ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2039/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 13940 din 16 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, instanța a respins ca neîntemeiată cererea

formulată de reclamanta SC L.C.M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC F.B. SRL,

având drept obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 420.257,456 lei,

reprezentând contravaloarea comisionului în procent de 47 % din primele de

asigurare efectiv încasate și predate în derularea contractului de colaborare din

21 decembrie 2002.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța a reținut faptul că în baza relațiilor

contractuale existente între părți, (21

decembrie

2002) au fost negociate și s-au încheiat

contracte de asigurare cu terții (art. 1), comisionul acordat de pârâtă pentru

anul 2002 la asigurările RCA fiind de 40 % iar pentru anul 2003 de 7% și

nicidecum de 47 % din totalul primelor efectiv încasate și predate așa cum a

susținut reclamanta.

Referitor la

asigurările RCA încheiate pe parcursul anului 2003, instanța de fond a reținut

că a avut loc o compensație reciprocă a datoriilor până la concurența sumei de

2.928.906.090 lei.

Împotriva acestei

sentințe comerciale, reclamanta, în termenul legal, a declarat apel, solicitând

admiterea acestuia și schimbarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia

comercială nr. 272 din 1 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, a respins apelul, ca nefondat, obligând apelanta reclamantă la

plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile articolelor 997- 982 C.

civ. și

a

plicând aceste reguli

de interpretare, potrivit cărora toate clauzele contractuale se interpretează

unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul care rezultă din întregul act

și în sensul în care poate produce efecte juridice, a constatat că prin Anexa 1

la contract, părțile au convenit în mod expres ca pentru anul 2003, comisionul

pentru încheierea de asigurări RCA să fie de 7 %, prin urmare, comisionul de 40

% referindu-se doar la asigurările RCA, încheiate în perioada 21

decembrie

- 31

decembrie

2002, sens în care

rezultă expres din contract.

Întrucât

convenția legală încheiată de părți reprezintă potrivit dispozițiilor art. 969

legea părților, instanța de apel a apreciat ca nefondat acest motiv de apel dar

și cel referitor la neomologarea de către instanța de fond a întregului raport

de expertiză, deoarece acesta nu leagă instanța de pronunțarea unei anumite

soluții, iar expertul nu se poate substitui voinței părților (art. 16 litera a

din contract), și nici nu poate încălca dispozițiile legale în materie (vezi

Ordinul nr. 9/2002 art. 1 alin. (3), care fixează cuantumul maxim al

comisioanelor începând cu anul 2003).

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs reclamanta, invocând motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că instanța de apel a

apreciat greșit că părțile au încheiat convenția în sensul potrivit căreia

comisionul de 40 % nu se aplică decât în anul 2002, nu și pentru anul 2003,

deși contractul a fost încheiat pe o durată de 1 an.

De asemenea, nu s-a

ținut cont de sumele depuse în derularea raportului juridic, luându-se în

considerare concluziile unei expertize întocmite cu încălcarea dispozițiilor de

procedură, în condițiile în care s-au avut în vedere doar actele depuse de

partea adversă, situație care a condus la formularea unor obiecțiuni neluate în

considerare de către instanță, în privința compensării datoriilor.

O altă critică a

vizat aplicarea greșită a Ordinului nr. 9/2002 emis de Comisia de Supraveghere

a Asigurărilor, nefiind aplicabil în cauză, în opinia recurentei, în relațiile

dintre brokeri și intermediarii în asigurări, ci în relațiile dintre brokeri și

societățile de asigurare și are în vedere doar nivelul primelor de asigurare și

nu al comisioanelor, nicio lege neplafonându-le, astfel că instanța trebuia să

aibă în vedere convenția părților.

Ulterior, și-a

completat motivele de recurs, invocând lipsa încheierii privind dezbaterile pe

fond, considerând că s-au încălcat dispozițiile art. 147 C. proc. civ. raportat

la art. 261 C. proc. civ. și 105 alin. (2) C. proc. civ. și principiile

oralității și contradictorialității, motiv de recurs încadrat în art. 304 pct. 5

C. proc. civ., dar cu ocazia cuvântului pe fond a renunțat la susținerea

acestui motiv de recurs.

