ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 187/2015

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 17548 din 12 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, s-a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta SC P.C.S. SA în contradictoriu cu pârâta SC S.A.R.A. SA, care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 258.125,84 euro în echivalentul în RON de 942.133,50 RON la data de 29 mai 2009, reprezentând indemnizația de asigurare, conform poliței de asigurare din 31 mai 2008; 120.444,98 RON reprezentând dobânda legală aferentă indemnizației de asigurare pentru perioada 29 mai 2009-31 decembrie 2010, s-au compensat integral cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență, că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.848.015,87 RON cu titlu de sumă asigurată în conformitate cu polița de asigurare din 31 mai 2008, precum și la plata sumei de 79.993,27 RON reprezentând dobândă legală, de la data formulării cererii de avizare a daunei până la data plății efective. Invocând dispozițiile art. 969 C. civ. și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările, reclamanta a arătat că la data de 22 mai 2008, în calitate de beneficiar a încheiat cu SC C. R.G.B. SRL, în calitate de antreprenor, contractul din 22 mai 2008 având ca obiect realizarea unei fabrici de cablu optic în S., județul Olt.

La data de 31 mai 2008 între pârâta SC S.A.R.A. SA, în calitate de asigurător și SC C. R.G.B. SRL, în calitate de asigurat s-a încheiat poliția de asigurare din 31 mai 2008 având ca obiect rambursarea avansului. Această poliță prevedea în mod expres că se asigură pierderea financiară suferită de beneficiar, respectiv de reclamanta din prezentul litigiu ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor financiare. În acest context, tribunalul a stabilit pe baza probelor administrate, respectiv a expertizei efectuate în cauză, precum și a precizării acțiunii de către reclamantă că s-a produs riscul asigurat. S-a reținut că în polița de asigurare din 31 mai 2008 s-a prevăzut în mod expres că aceasta a fost încheiată în conformitate cu condițiile generale SC S.A.R.A.

SA, fiind prin urmare prezumată împrejurarea că aceste acte au fost verificate de către pârâtă anterior semnării poliței, motiv pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei referitoare la existența unei cauze de excludere de la obligația plății despăgubirilor solicitate. Prin decizia civilă nr. 207 din 24 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC P.C.S.

SA împotriva sentinței civile nr. 17548 din 12 octombrie 2011, pronunțată de secția a Vl-a civilă, a Tribunalului București în Dosarul nr. 23109/3/2009, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei asigurate în cuantum de 374.670,54 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României de la data plății, s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale ca neîntemeiată, s-au compensat în parte cheltuielile de judecată ale părților și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.000 RON cheltuieli de judecată în primă instanță. Apelul formulat de apelanta-pârâtă SC S.A.R.A. SA a fost anulat ca netimbrat, iar apelanta-pârâtă a fost obligată la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 5.495,73 RON cheltuieli de judecată în apel.

În privința apelului declarat de reclamanta SC P.C.S. SA, instanța de apel a reținut că față de conținutul poliței de asigurare și de condițiile generale ale acesteia, rezultă că polița s-a încheiat pentru asigurarea garanției de returnare a avansului în valoare de 680.000 euro, achitat de către reclamantă către SC C. R.G.B. SRL în temeiul contractului de antrepriză din 22 mai 2008. Prin urmare, riscul asigurat a privit neîndeplinirea de către antreprenor a obligației de rambursare a avansului în condițiile stabilite prin art. 16 alin. (2) din contractul de antrepriză.

În acest context s-a apreciat că raportat la clauzele contractuale este întemeiată critica privind cuantumul sumei la plata căreia a fost obligată pârâta, motiv pentru care examinând expertiza efectuată în cauză s-a stabilit că valoarea indemnizației de asigurare nu este cea reținută de prima instanță, cuantumul corect al acesteia fiind de 374.670,54 euro, la plata căreia a și fost obligată pârâta ca urmare a admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței în acest sens. În privința dobânzilor solicitate s-a apreciat că cererea reclamantei este nefondată deoarece nici O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru drepturi bănești și nici O.G. nr. 13/2011 care a abrogat O.G.

