ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 187/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 187/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 17548 din 12 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, s-a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta

SC P.C.S. SA în contradictoriu cu pârâta SC S.A.R.A. SA, care a fost obligată să

plătească reclamantei suma de 258.125,84 euro în echivalentul în RON de 942.133,50

RON la data de 29 mai 2009, reprezentând indemnizația de asigurare, conform poliței

de asigurare din 31 mai 2008; 120.444,98 RON reprezentând dobânda legală aferentă

indemnizației de asigurare pentru perioada 29 mai 2009-31 decembrie 2010, s-au compensat

integral cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut în esență, că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata

sumei de 1.848.015,87 RON cu titlu de sumă asigurată în conformitate cu polița de

asigurare din 31 mai 2008, precum și la plata sumei de 79.993,27 RON reprezentând

dobândă legală, de la data formulării cererii de avizare a daunei până la data plății

efective.

Invocând dispozițiile art. 969 C. civ.

și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările, reclamanta a arătat că la data de

22 mai 2008, în calitate de beneficiar a încheiat cu SC C. R.G.B. SRL, în calitate

de antreprenor, contractul din 22 mai 2008 având ca obiect realizarea unei fabrici

de cablu optic în S., județul Olt. La data de 31 mai 2008 între pârâta SC

S.A.R.A. SA, în calitate de asigurător și SC C. R.G.B. SRL, în calitate de asigurat

s-a încheiat poliția de asigurare din 31 mai 2008 având ca obiect rambursarea avansului.

Această poliță prevedea în mod expres că se asigură pierderea financiară suferită

de beneficiar, respectiv de reclamanta din prezentul litigiu ca urmare a neîndeplinirii

obligațiilor financiare.

În acest context, tribunalul a stabilit

pe baza probelor administrate, respectiv a expertizei efectuate în cauză, precum

și a precizării acțiunii de către reclamantă că s-a produs riscul asigurat. S-a

reținut că în polița de asigurare din 31 mai 2008 s-a prevăzut în mod expres că

aceasta a fost încheiată în conformitate cu condițiile generale SC S.A.R.A. SA,

fiind prin urmare prezumată împrejurarea că aceste acte au fost verificate de către

pârâtă anterior semnării poliței, motiv pentru care au fost înlăturate apărările

pârâtei referitoare la existența unei cauze de excludere de la obligația plății

despăgubirilor solicitate.

Prin decizia civilă nr. 207 din 24 aprilie

2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul

formulat de apelanta-reclamantă SC P.C.S. SA împotriva sentinței civile nr. 17548

din 12 octombrie 2011, pronunțată de secția a Vl-a civilă, a Tribunalului București

în Dosarul nr. 23109/3/2009, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei asigurate în cuantum de 374.670,54

euro în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României de la data plății,

s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale ca

neîntemeiată, s-au compensat în parte cheltuielile de judecată ale părților și a

fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.000 RON cheltuieli

de judecată în primă instanță.

Apelul formulat de apelanta-pârâtă SC

S.A.R.A. SA a fost anulat ca netimbrat, iar apelanta-pârâtă a fost obligată la plata

către apelanta-reclamantă a sumei de 5.495,73 RON cheltuieli de judecată în apel.

În privința apelului declarat de reclamanta

SC P.C.S. SA, instanța de apel a reținut că față de conținutul poliței de asigurare

și de condițiile generale ale acesteia, rezultă că polița s-a încheiat pentru asigurarea

garanției de returnare a avansului în valoare de 680.000 euro, achitat de către

reclamantă către SC C. R.G.B. SRL în temeiul contractului de antrepriză din 22 mai

a obligației de rambursare a avansului în condițiile stabilite prin art. 16

alin. (2) din contractul de antrepriză.

