ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868/2011

Ședința publică de la 12 mai 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1210 pronunțată la data de 30 martie 2009 de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. 4137/1285/2008, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC E.C.I.T. SRL împotriva pârâtei SC A. SA. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 144.114,67 lei despăgubiri, cu dobânda comercială legală calculată din data de 19 decembrie 2008 și până la achitarea debitului principal. Totodată a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 300,15 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că între părți au fost încheiate mai multe contracte de asigurarea facultativă CASCO, având ca obiect mijloacele proprii ale reclamantei.

Toate vehiculele asigurate și menționate în aceste polițe de asigurare au suferit daune, reclamanta pretinzând repararea lor. Instanța a mai reținut că pârâta, prin întâmpinarea formulată a arătat că o parte din pretențiile formulate au fost acceptate, o parte respinse pentru că nu s-a achitat prima de asigurare iar pentru o parte din solicitări nu s-a deschis dosar de daune. Este evident că pentru prejudiciile suferite de către reclamantă în urma accidentelor, pârâta nu are de ce să plătească despăgubiri în situația în care primele de asigurare nu au fost achitate. Reclamanta nu a făcut dovada că ar fi achitat primele de asigurare pentru polițele ce pârâta susține că nu au fost plătite. Pentru toate celelalte situații, reclamanta este îndreptățită să primească despăgubiri, din moment ce a solicitat deschiderea dosarelor de daune care însă nu au fost finalizate de către pârâtă prin plată, fără nici o justificare.

Faptul că nu au fost deschise dosare de daune o privește doar pe pârâtă, reclamanta pretinzând plata despăgubirilor, ba mai mult o parte dintre solicitări fiind acceptate în parte, pârâta neînvederând nici un motiv pentru neachitarea în întregime a tuturor pretențiilor. În concret, pârâta trebuia să achite dosarele de daune aferente mijloacelor de transport cu nr. de înmatriculare parțial. În concret, faptul că pentru autovehiculul asigurat cu polița 2792 și nr. de înmatriculare s-a făcut o propunere de respingere la plată, propunere ce nu a fost soluționată de către inspectorii de daune de la București, încă din data de 6 martie 2007 este o chestiune ce nu are cum să fie imputabilă reclamantei.

Ea neprimind de așa de mult timp un răspuns cu privire la cererea sa, înseamnă că nu există nici o justificare pentru a-i nu fi acordate despăgubirile solicitate. În fine, pentru polița nr. 2784 privind asigurarea autovehiculului, pentru care pârâta pretinde că nu există dovada cuantumului prejudiciului, reclamanta nu a făcut dovada existenței acestuia. Acțiunea a fost admisă astfel doar în parte, conform art. 9 din Legea nr. 136/1995 și conform condițiilor de asigurare facultativă a autovehiculelor pentru avarii și furt, ce fac parte integrantă din contract, iar pârâta obligată să plătească reclamantei suma de 144.114,67 lei despăgubiri, cu dobânda comercială legală calculată din data de 19 decembrie 2008, data introducerii acțiunii și până la achitarea debitului principal.

Dobânda comercială legală va fi acordată întrucât ea, în materie comercială, curge de drept, conform art. 43 C. com., de la momentul introducerii acțiunii, așa cum s-a pretins. Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 161/2010 din 1 noiembrie 2010 a admis apelul pârâtei SC A.R.A. SA, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1947,71 lei, despăgubiri cu dobânda aferentă calculată asupra sumei de la data de 19 decembrie 2008 și până la achitarea integrală a sumei. A fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de reclamanta SC E.C.I.T.

SRL. În argumentarea acestei soluții instanța de apel a reținut, în esență, că asiguratul care a plătit prima de asigurare este îndreptățit să fie indemnizat de asigurator pentru pierderea suferita in urma producerii riscului asigurat, ori probatoriul administrat a relevat prin probe științifice întinderea acestor pierderi . S-a apreciat că obligația esențială care se naște în sarcina asiguratului este aceea de a achita prima de asigurare ori așa cum s-a relevat prin expertiza contabilă efectuată și s-a reținut anterior reclamanta pentru mai multe dintre contractele evidențiate nu a achitat prima de asigurare în condițiile în care erau stabilite . Au fost respinse aserțiunile referitoare la existența unui termen de grație și la împrejurarea aplicării dispozițiilor art. 44 din condițiile de asigurare ale reclamantei apelante, expertiza contabilă evidențiind fără putință de tăgadă că nu sunt îndeplinite condițiile amintite anterior.

