ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 745/2013

Prin Sentința civilă nr. 1414/C din 23 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului N.C. și, pe fond, s-a admis acțiunea acestuia formulată împotriva pârâtei SC A. Asigurări Reasigurări SA București, dispunându-se obligarea acesteia la plata către reclamant a sumei de 100.000 RON daune morale, 3.653 RON daune materiale, 8.149 RON și, în continuare, 281 RON/lună începând cu luna iunie 2011 și până la redobândirea integrală a capacității de muncă. Totodată tribunalul a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, prin Sentința penală nr. 186 din 17 martie 2010 pronunțată de Judecătoria Sibiu în Dosarul nr. 4971/306/2008, sentință rămasă definitivă la data de 16 noiembrie 2010, N.A.A.

a fost condamnat, în calitate de inculpat, la trei ani închisoare cu suspendare, conform art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., iar sub aspectul laturii civile, a fost obligat la plata către persoana vătămată N.C. a următoarelor sume: 100.000 RON, daune morale, 3.653 RON, despăgubiri materiale și 281 RON/lunar începând cu data de 1 ianuarie 2009 și până la redobândirea integrală a capacității de muncă. Tribunalul a mai reținut că, prin aceeași sentință penală, s-a stabilit calitatea de asigurător de răspundere civilă obligatorie a pârâtei din prezenta cauză. Întrucât după finalizarea procesului penal, pârâta - societate de asigurare, a refuzat plata despăgubirilor, apreciind că în sarcina sa nu a fost instituită o obligație de plată, reclamantul a formulat acțiunea civilă ce formează obiectul prezentei cauze.

Tribunalul a apreciat că hotărârea penală a stabilit cu putere de lucru judecat, existența faptei, a vinovăției, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate, de aceeași putere definitivă bucurându-se și stabilirea calității de asigurător de răspundere civilă a pârâtei. Prin urmare, tribunalul a respins toate apărările pârâtei, întemeiate pe lipsa unei polițe de asigurare la data producerii accidentului, precum și cu privire la persoana și autovehiculul implicate în accident. Prima instanță de fond a reținut că odată stabilită calitatea pârâtei de asigurător de răspundere civilă, reclamantul are deschisă calea acțiunii civile împotriva societății de asigurare, conform Deciziei date în recurs în interesul legii nr. 1/2005.

Tribunalul a înlăturat aplicarea în cauză a excepției electa una via non datur recursus ad alteram, invocată de pârâtă, reținând că prezenta acțiune derivă din calitatea de asigurător a pârâtei și este întemeiată pe dispozițiile art. 57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, fiind deci diferită de acțiunea civilă ca latură a procesului penal, proces ce s-a finalizat cu obligarea persoanei vinovate la plata de despăgubiri. Totodată, tribunalul a respins apărarea pârâtei întemeiată pe dubla îmbogățire a reclamantului, reținând că izvorul obligațional este diferit în cele două acțiuni civile, o atare problemă putând fi tranșată pe calea contestației la executare. În ceea ce privește excepția prescripției extinctive, prima instanță de fond a reținut că în speță se aplică termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani, dar acest termen începe să curgă de la data stabilirii calității de asigurător al pârâtei prin proces penal.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâta, criticând sentința atacată pentru greșita aplicare a celor două excepții - electa una via non datur recursus ad alteram și, respectiv excepția prescripției extinctive. Pe fondul cauzei, apelanta-pârâtă a arătat că tribunalul a aplicat greșit excepția puterii lucrului judecat a sentinței penale în acțiunea de față, întrucât după finalizarea procesului penal, reclamanta a observat o neconcordanță majoră cu privire la stabilirea identității autovehiculului care a produs accidentul. Prin Decizia nr. 221 din 6 aprilie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul pârâtei, ca nefondat, obligând apelanta-pârâtă la plata sumei de 3720 RON, cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că în mod întemeiat prima instanță a respins excepția întemeiată pe principiul electa una via non datur recursus ad alteram, întrucât intimatul-reclamant nu a părăsit procesul penal, în care a solicitat obligarea la despăgubiri, atât a inculpatului, cât și a societății de asigurare, pentru a se adresa instanței civile, ci s-a adresat instanței civile după ce, instanța penală, soluționând latura penală de condamnare a inculpatului, a lăsat nesoluționată latura civilă de obligare a societății de asigurare la plata de despăgubiri. Curtea de apel, a reținut, din motivarea hotărârii penale, că nesoluționarea acestei laturi civile a fost impusă de considerente de unificare a practicii judiciare, instanța penală limitându-se doar la constatarea calității de asigurător al societății de asigurare SC A. Asigurări Reasigurări SA.