În acest context s-a apreciat că raportat

la clauzele contractuale este întemeiată critica privind cuantumul sumei la plata

căreia a fost obligată pârâta, motiv pentru care examinând expertiza efectuată în

cauză s-a stabilit că valoarea indemnizației de asigurare nu este cea reținută de

prima instanță, cuantumul corect al acesteia fiind de 374.670,54 euro, la plata

căreia a și fost obligată pârâta ca urmare a admiterii apelului și schimbării în

parte a sentinței în acest sens.

În privința dobânzilor solicitate s-a apreciat

că cererea reclamantei este nefondată deoarece nici O.G. nr. 9/2000 privind nivelul

dobânzii legale pentru drepturi bănești și nici O.G. nr. 13/2011 care a abrogat

O.G. nr. 9/2000 și a introdus o nouă reglementare pentru dobânda legală, nu prevăd

posibilitatea acordării dobânzii legale în ipoteza în care debitul principal este

stabilit într-o monedă străină, în condițiile în care nivelul ratei dobânzii de

referință a Băncii Naționale a României are în vedere doar moneda națională.

Apelul declarat de pârâta SC S.A.R.A.

SA a fost anulat ca netimbrat în conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 146/2007 pentru neîndeplinirea obligației de achitare a taxei judiciare de timbru,

apreciindu-se că fotocopia ordinului de plată nu echivalează cu îndeplinirea obligației

legale, deoarece partea trebuia să depună originalul chitanței care să ateste plata

taxei judiciare de timbru, condiție neîndeplinită în speță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

ambele părți, reclamanta SC P.C.S. SA Slatina și pârâta SC S.A.R.A. SA București,

iar prin decizia nr. 2138 din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a II-a civilă, s-au admis recursurile împotriva deciziei pe

care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În privința recursului reclamantei, Înalta

Curte a constatat că acesta este fondat deoarece instanța de apel a omis să examineze

toate criticile formulate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la recursul pârâtei SC

S.A.R.A. SA București, Înalta Curte a constatat incidența motivului de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în aplicarea greșită a

art. 39 din Normele metodologice de aplicare a legii privind taxele judiciare de

timbru, în sensul că contrar celor reținute de instanța de apel, copia certificată

de bancă a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru, atestă îndeplinirea

acestei obligații.

În rejudecare după casare, prin decizia

civilă nr. 157 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, din

27 februarie 2014, s-a respins apelul formulat de reclamanta SC P.C.S. SA împotriva

sentinței civile nr. 17548 din 12 octombrie 2011, pronunțată de secția a Vl-a civilă

a Tribunalului București în Dosarul nr. 23109/3/2009 s-a admis apelul formulat de

pârâta SC S.A.R.A. SA a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a

respins acțiunea ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei SC P.C.S. SA să plătească

pârâtei SC S.A.R.A. SA suma de 6.250 RON cheltuieli de judecată, precum și suma

de 4 RON cheltuieli de judecată în recurs.

Prin încheierea din 27 februarie 2014 s-a

respins cererea de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de SC

S.A.R.A. SA București.

În argumentarea deciziei pronunțate instanța

de apel, reluând conținutul art. 13, art. 14 și art. 20 din Legea nr. 136/1995 privind

asigurările și respectiv dispozițiile contractuale cuprinse în art. 4 lit. k),

art. 5 și art. 12 din Condițiile de asigurare, a apreciat că refuzul de plată al

pârâtei este justificat, iar cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. S-a

reținut că riscul asigurat definit de art. 3 din Condițiile generale a constat în

neexecutarea de către antreprenorul SC C. R.G.B. SRL a lucrărilor contractate cu

reclamanta. în speță este incident însă cazul de excludere de la plata despăgubirilor

reglementat de art. 4 lit. k) din Condițiile de asigurare, deoarece înscrisurile

depuse la dosar relevă existența unor aspecte importante referitoare la risc, pe

care asiguratul era obligat conform art. 12 din Condițiile generale să le aducă

la cunoștința asigurătorului și de care depindea executarea contractului, pentru

că asigurătorul încheie contractul de executare doar în condițiile în care cele

precizate de asigurat în declarația de asigurare corespund așteptărilor acestuia.

