ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2649/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2649/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Reclamanta SC K.G. SRL București, prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a Vi-a
comercială a chemat în judecată pe pârâta SC A.T.A. SA și SC A.T.A. SA
București, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 322.014 lei cu titlu
de indemnizație de asigurare, la plata sumei de 16.496,47 lei cu titlu de
dobândă legală calculată pentru perioada 17 februarie 2009 - 26 august 2009,
precum și la plata dobânzii legale în continuare până la achitarea integrală a
debitului principal.
Prin sentința nr. 14384 de la 22
decembrie 2009, Tribunalul București - Secția a Vl-a comercială a admis cererea
reclamantei SC K.G. SRL București și a obligat pârâta SC A.T.A. SA la plata
sumei de 322.014 lei cu titlu de indemnizație de asigurare, precum și la plata
sumei de 16.496,47 lei cu titlu de dobândă legală calculată de la data de 17
februarie 2009 până la data de 26 august 2009 și în continuare plata dobânzii
legale până la achitarea integrală a debitului principal.
Apelul declarat de pârâta SC A.T.A. SA
București a fost admis de Curtea de Apel București - Secția a Vi-a comercială
prin decizia nr. 392 de la 28 iunie 2010, iar sentința nr. 14384/2009 a
Tribunalului București a fost schimbată în tot, în sensul că cererea de chemare
în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, reclamanta
SC K.G. SRL București a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.
5, 7 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea
deciziei recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea
administrării de probe noi, iar în subsidiar modificarea deciziei recurate, în
sensul respingerii apelului pârâtei și menținerea sentinței instanței de fond,
ca fiind temeinică și legală.
În dezvoltarea motivelor de recurs,
recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul nemijlocirii,
întrucât întreaga soluție a fost fundamentată pe o probă extrajudiciară,
respectiv expertiza cheilor efectuată în Germania.
Se mai susține că, instanța de apel a
încălcat principiul contradictorialității, întrucât deși s-a prorogat
discutarea probei testimoniale și proba cu expertiză tehnică judiciară
specialitatea auto, acestea nu au mai fost puse în discuția părților, iar cauza
a fost soluționată pe fond. Totodată, recurenta arată că cererea de probatorii
a fost susținută oral la termenul din data de 19 aprilie 2010, astfel că nu se
mai impunea o reiterare a acesteia, așa cum a reținut instanța de apel, atâta
vreme cât discutarea acesteia a fost prorogată, instanța fiind datoare să se pronunțe
motivat asupra cererii, în sensul de a o admite sau o respinge.
Sub acest aspect, se apreciază de
către recurentă că, dispozițiile art. 6 din CEDO au fost încălcate, întrucât
instanța de apel nu numai că nu s-a pronunțat asupra cererii de probe dar nici
nu a examinat-o, fiind încălcate, totodată, și dispozițiile art. 261 pct. 5 C.
proc. civ.
Recurenta, consideră că instanța de
apel a criticat în mod greșit hotărârea primei instanțe, aceasta apreciind
eronat că judecătorul fondului a procedat contrar dispozițiilor art. 129 alin.
(5) C. proc. civ., în condițiile în care rolul activ al instanței de apel se
caracterizează printr-o totală abstențiune.
Referitor la motivele de recurs
subsumate art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta critică decizia instanței
de apel sub aspectul aprecierii eronate a probatoriului cu înscrisuri.
Cât privește bănuiala legitimă,
aceasta nu constituie o clauză de excludere a plății indemnizației, cauzele de
excludere fiind cele prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile Cap.
III
din Condițiile generale ale
contractului de asigurare.
Se mai susține că, instanța de apel în
mod greșit a apreciat că asigurătorul și-a probat justețea refuzului de a plăti
indemnizația de asigurare până la elucidarea situației de fapt, respectiv a
împrejurărilor în care s-a produs furtul autoturismului. Mai mult decât atât,
clauza invocată de asigurător - art. 85 din contract nu subzistă. astfel că nu
putea fi apreciată de către instanța de apel decât ca fiind abuzivă.
Asupra recursului.
Înalta Curte, verificând în cadrul
controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate,
constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
În speță, raporturile juridice dintre
recurenta SC K.G. SRL București și intimata SC A.T.A. SA București izvorăsc din
polița de asigurare din data de 26 august 2008 privind autoturismul, în raport
de care s-au invocat critici și apărări privind modul în care fiecare parte, în
funcție de poziția sa procesuală, a înțeles să-și valorifice drepturile sau
obligațiile.
Din actele dosarului, rezultă că
reclamanta în baza poliței de asigurare a solicitat plata despăgubirilor cuvenite,
urmare a producerii riscului asigurat - în speță furtul, pârâta refuzând să
execute voluntar contractul, opunându-i reclamantei clauze ale convenției care
în opinia sa îi dau dreptul să nu acorde despăgubirile solicitate. In contextul
arătat, recurenta a pus în discuție aplicarea prevederilor din Cap. XIII
privind „Constatarea, evaluare pagubelor și plata despăgubirilor" pct. 40,
41 și 43 din contract, iar intimata i-a opus prevederile din Cap. XXIV
„Dispoziții finale (pentru Secțiunile A și B)" pct. 85, apreciind că este
îndreptățită să nu acorde despăgubirile solicitate de recurentă datorită
neconcordanțelor existente în declarațiile conducătorului auto.
Ca atare, într-o astfel de stare de
divergență, interpretarea clauzelor din contract coroborate cu împrejurările
speței revine instanțelor de judecată, după regulile
instituite
de Codul civil, ținându-se seama, totodată, de
intenția comună a părților la momentul încheierii contractului, chiar dacă un
asemenea contract se particularizează prin caracterele sale specifice.
În speță, în baza rolului activ
reglementat de dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., ce are ca scop
asigurarea unui echilibru procesual între părți și respectarea principiului
egalității, instanța de apel avea obligația de a stabili dacă
polița
de asigurare își produce sau nu
efectele în raport de circumstanțele producerii furtului auto coroborate cu
dispozițiile inserate în Capitolul III, din Condițiile generale privind
asigurarea autovehiculelor pentru avarii și furt.
Or, instanța de apel nu a examinat în
mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse analizei, deși în virtutea
caracterului devolutiv avea obligația de a verifica împrejurările de fapt
relevate de părți, astfel că a lăsat nelămurite aspecte esențiale în soluționarea
cauzei referitoare la cauzele și împrejurările producerii evenimentului
asigurat, în legătură cu care a fost inițiată o cercetare penală ce face
obiectul dosarului penal nr. 17826/P/2008, aflată în curs de desfășurare.
Prin urmare,
neprocedând astfel, instanța de apel nu și-a îndeplinit rolul activ reglementat
de prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ. ce au ca scop asigurarea unui
echilibru procesual între părți și respectarea principiului egalității.
Dat fiind că, împrejurările de fapt
ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, înalta Curte nu poate analiza dacă
instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a legii privind raportul juridic
dedus judecății, motiv pentru care, în speță devin incidente dispozițiile art. 314
C. proc. civ., recursul urmând a fi admis, cu consecința casării deciziei
recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu ocazia rejudecării, instanța de
apel urmează a analiza, sub formă de apărări, și celelalte susțineri invocate
de recurentă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta
SC K.G. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 392 din 28 iunie 2010 a
Curții de Apel București - Secția a V-a comercială.
Casează
decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
14 septembrie 2011.