nr. 9/2000 și a introdus o nouă reglementare pentru dobânda legală, nu prevăd posibilitatea acordării dobânzii legale în ipoteza în care debitul principal este stabilit într-o monedă străină, în condițiile în care nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României are în vedere doar moneda națională. Apelul declarat de pârâta SC S.A.R.A. SA a fost anulat ca netimbrat în conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/2007 pentru neîndeplinirea obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, apreciindu-se că fotocopia ordinului de plată nu echivalează cu îndeplinirea obligației legale, deoarece partea trebuia să depună originalul chitanței care să ateste plata taxei judiciare de timbru, condiție neîndeplinită în speță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți, reclamanta SC P.C.S. SA Slatina și pârâta SC S.A.R.A. SA București, iar prin decizia nr. 2138 din 30 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-au admis recursurile împotriva deciziei pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În privința recursului reclamantei, Înalta Curte a constatat că acesta este fondat deoarece instanța de apel a omis să examineze toate criticile formulate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Referitor la recursul pârâtei SC S.A.R.A. SA București, Înalta Curte a constatat incidența motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., constând în aplicarea greșită a art. 39 din Normele metodologice de aplicare a legii privind taxele judiciare de timbru, în sensul că contrar celor reținute de instanța de apel, copia certificată de bancă a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru, atestă îndeplinirea acestei obligații. În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 157 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, din 27 februarie 2014, s-a respins apelul formulat de reclamanta SC P.C.S. SA împotriva sentinței civile nr. 17548 din 12 octombrie 2011, pronunțată de secția a Vl-a civilă a Tribunalului București în Dosarul nr. 23109/3/2009 s-a admis apelul formulat de pârâta SC S.A.R.A. SA a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei SC P.C.S.

SA să plătească pârâtei SC S.A.R.A. SA suma de 6.250 RON cheltuieli de judecată, precum și suma de 4 RON cheltuieli de judecată în recurs. Prin încheierea din 27 februarie 2014 s-a respins cererea de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de SC S.A.R.A. SA București. În argumentarea deciziei pronunțate instanța de apel, reluând conținutul art. 13, art. 14 și art. 20 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și respectiv dispozițiile contractuale cuprinse în art. 4 lit. k), art. 5 și art. 12 din Condițiile de asigurare, a apreciat că refuzul de plată al pârâtei este justificat, iar cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. S-a reținut că riscul asigurat definit de art. 3 din Condițiile generale a constat în neexecutarea de către antreprenorul SC C. R.G.B.

SRL a lucrărilor contractate cu reclamanta. în speță este incident însă cazul de excludere de la plata despăgubirilor reglementat de art. 4 lit. k) din Condițiile de asigurare, deoarece înscrisurile depuse la dosar relevă existența unor aspecte importante referitoare la risc, pe care asiguratul era obligat conform art. 12 din Condițiile generale să le aducă la cunoștința asigurătorului și de care depindea executarea contractului, pentru că asigurătorul încheie contractul de executare doar în condițiile în care cele precizate de asigurat în declarația de asigurare corespund așteptărilor acestuia. Relevant în această privință este faptul că anterior încheierii poliței de asigurare din litigiu, în ceea ce o privește pe SC C. R.G.B.

SRL erau întocmite două procese-verbale de sechestru din data de 12 februarie 2008 pentru recuperarea sumei de 1.304.080 RON. Ulterior, respectiv la data de 31 mai 2008 s-a încheiat polița de asigurare din 31 mai 2008, reclamanta având calitatea de beneficiar al asigurării, riscul asigurat fiind reprezentat de pierderea financiară suferită de beneficiar din cauza neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către asigurat. În acest context, arată instanța de apel, având în vedere că asiguratul nu a furnizat asigurătorului date esențiale, rezultă că sunt incidente dispozițiile art. 4 lit. k) din Condițiile de asigurare conform cărora reaua-credință, prezentarea de acte și documente false la dosarul de credit au fost menționate ca situații de excludere de la plata despăgubirii.