Relevant în această privință este faptul

că anterior încheierii poliței de asigurare din litigiu, în ceea ce o privește pe

SC C. R.G.B. SRL erau întocmite două procese-verbale de sechestru din data de 12

februarie 2008 pentru recuperarea sumei de 1.304.080 RON. Ulterior, respectiv la

data de 31 mai 2008 s-a încheiat polița de asigurare din 31 mai 2008, reclamanta

având calitatea de beneficiar al asigurării, riscul asigurat fiind reprezentat de

pierderea financiară suferită de beneficiar din cauza neîndeplinirii obligațiilor

contractuale de către asigurat.

În acest context, arată instanța de apel,

având în vedere că asiguratul nu a furnizat asigurătorului date esențiale, rezultă

că sunt incidente dispozițiile art. 4 lit. k) din Condițiile de asigurare conform

cărora reaua-credință, prezentarea de acte și documente false la dosarul de credit

au fost menționate ca situații de excludere de la plata despăgubirii.

De altfel, la data de 12 iulie 2008 împotriva

asiguratului s-a deschis procedura insolvenței, situație în care dat fiind istoricul

societății asigurate, asigurătorul ar fi putut cunoaște întinderea obligațiilor

asumate, pentru că în acest caz producerea riscului asigurat nu era un element viitor

și nesigur că se va produce, ipoteză în care este exclus caracterul aleatoriu specific

contractului de asigurare. De asemenea, fiind evident că o societate față de care

s-au întocmit două procese-verbale de sechestru anterior încheierii poliței de asigurare

se afla într-o situație în care neîndeplinirea unor obligații contractuale nu mai

putea reprezenta un eveniment nesigur.

Aceste aspecte nu au fost însă aduse la

cunoștința asigurătorului de către asigurat, care a încălcat astfel dispozițiile

art. 12 din condițiile de asigurare potrivit cărora avea obligația de a aduce la

cunoștința asigurătorului date privind situația financiară. În același sens fiind

și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora contractul se reziliază

de drept dacă riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă

înainte de a începe obligația asigurătorului.

În consecință, instanța de apel a respins

apelul declarat de reclamantă și a admis apelul pârâtei cu consecința schimbării

sentinței și respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 27 februarie 2014 s-a

respins cererea formulată de pârâta SC S.A.R.A. SA pentru restituirea taxei judiciare

de timbru, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 23

lit. b) din Legea nr. 146/1997, deoarece petenta a depus această taxă din proprie

inițiativă și nu ca urmare a stabilirii de către instanță a unui alt cuantum legal

al taxei judiciare de timbru. Pe de altă parte, ordinul de plată a fost depus în

cursul soluționării recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar cererea

de restituire a fost înaintată curții de apel, nefiind prin urmare îndeplinită nici

condiția prevăzută de alin. ultim al art. 23 din lege, potrivit căruia cererea de

restituire se adresează instanței judecătorești la care s-a introdus acțiunea sau

cererea.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanta SC P.C.S. SA Slatina și pârâta SC S.A.R.A. SA București.

Recurenta-reclamantă SC P.C.S. SA critică

decizia instanței de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenta invocă

faptul că, principalul argument avut în vedere de instanța de apel în baza căruia

a respins cererea de obligare la plata despăgubirilor a constat în omisiunea asiguratului

SC C. R.G.B. SRL de a furniza date esențiale asigurătorului la momentul încheierii

poliței de asigurare, referindu-se în acest sens la existența sechestrului înființat

de D.G.F.P. Timiș, asiguratul ascunzând cu rea-credință aceste informații, situație

în care s-a apreciat că este incidență cauza de excludere de la plata despăgubirilor

prevăzută de art. 4 lit. k) din Condițiile de asigurare.