Referitor la aceste aserțiuni ale apelantei reclamante instanța de apel a apreciat că apar ca fiind nefondate iar ansamblul probelor administrate respectiv copiile dosarelor de daune documentele contabile prezentate și cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză atât în ceea ce privește raporturile dintre părți sub aspectul îndeplinirii obligațiilor asumate prin convențiile încheiate cât și în ceea ce privește dinamica producerii accidentelor care să confirme producerea riscului asigurat a relevat că acțiunea formulată apare ca fiind întemeiată doar în ceea ce privește suma de 1947,71 lei reprezentând obligațiile asiguratorului de despăgubire pentru producerea riscului asigurat prin polița de asigurare PG 05CJ 002770, ratele din prima de asigurare fiind plătite integral și la timp pentru o sumă de 386,85 lei reprezentând diferența dintre despăgubirea acordată și pretențiile reclamantei justificate prin documente în ceea ce privește autoturismul (f.1448); producerea riscului asigurat prin polița de asigurare PG 05CJ 002837, ratele din prima de asigurare fiind plătite integral și la timp pentru o sumă de 1200 lei reprezentând despăgubirea acordată în ceea ce privește autoturismul (f.1510); producerea riscului asigurat prin polița de asigurare PG 05CJ 002838,

ratele din prima de asigurare fiind plătite integral și la timp pentru o sumă de 360,86 lei reprezentând suma stabilită ca fiind datorată prin confruntarea documentelor prezentate reprezentând devizul de reparație în regie proprie și documentele care justifică modalitatea de producere a riscului asigurat, diferența de deviz corectat de către expertul desemnat în ceea ce privește autoturismul (f.1435). Cât privește apelul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA instanța de apel l-a apreciat ca fiind întemeiat în raport de ansamblul probelor administrate având în vedere omisiunea primei instanțe de administrare a tuturor probelor de natură să reflecte adevărul care au justificat temeinicia apelului reclamantei, aserțiunile acesteia referitoare la justețea atitudinii pârâtei în ceea ce privește refuzul achitării pretențiilor reclamantei.

S-a constatat că apelanta a învederat că din cele 18 dosare de daune pentru fiecare dintre ele trebuie stabilit în mod concret modalitatea de producere a riscului asigurat și valabilitatea poliției de asigurare invocate ori prin cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză s-a evidențiat în mod cert că au existat doar trei dosare pentru care există o obligație în sarcina reclamantei stabilindu-se că pentru 13 dintre acestea așa cum s-a evidențiat anterior polițele de asigurare nu erau în vigoare astfel că în sarcina asiguratorului nu poate fi reținută existența vreunei obligații, pentru două nu se datorează diferențele pretinse iar pentru celelalte trei s-a stabilit existența obligației de plată pentru un cuantum de 1947,71 lei.

În consecință instanța de apel a apreciat că apelul declarat de apelanta pârâtă apare întemeiat relevându-se că prima instanță a determinat în mod greșit starea de fapt urmare a omisiunii administrării întregului probatoriu ce se impunea în raport de complexitatea cauzei, și în consecință ca urmare a stabilit în mod eronat și dispozițiile legale incidente. Împotriva acestei decizii reclamanta SC E.C.I.T. SRL prin administrator judiciar T.C. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate recurenta reclamantă a arătat, în esență, că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la ceea ce nu s-a cerut adică deși au solicitat schimbarea în totalitate a sentinței apelate în sensul respingerii cererii introductive și deși nici pârâta nu a formulat un petit subsidiar prin care să solicite schimbarea doar în parte a hotărârii atacate cu consecința admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, instanța de apel schimbă doar în parte sentința apelată cu consecința admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. Totodată susține recurenta instanța de apel procedând la o rejudecare a fondului a încălcat principiile limitatorii tantum devolutum quantum indicati și tantum devolutum quantum apelatum și pentru aceasta se impune casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Recurenta susține că toată motivarea instanței de apel este fondată pe niște aspecte noi, ce nu au fost solicitate a fi constatate în fața instanței de fond printr-o cerere reconvențională, respectiv sumele solicitate de către reclamantă nu le sunt datorate de către pârâtă întrucât polițele de asigurare încheiate sunt nule de drept. Astfel, susține recurenta, instanța de apel a intrat în cercetarea fondului dar a altor aspecte de fond decât cele ce au fost solicitate de către părți în fața instanței de fond. Pe de altă parte, nici expertul tehnic și nici expertul contabil nu aveau competența să se pronunțe cu privire la nulitatea unor polițe de asigurare.