De altfel, la data de 12 iulie 2008 împotriva asiguratului s-a deschis procedura insolvenței, situație în care dat fiind istoricul societății asigurate, asigurătorul ar fi putut cunoaște întinderea obligațiilor asumate, pentru că în acest caz producerea riscului asigurat nu era un element viitor și nesigur că se va produce, ipoteză în care este exclus caracterul aleatoriu specific contractului de asigurare. De asemenea, fiind evident că o societate față de care s-au întocmit două procese-verbale de sechestru anterior încheierii poliței de asigurare se afla într-o situație în care neîndeplinirea unor obligații contractuale nu mai putea reprezenta un eveniment nesigur. Aceste aspecte nu au fost însă aduse la cunoștința asigurătorului de către asigurat, care a încălcat astfel dispozițiile art. 12 din condițiile de asigurare potrivit cărora avea obligația de a aduce la cunoștința asigurătorului date privind situația financiară.

În același sens fiind și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora contractul se reziliază de drept dacă riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă înainte de a începe obligația asigurătorului. În consecință, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamantă și a admis apelul pârâtei cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Prin încheierea din 27 februarie 2014 s-a respins cererea formulată de pârâta SC S.A.R.A. SA pentru restituirea taxei judiciare de timbru, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 23 lit. b) din Legea nr. 146/1997, deoarece petenta a depus această taxă din proprie inițiativă și nu ca urmare a stabilirii de către instanță a unui alt cuantum legal al taxei judiciare de timbru.

Pe de altă parte, ordinul de plată a fost depus în cursul soluționării recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar cererea de restituire a fost înaintată curții de apel, nefiind prin urmare îndeplinită nici condiția prevăzută de alin. ultim al art. 23 din lege, potrivit căruia cererea de restituire se adresează instanței judecătorești la care s-a introdus acțiunea sau cererea. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC P.C.S. SA Slatina și pârâta SC S.A.R.A. SA București. Recurenta-reclamantă SC P.C.S. SA critică decizia instanței de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că, principalul argument avut în vedere de instanța de apel în baza căruia a respins cererea de obligare la plata despăgubirilor a constat în omisiunea asiguratului SC C. R.G.B.

SRL de a furniza date esențiale asigurătorului la momentul încheierii poliței de asigurare, referindu-se în acest sens la existența sechestrului înființat de D.G.F.P. Timiș, asiguratul ascunzând cu rea-credință aceste informații, situație în care s-a apreciat că este incidență cauza de excludere de la plata despăgubirilor prevăzută de art. 4 lit. k) din Condițiile de asigurare. Astfel, deși, pârâta nu a dovedit în conformitate cu art. 1169 C. civ. reaua-credință a asiguratului, ascunderea intenționată a unor date esențiale și nici prezentarea unor acte și documente false la dosarul de credit, instanța de apel a reținut că apărările pârâtei se încadrează în cazul de excludere anterior menționat, aceste susțineri fiind contrazise de corespondența purtată între brokerul pârâtei și asigurat, înscrisuri care au fost depuse la instanța de apel.

Prin urmare, prevederile art. 4 lit. k) din Condițiile generale au fost greșit aplicate, instanța de apel trebuia să rețină că prezumția bunei-credințe operează în favoarea reclamantei și că aceasta nu a fost răsturnată. Totodată, arată recurenta, în mod eronat, instanța de apel plecând de la existența proceselor-verbale de sechestru din data de 12 februarie 2008 și a deschiderii procedurii insolvenței la data de 4 decembrie 2008, a prezumat că simpla existență a sechestului, anterior emiterii poliței de asigurare, conduce la concluzia că această împrejurare a fost ascunsă asigurătorului, în absența probelor care să susțină această concluzie. Pe de altă parte, este insuficient argumentată concluzia conform căreia o societate asupra căreia s-au instituit măsuri asigurătorii este în imposibilitate de a-și onora obligațiile contractuale.

De asemenea, deși instanța de apel reține incidența dispozițiilor art. 12 din Condițiile de asigurare potrivit cărora asiguratul este obligat să pună la dispoziția asigurătorului, o serie de documente, în afara redării exemplificative a unei părți din documentele menționate la acest articol, instanța de apel nu a precizat care sunt documentele care nu au fost depuse de asigurat la încheierea poliței și în lipsa cărora asiguratul poate să refuze plata despăgubirii, în condițiile în care acesta la rândul său are obligația de a verifica depunerea documentelor, precum și dreptul de a refuza emiterea poliței de asigurare dacă documentele nu există.