Astfel, deși, pârâta nu a dovedit în conformitate

cu art. 1169 C. civ. reaua-credință a asiguratului, ascunderea intenționată a unor

date esențiale și nici prezentarea unor acte și documente false la dosarul de credit,

instanța de apel a reținut că apărările pârâtei se încadrează în cazul de excludere

anterior menționat, aceste susțineri fiind contrazise de corespondența purtată între

brokerul pârâtei și asigurat, înscrisuri care au fost depuse la instanța de apel.

Prin urmare, prevederile art. 4 lit.

k) din Condițiile generale au fost greșit aplicate, instanța de apel trebuia să

rețină că prezumția bunei-credințe operează în favoarea reclamantei și că aceasta

nu a fost răsturnată.

Totodată, arată recurenta, în mod eronat,

instanța de apel plecând de la existența proceselor-verbale de sechestru din data

de 12 februarie 2008 și a deschiderii procedurii insolvenței la data de 4 decembrie

2008, a prezumat că simpla existență a sechestului, anterior emiterii poliței de

asigurare, conduce la concluzia că această împrejurare a fost ascunsă asigurătorului,

în absența probelor care să susțină această concluzie. Pe de altă parte, este insuficient

argumentată concluzia conform căreia o societate asupra căreia s-au instituit măsuri

asigurătorii este în imposibilitate de a-și onora obligațiile contractuale.

De asemenea, deși instanța de apel reține

incidența dispozițiilor art. 12 din Condițiile de asigurare potrivit cărora asiguratul

este obligat să pună la dispoziția asigurătorului, o serie de documente, în afara

redării exemplificative a unei părți din documentele menționate la acest articol,

instanța de apel nu a precizat care sunt documentele care nu au fost depuse de asigurat

la încheierea poliței și în lipsa cărora asiguratul poate să refuze plata despăgubirii,

în condițiile în care acesta la rândul său are obligația de a verifica depunerea

documentelor, precum și dreptul de a refuza emiterea poliței de asigurare dacă documentele

nu există.

O altă critică vizează aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 136/1995, care nu sunt incidente în speță

deoarece vizează ipoteza în care riscul asigurat se produce între data încheierii

contractului de asigurare și data la care începe obligația asigurătorului, și nu

situația în care riscul asigurat se produce înainte de încheierea contractului de

asigurare.

În această privință, instanța de apel arată

că riscul asigurat s-a produs înainte de încheierea contractului, constând în înființarea

sechestrului, care a avut loc înainte de emiterea poliței, ceea ce atestă faptul

că nu este incidență ipoteza avută în vedere de dispoziția legală menționată.

De asemenea, reține instanța de apel că,

la momentul aplicării sechestrului, riscul asigurat nu s-a produs însă această probabilitate

exista, ceea ce evidențiază și o motivare contradictorie.

Aceeași situație rezultă și din argumentul

potrivit căruia riscul asigurat a constat în neexecutarea de către SC C. R.G.B.

SRL al lucrărilor contractate cu reclamanta, iar pe de altă parte reține că riscul

asigurat constă în neîndeplinirea obligației de restituire a avansului. Argumentul

instanței de apel întemeiat pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 136/1995 este

eronat deoarece dacă riscul asigurat s-ar fi produs rezilierea contractului trebuia

solicitată pe cale reconvențională și nu prin invocarea relei-credințe.

O altă critică vizează aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 36/1995, care sunt aplicabile doar asigurărilor

de bunuri și de răspundere civilă nu și celor referitoare la riscul financiar.

Astfel, polița din litigiu se încadrează

în categoria asigurărilor de credite și garanții, asigurări de pierderi financiare

și alte asigurări reglementate de secțiunea a V-a din lege.

În acest context, deși instanța de apel

reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 136/1995,

cu excepția redării textului legal, cuprinsul hotărârii nu arată motivele pentru

care instanța de apel a apreciat că aceste prevederi sunt aplicabile speței.