În opinia recurentei instanța de apel se contrazice în propria motivare și soluția contravine motivării acesteia, respectiv instanța de apel reține că o parte din polițele de asigurare sunt nule de drept pe motivul că s-a achitat prima rată din prima de asigurare, însă cu toate acestea reclamantei recurente în baza acelorași polițe de asigurare nule de drept apelanta pârâtă a achitat o parte din despăgubirile aferente riscului asigurat și produs. Totodată, susține recurenta, instanța de apel dă o interpretare greșită legislației în materia asigurărilor în momentul în care consideră că polițele sunt nule de drept întrucât nu s-a achitat prima rată din prima de asigurare, iar în conformitate cu prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România polița de asigurare intră în vigoare la data plății primei rate de asigurare în cazul plății primelor rate.

Redând textul integral al art. 16, art. 17, art. 20 și art. 21 din Legea 136/1995 recurenta susține că nu a fost înștiințat vreodată de către pârâtă cu privire la neplata vreunei plăți a primelor de asigurare cu privire la intenția acesteia de a rezilia vreo convenție de asigurare/poliță de asigurare. Recurenta este de părere că, condiția prevăzută de art. 10 din contractul de asigurare, care reglementează condițiile privind intrarea în vigoare a contractului de asigurare, iar nu condiții privind valabilitatea poliței de asigurare poate fi calificată ca și o condiție suspensivă care afecta intrarea în vigoare a contractului de asigurare, dar din raportul de expertiză contabilă rezultă că au fost achitate primele rate de asigurare, ceea ce a dus implicit la intrarea în vigoare a poliței la data efectuării plății primei rate de asigurare, iar nu la desființarea acesteia.

În concluzie recurenta susține că având în vedere toate aspectele învederate instanța de apel a procedat la o interpretare total eronată atât a actelor deduse judecății (respectiv contractelor și polițelor de asigurare) precum și a textelor de lege aplicabile în speță, soluția instanței de apel, mai ales după administrarea probei cu expertiza judiciară ar fi fost aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare în fața instanței de fond adică a Tribunalului Comercial Cluj, întrucât în urma administrării acestor probe, era imperios necesare a se face anumite precizări legate de sancțiunea ce ar fi intervenit în situația neachitării la termen a unor rate din primele de asigurare și numai după efectuarea acestor precizări care au reieșit din dezbaterea fondului instanțele, atât cea de fond cât și cea de apel s-ar fi putu pronunța asupra despăgubirilor ce li s-ar fi cuvenit.

Pentru aceste motive recurenta reclamantă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtei și admiterii cererii de aderare la apel și a acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă SC A.R.A. SA a invocat excepția tardivității recursului și răspunzând punctual criticilor formulate a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., excepția tardivității declarării recursului invocată de intimata pârâtă SC A.R.A.

SA. Art. 301 C. proc. civ. stabilește că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Din dispozițiile citate rezultă că momentul care marchează curgerea termenului de 15 zile este cel al comunicării deciziei împotriva căreia s-a îndreptat această cale extraordinară de atac. Din dovada existentă la fila 30 dosar apel rezultă că decizia nr. 161 din 1 noiembrie 2010 i-a fost comunicată recurentei SC E.C.I.T. SRL la data de 16 decembrie 2010, iar recursul a fost declarat la data de 3 ianuarie 2011 (data poștei de pe plicul aflat la fila 9 dosar recurs) cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Astfel fiind, se va respinge excepția tardivității recursului invocată de intimata pârâtă SC A.R.A.

SA. Cât privește recursul reclamantei SC E.C.I.T. SRL prin administrator judiciar T.C., acesta va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a pune în discuție încălcarea principiului disponibilității exprimat de altfel de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. care obligă instanța ca în toate cazurile să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Ipoteza plus petita pusă în discuție prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se regăsește în cauză.