O altă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 136/1995, care nu sunt incidente în speță deoarece vizează ipoteza în care riscul asigurat se produce între data încheierii contractului de asigurare și data la care începe obligația asigurătorului, și nu situația în care riscul asigurat se produce înainte de încheierea contractului de asigurare. În această privință, instanța de apel arată că riscul asigurat s-a produs înainte de încheierea contractului, constând în înființarea sechestrului, care a avut loc înainte de emiterea poliței, ceea ce atestă faptul că nu este incidență ipoteza avută în vedere de dispoziția legală menționată. De asemenea, reține instanța de apel că, la momentul aplicării sechestrului, riscul asigurat nu s-a produs însă această probabilitate exista, ceea ce evidențiază și o motivare contradictorie.

Aceeași situație rezultă și din argumentul potrivit căruia riscul asigurat a constat în neexecutarea de către SC C. R.G.B. SRL al lucrărilor contractate cu reclamanta, iar pe de altă parte reține că riscul asigurat constă în neîndeplinirea obligației de restituire a avansului. Argumentul instanței de apel întemeiat pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 136/1995 este eronat deoarece dacă riscul asigurat s-ar fi produs rezilierea contractului trebuia solicitată pe cale reconvențională și nu prin invocarea relei-credințe. O altă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 36/1995, care sunt aplicabile doar asigurărilor de bunuri și de răspundere civilă nu și celor referitoare la riscul financiar.

Astfel, polița din litigiu se încadrează în categoria asigurărilor de credite și garanții, asigurări de pierderi financiare și alte asigurări reglementate de secțiunea a V-a din lege. În acest context, deși instanța de apel reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 136/1995, cu excepția redării textului legal, cuprinsul hotărârii nu arată motivele pentru care instanța de apel a apreciat că aceste prevederi sunt aplicabile speței. Un alt motiv de recurs vizează interpretarea greșită a contractului de asigurare încheiat între părți, cu consecința stabilirii în mod greșit și confuz a riscului asigurat și a obiectului asigurării, situație care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În această privință, arată recurenta, instanța de apel s-a raportat doar la dispozițiile condițiilor de asigurare, fără a le avea în vedere și pe cele cuprinse în polița de asigurare care reprezintă condiții speciale de contractare. Sub acest aspect, recurenta susține că, în mod greșit a reținut instanța de apel că riscul asigurat îl reprezintă neexecutarea de către SC C. R.G.B. SRL, a lucrărilor contractate cu reclamanta, deoarece în această ipoteză polița s-ar fi încheiat pentru întreaga valoare a contractului și nu doar pentru asigurarea valorii avansului plătit la încheierea contractului. Prin polița de asigurare a fost garantată doar obligația de restituire a avansului, astfel cum rezultă și din art. 16 pct. 1 din contractul de antrepriză, potrivit căruia polița emisă de o companie de asigurare trebuie prezentată pentru garantarea avansului.

Prin decizia recurată, instanța de apel a ignorat dispoziția art. 44 1 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora în cazul asigurărilor de garanții, legea instituie expres în sarcina asigurătorului obligația ca la emiterea poliței de asigurare să evalueze în primul rând riscul de insolvabilitate al asiguratului, astfel că pârâta nu se poate apăra ulterior încheierii contractului de asigurare că la data emiterii poliței nu cunoștea pretinsa stare de insolvabilitate a asiguratului, în condițiile în care această obligație îi incumbă. Prin urmare, dacă asigurătorul nu a luat măsuri pentru a avea imaginea clară a situației financiară a asiguratului, respectiv nu și-a îndeplinit obligația de evaluare a riscului la emiterea poliței, culpa sa este evidentă, dar instanța de apel a ignorat această împrejurare, deși rezulta din interogatoriul luat de prima instanță că pârâta a recunoscut încălcarea dispozițiilor legale menționate.