Un alt motiv de recurs vizează interpretarea

greșită a contractului de asigurare încheiat între părți, cu consecința stabilirii

în mod greșit și confuz a riscului asigurat și a obiectului asigurării, situație

care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În această privință, arată recurenta, instanța

de apel s-a raportat doar la dispozițiile condițiilor de asigurare, fără a le avea

în vedere și pe cele cuprinse în polița de asigurare care reprezintă condiții speciale

de contractare.

Sub acest aspect, recurenta susține că,

în mod greșit a reținut instanța de apel că riscul asigurat îl reprezintă neexecutarea

de către SC C. R.G.B. SRL, a lucrărilor contractate cu reclamanta, deoarece în această

ipoteză polița s-ar fi încheiat pentru întreaga valoare a contractului și nu doar

pentru asigurarea valorii avansului plătit la încheierea contractului. Prin polița

de asigurare a fost garantată doar obligația de restituire a avansului, astfel cum

rezultă și din art. 16 pct. 1 din contractul de antrepriză, potrivit căruia polița

emisă de o companie de asigurare trebuie prezentată pentru garantarea avansului.

Prin decizia recurată, instanța de apel

a ignorat dispoziția art. 44

1

alin. (2) din Legea nr. 136/1995 potrivit

cărora în cazul asigurărilor de garanții, legea instituie expres în sarcina asigurătorului

obligația ca la emiterea poliței de asigurare să evalueze în primul rând riscul

de insolvabilitate al asiguratului, astfel că pârâta nu se poate apăra ulterior

încheierii contractului de asigurare că la data emiterii poliței nu cunoștea pretinsa

stare de insolvabilitate a asiguratului, în condițiile în care această obligație

îi incumbă.

Prin urmare, dacă asigurătorul nu a luat

măsuri pentru a avea imaginea clară a situației financiară a asiguratului, respectiv

nu și-a îndeplinit obligația de evaluare a riscului la emiterea poliței, culpa sa

este evidentă, dar instanța de apel a ignorat această împrejurare, deși rezulta

din interogatoriul luat de prima instanță că pârâta a recunoscut încălcarea dispozițiilor

legale menționate.

Pârâta SC S.A.R.A. SA invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocă nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 146/1997.

În concret, recurenta invocă faptul că

textul de lege nu distinge între motivele pentru care taxa judiciară de timbru a

fost achitată în plus, astfel încât nici interpretul nu trebuie să facă această

distincție, ci doar să verifice dacă taxa judiciară de timbru ce se cere a fi restituită

s-a plătit peste cuantumul legal, fiind prin urmare irelevant dacă la judecarea

cererii de restituire a doua taxă de timbru s-a achitat de parte, din proprie inițiativă

sau din dispoziția instanței.

Obligația restituirii taxei judiciare de

timbru rezulta din decizia de casare, obligatorie pentru instanța de rejudecare

sub aspectul constatării ca valabile a plății primei taxe judiciare de timbru, fiind

evident că cea de-a doua a fost achitată în plus.

În egală măsură, arată recurenta, este

lipsită de revelevanță împrejurarea că a doua taxă judiciară de timbru a fost plătită

în cursul judecării recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât timp

a fost achitată pentru judecarea apelului, astfel încât instanța de apel era competentă

să dispună restituirea. Pe de altă parte, dacă instanța de apel nu era competentă

soluția corectă era aceea de declinare de competență a soluționării cauzei și nu

de respingere a cererii de restituire.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamanta

SC P.C.S. SA prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate,

Înalta Curte constată că este fondat.

Astfel în privința motivului întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constând în existența unor motive

contradictorii se va reține că prin decizia recurată, instanța de apel a arătat,

analizând dispozițiile cuprinse în art. 4 lit. k), art. 5 și art. 12 din Condițiile

generale că riscul asigurat definit de art. 3 din Condițiile generale l-a reprezentat

neexecutarea de către SC C. R.G.B. SRL a lucrărilor contractate cu reclamanta.