Ca atare, a apreciat instanța de apel, nu se poate reține în sarcina reclamantului un comportament culpabil de a fi renunțat la soluționarea laturii civile a procesului penal, prezentul proces fiind o continuare firească, în aplicarea principiului prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru soluționarea și a laturii civile arătate. Aceste considerente, a arătat curtea de apel, sunt nefondate și pentru respingerea motivelor de apel relative la greșita soluționare a excepției prescripției extinctive de către prima instanță, întrucât prescripția a început să curgă de la data stabilirii calității de asigurător a apelantei-pârâte prin hotărâre penală, considerentele instanței penale relative la modificarea practicii judiciare, pentru a nu soluționa latura civilă a procesului, neputând fi opuse reclamantului.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a arătat că în mod temeinic prima instanță a reținut că întinderea despăgubirilor nu poate ignora constatările din hotărârea penală care a stabilit toate elementele răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C. civ. Instanța de apel a apreciat că în ipoteza în care apelanta-pârâtă avea dubii cu privire la identitatea autovehiculului asupra căruia poartă asigurarea, aceste aspecte puteau fi invocate doar în procesul penal, înainte de statuarea instanței penale asupra calității sale de asigurător. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând hotărârea atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

1) În dezvoltarea criticilor de nelegalitate fondate, recurenta-pârâtă a arătat că a invocat în fața primei instanțe excepția electa una via non datur recursus ad alteram, excepție ce presupune că exercitarea acțiunii de către partea vătămată este irevocabilă, întrucât, în ipoteza în care aceasta a ales calea penală, o atare cale nu poate fi abandonată pentru a putea fi folosită calea civilă, și invers. Conform art. 19 și 20 C. proc. civ., persoana vătămată nu poate să pornească acțiune civilă, decât dacă instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă. De asemenea, partea vătămată nu poate să renunțe la acțiunea civilă din procesul penal, pentru a sesiza instanțele civile, un atare principiu fiind reiterat în mod constant în deciziile de speță, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Or, în cauză, reclamantul a solicitat, inițial, despăgubiri direct de la societatea de asigurare, precizând că nu intenționează să se constituie parte civilă și că nu va face plângere penală, pentru ca, ulterior, la 26 noiembrie 2008, să formuleze, pe calea acțiunii penale, cererea de obligare la despăgubiri atât a inculpatului, cât și a societății de asigurare. Ca atare, a arătat recurenta-pârâtă, se impune admiterea excepției electa una via non datur recursus ad alteram, și respingerea acțiunii ca nefondată. 2) Recurenta-pârâtă a învederat că, în speță, acțiunea reclamantului este prescrisă, întrucât este de necontestat că evenimentul rutier a avut loc la data de 29 decembrie 2006, iar termenul de prescripție este termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât nici Legea nr. 136/1995, nici Normele RCA nu prevăd un alt termen de prescripție pentru exercitarea acțiunii în daune.

3) Pe fondul cauzei, arată recurenta-pârâtă, acțiunea este nemotivată, întrucât pretențiile reclamantului se fundamentează exclusiv pe Sentința penală nr. 186/2010 care nu se bucură, însă, de autoritate de lucru judecat cu privire la identitatea autovehiculului implicat în accidentul rutier. Or, recurenta-pârâtă a constatat că există o neconcordanță majoră în privința stabilirii identității autovehiculului care a produs accidentul. Întrucât, izvorul obligațiilor reclamantului nu îl reprezenta sentința penală, ci existența unui raport de asigurare RCA, se impune stabilirea existenței sau nu a acestui raport contractual. De asemenea, se impune a se stabili care este asigurătorul RCA care avea o poliță de asigurare, la data accidentului.

La termenul de astăzi, recurenta-pârâtă și-a completat motivele de recurs din memoriul scris depus la dosarul cauzei, cu motivul relativ la greșita aplicare a Deciziei date în recurs în interesul legii nr. 1/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cu motivul privind aplicarea unei legislații abrogate, întrucât Legea nr. 136/1995 avea altă formă la acea dată. De asemenea, recurenta-pârâtă a învederat că înțelege să invoce ca motiv de ordine publică, motivul întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât în speță, nu a fost citat ca intervenient forțat cel vinovat de producerea accidentului, conform art. 57 din Legea nr. 136/1995.

