ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2039/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 13940 din 16 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, instanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC L.C.M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC F.B.

SRL, având drept obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 420.257,456 lei, reprezentând contravaloarea comisionului în procent de 47 % din primele de asigurare efectiv încasate și predate în derularea contractului de colaborare din 21 decembrie 2002. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut faptul că în baza relațiilor contractuale existente între părți, (21 decembrie 2002) au fost negociate și s-au încheiat contracte de asigurare cu terții (art. 1), comisionul acordat de pârâtă pentru anul 2002 la asigurările RCA fiind de 40 % iar pentru anul 2003 de 7% și nicidecum de 47 % din totalul primelor efectiv încasate și predate așa cum a susținut reclamanta. Referitor la asigurările RCA încheiate pe parcursul anului 2003, instanța de fond a reținut că a avut loc o compensație reciprocă a datoriilor până la concurența sumei de 2.928.906.090 lei.

Împotriva acestei sentințe comerciale, reclamanta, în termenul legal, a declarat apel, solicitând admiterea acestuia și schimbarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii. Prin decizia comercială nr. 272 din 1 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins apelul, ca nefondat, obligând apelanta reclamantă la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile articolelor 997- 982 C. civ.

și a plicând aceste reguli de interpretare, potrivit cărora toate clauzele contractuale se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul care rezultă din întregul act și în sensul în care poate produce efecte juridice, a constatat că prin Anexa 1 la contract, părțile au convenit în mod expres ca pentru anul 2003, comisionul pentru încheierea de asigurări RCA să fie de 7 %, prin urmare, comisionul de 40 % referindu-se doar la asigurările RCA, încheiate în perioada 21 decembrie - 31 decembrie 2002, sens în care rezultă expres din contract.

Întrucât convenția legală încheiată de părți reprezintă potrivit dispozițiilor art. 969 legea părților, instanța de apel a apreciat ca nefondat acest motiv de apel dar și cel referitor la neomologarea de către instanța de fond a întregului raport de expertiză, deoarece acesta nu leagă instanța de pronunțarea unei anumite soluții, iar expertul nu se poate substitui voinței părților (art. 16 litera a din contract), și nici nu poate încălca dispozițiile legale în materie (vezi Ordinul nr. 9/2002 art. 1 alin. (3), care fixează cuantumul maxim al comisioanelor începând cu anul 2003). Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a susținut, în esență, că instanța de apel a apreciat greșit că părțile au încheiat convenția în sensul potrivit căreia comisionul de 40 % nu se aplică decât în anul 2002, nu și pentru anul 2003, deși contractul a fost încheiat pe o durată de 1 an. De asemenea, nu s-a ținut cont de sumele depuse în derularea raportului juridic, luându-se în considerare concluziile unei expertize întocmite cu încălcarea dispozițiilor de procedură, în condițiile în care s-au avut în vedere doar actele depuse de partea adversă, situație care a condus la formularea unor obiecțiuni neluate în considerare de către instanță, în privința compensării datoriilor.

O altă critică a vizat aplicarea greșită a Ordinului nr. 9/2002 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, nefiind aplicabil în cauză, în opinia recurentei, în relațiile dintre brokeri și intermediarii în asigurări, ci în relațiile dintre brokeri și societățile de asigurare și are în vedere doar nivelul primelor de asigurare și nu al comisioanelor, nicio lege neplafonându-le, astfel că instanța trebuia să aibă în vedere convenția părților. Ulterior, și-a completat motivele de recurs, invocând lipsa încheierii privind dezbaterile pe fond, considerând că s-au încălcat dispozițiile art. 147 C. proc. civ. raportat la art. 261 C. proc. civ. și 105 alin. (2) C. proc. civ. și principiile oralității și contradictorialității, motiv de recurs încadrat în art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., dar cu ocazia cuvântului pe fond a renunțat la susținerea acestui motiv de recurs. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând recursul în limitele arătate de parte și reîncadrând criticile în raport de conținutul acestora în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se găsește nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește perioada de valabilitate a contractului din 21 decembrie 2002, potrivit art. 2 din acest contract, rezultă că a fost încheiat pe o durată de 1 an, începând cu data semnării de către părți, încât această formulare exclude susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia contractul a vizat asigurări încheiate în anul 2003, nu și în anul 2002 și că, pentru încheierea acestora, s-a prevăzut un comision de 40 % + 7 % = 47 %, fiind evident din conținut și din modul de derulare a raportului juridic, că acesta a început la data de 21 decembrie 2002, emițându-se în acest sens polițe de asigurare pentru care s-au emis facturile nr. 4485468 din 30 decembrie 2002 și nr. 4485472 din 31 decembrie 2002 pentru care s-a încasat un comision de 40 %. Ceea ce are relevanță juridică în interpretarea care trebuie dată voinței reale a părților, este perioada când s-au realizat prestațiile și nu anul pentru care s-au încheiat polițele de asigurare, fiind evident că recurenta-reclamantă face o confuzie între data intrării în vigoare a contractului și data intrării în vigoare a asigurărilor încheiate.

În ceea ce privește comisionul aplicabil pentru anul 2002 și anul 2003 se constată, de asemenea, că instanțele au dat o interpretare corespunzătoare clauzelor contractului, respectând întocmai voința reală a părților, recurenta-reclamantă nefiind, de altfel, constantă în susținerile sale, deoarece în unele situații a afirmat că procentul convenit pentru anul 2003 a fost de 40 %, iar în alte situații de 40 % + 7 % = 47 %. În realitate, este evident, din conținutul contractului și a anexei la contract a căror clauze trebuie interpretate unele prin altele, că s-au prevăzut comisioane diferite, respectiv 40 % pentru polițele încheiate în anul 2002 și 7 % pentru cele din anul 2003, susținerea recurentei-reclamante în sens contrar nefiind susținută de nicio clauză din contract, iar orice dubiu se interpretează în favoarea debitorului.

În privința incidenței Ordinului nr. 9/2002, privind Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autoturisme și autorizarea asigurătorilor care vor practica această asigurare în anul 2003, se observă că aceasta reglementează și activitatea avută în vedere prin obiectul contractului, iar art. 1 alin. (3) din acest act cu valoare normativă rezultă că în anul 2003, comisioanele au fost plafonate și chiar dacă s-ar admite susținerea recurentei-reclamante privind puterea convenției părților, acestea nu ar putea încălca o normă imperativă, sens în care s-au și obligat prin art. 16 lit. a) din contract, ordinul fiind în vigoare la data încheierii contractului.

Referitor la criticile vizând expertiza efectuată în cauză, se constată că sunt nefondate, instanța de apel fiind suverană în aprecierea pertinenței și concludenței probelor, iar aprecierea acestora sub aspectul restabilirii situației de fapt nu mai poate face obiectul analizei în acest ciclu procesual, față de caracterul nondevolutiv al acestei căi de atac, alte aspecte privind încălcarea regulilor legate de administrarea probelor neconstatându-se în cauză. Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat, iar în baza art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, în valoare de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC L.C.M. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 272 din 1 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială , ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC F.B. SRL București suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2010.