Ulterior, analizând modul de îndeplinire

a obligației prevăzute la art. 12 din Condițiile generale, raportat la situația

financiară a asiguratului asupra căruia anterior încheierii poliței de asigurare

din litigiu s-a instituit măsura sechestrului asigurător, instanța de apel reține

că reclamanta din prezentul litigiu are calitatea de beneficiar al asigurării, conform

poliței din 31 mai 2008, riscul asigurat fiind reprezentat de pierderea financiară

suferită din cauza neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

Prin urmare, este corectă critica recurentei-reclamante

conform căreia printr-o motivare contradictorie instanța de apel a stabilit în mod

greșit riscul asigurat reținând că acesta constă în neexecutarea lucrărilor ce au

făcut obiectul contractului de antrepriză între reclamantă și antreprenor în calitate

de asigurat, respectiv pierderea financiară a acestuia.

În egală măsură este întemeiată și critica

referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor poliței de asigurare și a condițiilor

de asigurare cu privire la obiectul asigurării și riscul asigurat, instanța de apel

referindu-se doar la condițiile generale de contractare, fără a le avea în vedere

și pe cele speciale stabilite prin polița de asigurare. Astfel, potrivit poliței

din data de 31 mai 2008 intitulată „obligațiune de plată în avans”, riscul asigurat

l-a constituit pierderea financiară suferită de către beneficiar din cauza neîndeplinirii

obligațiilor contractuale de către asigurat, iar obiectul asigurării l-a constituit

rambursarea unui avans, suma asigurată fiind de 680.000 euro. Potrivit condițiilor

privind asigurarea garanției de returnare a avansului, riscul asigurat conform

art. 3 constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor ce

revin asiguratului în relația cu beneficiarul, respectiv pagubele provocate acestuia

din culpa asiguratului, care nu le poate acoperi la data solicitării de plată a

despăgubirii transmisă de beneficiar.

În acest context este corectă susținerea

recurentei în sensul că, condițiile de asigurare generale de contractare trebuie

interpretate coroborat cu dispozițiile din polița de asigurare având în vedere titlul

întreg al condițiilor generale care se referă la asigurarea garanției de returnare

a avansului și respectiv denumirea poliței de asigurare a plății avansului.

În consecință, interpretarea dispozițiilor

generale și speciale din contractul de asigurare relevă faptul că părțile au convenit

că obiectul asigurării constă în rambursarea avansului, iar riscul asigurat îl reprezintă,

astfel cum rezultă explicit din polița al cărui beneficiar este reclamanta-recurentă

pierderea financiară suferită de reclamantă ca urmare a nerestituirii avansului

de către antreprenor.

În egală măsură sunt fondate și criticile

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 1169 C. civ., în sensul că fără a argumenta în concret, pe

baza unor probe elocvente în ce a constat reaua-credință a asiguratului, instanța

de apel reluând parțial conținutul art. 12 din condițiile generale a concluzionat

că asiguratul nu și-a îndeplinit obligația de a prezenta situația financiară reală,

ipoteză în care sunt incidente dispozițiile art. 4 lit. k), cu consecința exonerării

asigurătorului de obligația de plată a despăgubirilor.

Sub acest aspect, este corectă susținerea

recurentei-reclamante conform căreia în condițiile în care buna-credință este prezumată,

dovada relei-credințe trebuie să rezulte fără echivoc, condiție neîndeplinită în

speță având în vedere că astfel cum s-a reținut cu privire la prima critică prin

decizia recurată nu s-au prezentat și argumentele care au determinat o atare concluzie.

Existența sechestrului asigurător anterior emiterii poliței de asigurare nu poate

conduce în mod automat la concluzia că acest fapt a fost ascuns asigurătorului,

căruia în egală măsură îi revenea obligația de a verifica situația financiară a

asiguratului.