Pârâta SC S.A.R.A. SA invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocă nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 146/1997. În concret, recurenta invocă faptul că textul de lege nu distinge între motivele pentru care taxa judiciară de timbru a fost achitată în plus, astfel încât nici interpretul nu trebuie să facă această distincție, ci doar să verifice dacă taxa judiciară de timbru ce se cere a fi restituită s-a plătit peste cuantumul legal, fiind prin urmare irelevant dacă la judecarea cererii de restituire a doua taxă de timbru s-a achitat de parte, din proprie inițiativă sau din dispoziția instanței. Obligația restituirii taxei judiciare de timbru rezulta din decizia de casare, obligatorie pentru instanța de rejudecare sub aspectul constatării ca valabile a plății primei taxe judiciare de timbru, fiind evident că cea de-a doua a fost achitată în plus.

În egală măsură, arată recurenta, este lipsită de revelevanță împrejurarea că a doua taxă judiciară de timbru a fost plătită în cursul judecării recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât timp a fost achitată pentru judecarea apelului, astfel încât instanța de apel era competentă să dispună restituirea. Pe de altă parte, dacă instanța de apel nu era competentă soluția corectă era aceea de declinare de competență a soluționării cauzei și nu de respingere a cererii de restituire. Analizând recursul formulat de recurenta-reclamanta SC P.C.S. SA prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constată că este fondat. Astfel în privința motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., constând în existența unor motive contradictorii se va reține că prin decizia recurată, instanța de apel a arătat, analizând dispozițiile cuprinse în art. 4 lit. k), art. 5 și art. 12 din Condițiile generale că riscul asigurat definit de art. 3 din Condițiile generale l-a reprezentat neexecutarea de către SC C. R.G.B. SRL a lucrărilor contractate cu reclamanta. Ulterior, analizând modul de îndeplinire a obligației prevăzute la art. 12 din Condițiile generale, raportat la situația financiară a asiguratului asupra căruia anterior încheierii poliței de asigurare din litigiu s-a instituit măsura sechestrului asigurător, instanța de apel reține că reclamanta din prezentul litigiu are calitatea de beneficiar al asigurării, conform poliței din 31 mai 2008, riscul asigurat fiind reprezentat de pierderea financiară suferită din cauza neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

Prin urmare, este corectă critica recurentei-reclamante conform căreia printr-o motivare contradictorie instanța de apel a stabilit în mod greșit riscul asigurat reținând că acesta constă în neexecutarea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de antrepriză între reclamantă și antreprenor în calitate de asigurat, respectiv pierderea financiară a acestuia. În egală măsură este întemeiată și critica referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor poliței de asigurare și a condițiilor de asigurare cu privire la obiectul asigurării și riscul asigurat, instanța de apel referindu-se doar la condițiile generale de contractare, fără a le avea în vedere și pe cele speciale stabilite prin polița de asigurare.

Astfel, potrivit poliței din data de 31 mai 2008 intitulată „obligațiune de plată în avans”, riscul asigurat l-a constituit pierderea financiară suferită de către beneficiar din cauza neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către asigurat, iar obiectul asigurării l-a constituit rambursarea unui avans, suma asigurată fiind de 680.000 euro. Potrivit condițiilor privind asigurarea garanției de returnare a avansului, riscul asigurat conform art. 3 constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor ce revin asiguratului în relația cu beneficiarul, respectiv pagubele provocate acestuia din culpa asiguratului, care nu le poate acoperi la data solicitării de plată a despăgubirii transmisă de beneficiar.

În acest context este corectă susținerea recurentei în sensul că, condițiile de asigurare generale de contractare trebuie interpretate coroborat cu dispozițiile din polița de asigurare având în vedere titlul întreg al condițiilor generale care se referă la asigurarea garanției de returnare a avansului și respectiv denumirea poliței de asigurare a plății avansului. În consecință, interpretarea dispozițiilor generale și speciale din contractul de asigurare relevă faptul că părțile au convenit că obiectul asigurării constă în rambursarea avansului, iar riscul asigurat îl reprezintă, astfel cum rezultă explicit din polița al cărui beneficiar este reclamanta-recurentă pierderea financiară suferită de reclamantă ca urmare a nerestituirii avansului de către antreprenor.

