. 1.5.1.8 din contractul părților are un înțeles clar și, cu toate că acesta o nemulțumește pe recurentă, nu este, în sine, rezultatul încălcării ori aplicării greșite a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că esența considerentului contestat este că, în lipsa unei excluderi exprese, pct. 1.5.1.8 din contractul părților nu poate primi semnificația atribuită de recurentă și, din această perspectivă, reflectă o aplicare judicioasă a legii, cu atât mai mult cu cât clauzele de excludere dintr-un contract de asigurare se interpretează restrictiv, iar în cazul unor ambiguități, împotriva celui care a propus clauza, cum rezultă din prevederile art. 1.269 alin. (2) C. civ.

În consecință, înlătură motivul analizat, constatând că statuarea instanței de apel reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1.270 alin. (1) și art. 1.268 alin. (3), în raport cu pct. 1.5.1.8 din condițiile specifice de asigurare.

A treia critică afirmă încălcarea prevederilor art. 1.270 alin. (1), coroborat cu art. 1.350 alin. (1) C. civ., prin raportare la pct. 1.6.2.1 (ii) din condițiile de asigurare și ale art. 2.203 alin. (1) C. civ.

Autoarea căii de atac susține - opus statuării instanței de control judiciar devolutiv - că nici legea și nici contractul de asigurare nu prevăd obligația sa de a face verificări legate de bunurile asigurate, sens în care citează și prevederile art. 2.204 C. civ.

Instanța supremă observă, în primul rând, că aserțiunea contestată a curții de apel sprijină înlăturarea motivului de apel prin care apelanta-pârâtă a cerut activarea art. 2.203 alin. (1) și art. 2.204 alin. (1) C. civ. în legătură cu pretinsa reticență a asiguratului de a-i aduce la cunoștință potențialul de alunecare de teren al zonei unde era edificat imobilul asigurat.

Susținerea recurentei privește, așadar, un considerent supraabundent, care - deși are rolul de a evidenția, în mod judicios, că managementul activității societăților de asigurare presupune colectarea informațiilor esențiale privind riscul, înainte de etapa contractare-ofertare - nu reprezintă cauza pentru care nu s-a primit motivul de apel.

Dimpotrivă, caracter esențial în acest sens a avut incompatibilitatea constatată între susținerile apelantei-pârâte și probatoriul administrat, mai ales față de reținerea, prin decizia nr. 5079/25.10.2019 a instanței supreme, a împrejurării că fenomenul natural produs a reprezentat un caz de forță majoră.

Considerentul contestat nu exhibă nici aplicarea greșită a art. 2.203 și art. 2.204 C. civ., care instituie un regim de protecție a consimțământului asigurătorului și configurează specific dolul prin reticență în contractul de asigurare, stabilind efectele produse de declarația eronată sau reticența asiguratului în privința circumstanțelor apte să determine asigurătorul să nu contracteze.

Astfel, deși nu poate fi contestat, astfel cum arată și recurenta, că, independent de îndatorirea de administrare corespunzătoare a riscului, circumscrisă normelor de prudență financiară, art. 2.204 C. civ. determină nulitatea asigurării sau redimensionarea indemnizației de asigurare, starea de fapt definitiv fixată de instanțele devolutive relevă nedovedirea declarației inexacte sau a reticenței privind riscul săvârșite de autoarea demersului judiciar și, cu atât mai puțin, a relei credințe a acesteia.

Prin urmare, și această critică, fiind nefondată, va fi înlăturată.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că motivul de nelegalitate invocat nu atrage casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul - soluție care înglobează și pe cea de respingere a cererii de întoarcere a executării sentinței tribunalului, formulată în temeiul art. 723-724 C. proc. civ. - și, în baza art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimata-reclamantă S.C. A. SPA S.R.L. a sumei de 10.710 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 555/AP/27.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. la plata către intimata-reclamantă S.C. A. SPA S.R.L. a sumei de 10.710 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2024.