De altfel, în această privință prima instanță

a reținut analizând interogatoriul pârâtei, că aceasta a recunoscut nerespectarea

propriei obligații de diligență în încheierea contractului de asigurare, dar instanța

de apel nu a arătat motivele pentru care a considerat că această împrejurare este

irelevantă și dimpotrivă a apreciat că sunt îndeplinite condițiile cazului de excludere

de la plata despăgubirilor.

Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 136/1995

reglementează rezilierea de drept a contractului de asigurare pentru ipotezele expres

prevăzute de norma legală, nefiind incidente în speță, raportat la obiectul litigiului,

fiind prin urmare greșit aplicate prin decizia recurată.

În legătură cu dispozițiile art. 20 din

lege, Înalta Curte observă că acestea au fost reluate în considerentele deciziei,

fără a se argumenta însă relevanța acestora în pronunțarea deciziei recurate și

nici motivele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei referitoare

la omisiunea pârâtei de a evalua anterior încheierii contractului de asigurare,

riscul de insolvabilitate al asigurătorului conform art. 44

1

din Legea

nr. 136/1995, situație ce echivalează cu necercetarea fondului.

Prin urmare, fiind incidente dispozițiile

art. 312 alin. (1), alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ. soluția ce se impune este

aceea de admitere a recursului reclamantei, casarea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare.

În privința recursului pârâtei SC

S.A.R.A. SA se va reține că și acesta este fondat deoarece potrivit art. 23 lit.

b) din Legea nr. 146/1997 sumele achitate cu titlul de taxe judiciare de timbru

se restituie la cererea petiționarului în cazul în care s-a plătit mai mult decât

cuantumul legal.

În speță, prin decizia de casare s-a reținut

că în mod nelegal instanța de apel a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 din

Legea nr. 146/1997, în condițiile în care la dosar s-a depus copia unui ordin de

plată ratificat de bancă, din care rezulta îndeplinirea obligației de achitare a

taxei judiciare de timbru.

În soluționarea recursului, recurenta-pârâtă

a achitat din nou taxa judiciară de timbru datorată pentru soluționarea apelului,

astfel cum rezultă în mod explicit din ordinul de plată depus la dosar.

Prin urmare, pe lângă faptul că este irelevantă

împrejurarea dacă această taxă judiciară de timbru a fost achitată din inițiativa

părții sau din dispoziția instanței, deoarece textul legal nu face această distincție,

rezultă în mod evident că s-a plătit mai mult decât cuantumul legal.

Potrivit art. 23 alin. (4) din lege, cererea

de restituire se adresează instanței judecătorești la care s-a introdus acțiunea

sau cererea.

În aceste condiții, întrucât așa cum s-a

menționat, a doua taxă judiciară de timbru s-a achitat tot pentru soluționarea apelului,

înregistrată la Curtea de Apel București, împrejurarea că ordinul de plată s-a depus

la instanța de recurs, pentru a se dovedi îndeplinirea obligației, nu atrage competența

acestei instanțe în soluționarea cererii de restituire a taxei.

Pe de altă parte, este fondată și critica

recurentei potrivit căreia în ipoteza în care instanța de apel ar fi constatat că

nu este competentă în soluționarea cererii, se impunea declinarea competenței și

nu respingerea cererii de restituire.

În consecință, având în vedere motivele

care au determinat admiterea recursului reclamantei precum și soluția de casare

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru o soluționare unitară a cauzei

se va dispune și admiterea recursului pârâtei și casarea deciziei cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) și alin.

(5) C. proc. civ., în rejudecarea cauzei, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ.,

urmând a fi examinate toate motivele formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta

SC P.C.S. SA Slatina și de pârâta SC S.A.R.A. SA București împotriva deciziei civile

nr. 157 din 27 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

ianuarie 2015.