În egală măsură sunt fondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1169 C. civ., în sensul că fără a argumenta în concret, pe baza unor probe elocvente în ce a constat reaua-credință a asiguratului, instanța de apel reluând parțial conținutul art. 12 din condițiile generale a concluzionat că asiguratul nu și-a îndeplinit obligația de a prezenta situația financiară reală, ipoteză în care sunt incidente dispozițiile art. 4 lit. k), cu consecința exonerării asigurătorului de obligația de plată a despăgubirilor. Sub acest aspect, este corectă susținerea recurentei-reclamante conform căreia în condițiile în care buna-credință este prezumată, dovada relei-credințe trebuie să rezulte fără echivoc, condiție neîndeplinită în speță având în vedere că astfel cum s-a reținut cu privire la prima critică prin decizia recurată nu s-au prezentat și argumentele care au determinat o atare concluzie.

Existența sechestrului asigurător anterior emiterii poliței de asigurare nu poate conduce în mod automat la concluzia că acest fapt a fost ascuns asigurătorului, căruia în egală măsură îi revenea obligația de a verifica situația financiară a asiguratului. De altfel, în această privință prima instanță a reținut analizând interogatoriul pârâtei, că aceasta a recunoscut nerespectarea propriei obligații de diligență în încheierea contractului de asigurare, dar instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a considerat că această împrejurare este irelevantă și dimpotrivă a apreciat că sunt îndeplinite condițiile cazului de excludere de la plata despăgubirilor. Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 136/1995 reglementează rezilierea de drept a contractului de asigurare pentru ipotezele expres prevăzute de norma legală, nefiind incidente în speță, raportat la obiectul litigiului, fiind prin urmare greșit aplicate prin decizia recurată.

În legătură cu dispozițiile art. 20 din lege, Înalta Curte observă că acestea au fost reluate în considerentele deciziei, fără a se argumenta însă relevanța acestora în pronunțarea deciziei recurate și nici motivele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei referitoare la omisiunea pârâtei de a evalua anterior încheierii contractului de asigurare, riscul de insolvabilitate al asigurătorului conform art. 44 1 din Legea nr. 136/1995, situație ce echivalează cu necercetarea fondului. Prin urmare, fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (1), alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ. soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului reclamantei, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În privința recursului pârâtei SC S.A.R.A. SA se va reține că și acesta este fondat deoarece potrivit art. 23 lit. b) din Legea nr. 146/1997 sumele achitate cu titlul de taxe judiciare de timbru se restituie la cererea petiționarului în cazul în care s-a plătit mai mult decât cuantumul legal. În speță, prin decizia de casare s-a reținut că în mod nelegal instanța de apel a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1997, în condițiile în care la dosar s-a depus copia unui ordin de plată ratificat de bancă, din care rezulta îndeplinirea obligației de achitare a taxei judiciare de timbru. În soluționarea recursului, recurenta-pârâtă a achitat din nou taxa judiciară de timbru datorată pentru soluționarea apelului, astfel cum rezultă în mod explicit din ordinul de plată depus la dosar.

Prin urmare, pe lângă faptul că este irelevantă împrejurarea dacă această taxă judiciară de timbru a fost achitată din inițiativa părții sau din dispoziția instanței, deoarece textul legal nu face această distincție, rezultă în mod evident că s-a plătit mai mult decât cuantumul legal. Potrivit art. 23 alin. (4) din lege, cererea de restituire se adresează instanței judecătorești la care s-a introdus acțiunea sau cererea. În aceste condiții, întrucât așa cum s-a menționat, a doua taxă judiciară de timbru s-a achitat tot pentru soluționarea apelului, înregistrată la Curtea de Apel București, împrejurarea că ordinul de plată s-a depus la instanța de recurs, pentru a se dovedi îndeplinirea obligației, nu atrage competența acestei instanțe în soluționarea cererii de restituire a taxei.

Pe de altă parte, este fondată și critica recurentei potrivit căreia în ipoteza în care instanța de apel ar fi constatat că nu este competentă în soluționarea cererii, se impunea declinarea competenței și nu respingerea cererii de restituire. În consecință, având în vedere motivele care au determinat admiterea recursului reclamantei precum și soluția de casare deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru o soluționare unitară a cauzei se va dispune și admiterea recursului pârâtei și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., în rejudecarea cauzei, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., urmând a fi examinate toate motivele formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC P.C.S. SA Slatina și de pârâta SC S.A.R.A. SA București împotriva deciziei civile nr. 157 din 27 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.