Intimata-pârâtă a

formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul în

limitele arătate de parte și reîncadrând criticile în raport de conținutul

acestora în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se găsește

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește

perioada de valabilitate a contractului din 21 decembrie 2002, potrivit art. 2

din acest contract, rezultă că a fost încheiat pe o durată de 1 an, începând cu

data semnării de către părți, încât această formulare exclude susținerea

recurentei-reclamante potrivit căreia contractul a vizat asigurări încheiate în

anul 2003, nu și în anul 2002 și că, pentru încheierea acestora, s-a prevăzut

un comision de 40 % + 7 % = 47 %, fiind evident din conținut și din modul de

derulare a raportului juridic, că acesta a început la data de 21 decembrie

2002, emițându-se în acest sens polițe de asigurare pentru care s-au emis

facturile nr. 4485468 din 30 decembrie 2002 și nr. 4485472 din 31 decembrie

2002 pentru care s-a încasat un comision de 40 %.

Ceea ce are relevanță juridică în

interpretarea care trebuie dată voinței reale a părților, este perioada când

s-au realizat prestațiile și nu anul pentru care s-au încheiat polițele de

asigurare, fiind evident că recurenta-reclamantă face o confuzie între data

intrării în vigoare a contractului și data intrării în vigoare a asigurărilor

încheiate.

În ceea ce privește

comisionul aplicabil pentru anul 2002 și anul 2003 se constată, de asemenea, că

instanțele au dat o interpretare corespunzătoare clauzelor contractului,

respectând întocmai voința reală a părților, recurenta-reclamantă nefiind, de

altfel, constantă în susținerile sale, deoarece în unele situații a afirmat că

procentul convenit pentru anul 2003 a fost de 40 %, iar în alte situații de 40

% + 7 % = 47 %.

În realitate, este

evident, din conținutul contractului și a anexei la contract a căror clauze

trebuie interpretate unele prin altele, că s-au prevăzut comisioane diferite,

respectiv 40 % pentru polițele încheiate în anul 2002 și 7 % pentru cele din anul

2003, susținerea recurentei-reclamante în sens contrar nefiind susținută de

nicio clauză din contract, iar orice dubiu se interpretează în favoarea

debitorului.

În privința

incidenței Ordinului nr. 9/2002, privind Normele privind aplicarea legii în

domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse

prin accidente de autoturisme și autorizarea asigurătorilor care vor practica

această asigurare în anul 2003, se observă că aceasta reglementează și

activitatea avută în vedere prin obiectul contractului, iar art. 1 alin. (3)

din acest act cu valoare normativă rezultă că în anul 2003, comisioanele au fost

plafonate și chiar dacă s-ar admite susținerea recurentei-reclamante privind

puterea convenției părților, acestea nu ar putea încălca o normă imperativă,

sens în care s-au și obligat prin art. 16 lit. a) din contract, ordinul fiind

în vigoare la data încheierii contractului.

Referitor la

criticile vizând expertiza efectuată în cauză, se constată că sunt nefondate,

instanța de apel fiind suverană în aprecierea pertinenței și concludenței

probelor, iar aprecierea acestora sub aspectul restabilirii situației de fapt

nu mai poate face obiectul analizei în acest ciclu procesual, față de

caracterul nondevolutiv al acestei căi de atac, alte aspecte privind încălcarea

regulilor legate de administrarea probelor neconstatându-se în cauză.

Așa fiind, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat, iar în baza art.

274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la cheltuieli de

judecată către intimata-pârâtă, în valoare de 1.000 lei, reprezentând onorariu

avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de

reclamanta SC L.C.M. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 272 din 1

iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială

, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă

să plătească intimatei-pârâte SC F.B. SRL București suma de 1000 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

2 iunie 2010.