De altfel critica conform căreia instanța de apel a admis în parte sentința apelată și cererea de chemare în judecată fără ca părțile să fi solicitat aceasta nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat și nu constituie plus petita, întrucât instanța de apel în virtutea caracterului devolutiv al apelului, analizând cauza în fond și probele administrate își formează propria convingere și poate admite sau respinge în tot sau în parte acțiunea. Astfel, instanța de apel constatând că instanța de fond a determinat în mod greșit starea de fapt urmare a omisiunii administrării întregului probatoriu ce se impunea în raport de complexitatea cauzei a apreciat că numai în parte i se pot acorda reclamantei despăgubirile.

Nici criticile privind încălcarea principiilor tantum devolutum quantum indicati și tantum devolutum quantum apelatum nu pot fi reținute spre analiză întrucât instanța de apel nu a încălcat principiile menționate și a analizat cererile de apel în limitele investirii sale. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Prin argumentul adus în sprijinul motivului analizat, recurenta susține că între motivarea deciziei recurate și dispozitiv există contrarietate privind reținerea conform căreia o parte din polițele de asigurare sunt nule de drept pe motivul că nu s-a achitat prima rată din prima de asigurare și cu toate acestea în baza acelorași polițe de asigurare nule de drept pârâta a achitat o parte din despăgubirile aferente riscului asigurat și produs.

În legătură cu acest motiv se va reține că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept așa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format convingerea Curții de Apel. Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile. Având în vedere că dezlegarea dată în considerente duce la soluția din dispozitiv nu se poate reține contrarietatea la care se referă recurenta neexistând contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate și considerentele acesteia sau între considerente, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate cere modificarea soluției recurate atunci când instanța a interpretat greșit actul dedus judecății sau a schimbat natura și înțelesul acestuia, nu a fost argumentat în fapt și în drept în mod distinct. Argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este o cerință impusă de faptul că, procedural, fiecare motiv vizează o anumită nelegalitate. Prin urmare, Înalta Curte nu poate păși la o analiză a nelegalității imaginând posibile argumente și dispoziții legale pe care să le examineze din perspectiva acestui motiv. Din același punct de vedere, al nemotivării, se observă că recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei.

În cazul de față, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. Motivul prevăzut de art. 304 (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii. Niciuna din cele două ipoteze nu a fost argumentată corect. Analiza sumară a probelor nu constituie argument suficient pentru a susține lipsa de temei legal a deciziei criticate. Modul de redactare al deciziei și reanalizarea probelor depuse la fond și completate în apel demonstrează preocuparea instanței de a stabili dacă soluția este fundamentată pe probe și pe dispozițiile legale aplicabile speței.

În ce privește a doua ipoteză, care vizează aplicarea greșită a legii se constată din expunerea rezumatului argumentelor aduse în sprijinul aplicării greșite a legii că singura critică ce poate fi reținută privește aplicarea dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 136/1995. Critica recurentei conform căreia instanța de apel în aplicarea art. 17 din Legea nr. 136/1995 a reținut eronat că este vorba despre sancțiunea nulității de drept a poliței de asigurare și nu despre sancțiunea rezilierii contractului de asigurare este nefondată. Astfel, instanța de apel, răspunzând susținerilor apelantei a reținut corect că dispozițiile art. 17 din Legea nr. 136/1995 sunt reluate în condițiile de asigurare facultativă a autovehiculelor, iar omisiunea notificării cu privire la nerespectarea scadenței primelor de asigurare sau cu privire la suspendarea polițelor de asigurare nu este de natură să atragă răspunderea asiguratorului dincolo de limitele convenției și a dispozițiilor legale.

Cât privește art. 16, art. 20, art. 21 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România recurenta nu a arătat în ce fel instanța de apel a greșit în aplicarea acestor dispoziții legale. Referirile recurentei la modul în care experții desemnați au efectuat cele două expertize nu pot constitui motive de nelegalitate. De altfel, recurenta în întreaga sa argumentare a motivelor indicate s-a referit la administrarea probelor de către instanța de apel, la apărările ce ar fi trebuit să le facă sau nu intimata pârâtă, la ce ar fi trebuit să solicite intimata pârâtă prin cererea reconvențională, la concluziile experților cu privire la nevalabilitatea polițelor de asigurare, la momentul emiterii polițelor de asigurare, aspecte ce vizează chestiuni de netemeinicie ce privesc fondul cauzei și nicidecum motive de nelegalitate.

Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta se afla în situația de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 304 punctele 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. sub aspectul conținutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul va fi respins, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului. Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. E.C.I.T. S.R.L. prin administrator judiciar T.C. împotriva deciziei civile nr. 161/2010 din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2011.