Analizând, cu prioritate motivele de recurs invocate la termenul de astăzi, Înalta Curte reține că primele motive - relative la aplicarea greșită a Deciziei dată în recurs în interesul legii nr. 1/2005 și aplicarea unei legislații abrogate - nu au fost invocate în calea de atac a apelului, astfel încât, recurenta-pârâtă nu poate invoca omisso medio în fața instanței de recurs asemenea critici. Nu în ultimul rând, se constată că instanțele civile de față nu au aplicat Decizia dată în recurs în interesul legii nr. 1/2005, reținând că prezenta acțiune este o acțiune în răspundere civilă delictuală, conform art. 998-999 C. civ., iar cât privește Decizia dată în recurs în interesul legii nr. 1/2005 acesta a fost aplicat de instanța penală în stabilirea calității de asigurător a recurentei-pârâte.

Înalta Curte va respinge și susținerile recurentei-pârâte privind invocarea ca motiv de ordine publică a încălcării dispozițiilor art. 57 din Legea nr. 136/1995, relative la citarea obligatorie a persoanei vinovate de producerea accidentului, conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reținând că un atare motiv nu se încadrează în dispozițiile art. 306 din lege, astfel încât prin neinvocarea lui în conținutul memoriului scris depus la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă pierde astfel dreptul de a-l mai invoca în fața Înaltei Curți, conform art. 303 C. proc. civ. Se impune însă a se preciza că art. 57 din Legea nr. 136/1995 a fost abrogat prin Ordonanța de Urgență nr. 61/2005, așadar, anterior producerii evenimentului rutier care a generat procesul de față.

Examinând motivele de nelegalitate invocate în memoriul scris depus la dosarul cauzei, prin raportare la conținutul dosarului de față și la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: Prima critică de nelegalitate vizează greșita respingere a apărării recurentei-pârâte întemeiată pe principiul electa una via non datur recursus ad alteram, întrucât opțiunea intimatului-reclamant între cele două acțiuni - civilă sau penală - ar fi irevocabilă în speță.

Înalta Curte reține că principiul electa una via non datur recursus ad alteram presupune că, odată exercit dreptul de opțiune al titularului dreptului la acțiune, între mai multe căi procedurale deschise de lege, în speță - calea acțiunii penale și, respectiv, calea acțiunii civile, acesta nu mai poate reveni, în sensul renunțării la calea aleasă și opțiunii pentru o altă cale deschisă de lege, întrucât alegerea inițială este irevocabilă. Un atare principiu, însă comportă și excepții, între care aceea prevăzută expres de dispozițiile art. 20 C. proc. pen., în sensul că, titularul dreptului la acțiunea civilă în procesul penal - respectiv, persoana vătămată - are dreptul să sesizeze instanța civilă de drept comun, în ipoteza în care instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă.

Or, în speță, astfel cum au arătat expres cele două instanțe de fond și astfel cum rezultă din conținutul hotărârii penale, instanța penală nu a soluționat acțiunea civilă a persoanei vătămate - în speță, reclamantul, pentru plata de despăgubiri, îndreptată împotriva societății de asigurare - în speță, pârâta, reținând doar calitatea acesteia de asigurător RCA la data producerii evenimentului rutier care a provocat prezentul proces, instanța penală motivându-și soluția pe „considerente de unificare a practicii judiciare". Ca atare, indiferent de rațiunile instanței penale, care nu pot fi analizate în prezenta cauză, este fără îndoială faptul că acțiunea civilă pe aspectul obligării pârâtei la plata de despăgubiri nu a fost soluționată, ipoteză care se încadrează în excepția prevăzută de art. 20 C. proc.

pen., de la aplicarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram. Înalta Curte reține că din dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă aplicarea acestui principiu și sub aspectul alegerii de către intimatul-reclamant a căii civile, pentru că ar fi obținut despăgubiri de la societatea de asigurare, renunțând expres la calea penală, pentru ca la 26 noiembrie 2008, să pornească acțiune penală, în cadrul căreia a solicitat despăgubiri de la societatea de asigurare.

O atare susținere nu se încadrează în principiul electa una via non datur recursus ad alteram, întrucât această regulă de drept presupune opțiunea titularului între mai multe căi procedurale, înțelegând acțiuni în justiție, permise de lege, astfel încât încercarea de soluționare amiabilă a pârâților, la care face referire recurenta-pârâtă care susține că ar fi plătit o sumă de bani cu titlu de despăgubiri, anterior pornirii oricărui proces împotriva sa, nu poate fi invocată ca motiv de aplicare a principiului de drept enunțat, ci poate forma obiectul unor alte acțiuni în justiție, al cărui titular este recurenta-pârâtă.

2) Cât privește critica de nelegalitate relativă la greșita soluționare a excepției prescripției extinctive de către instanțele de fond, Înalta Curte reține că recurenta se mulțumește să reitereze această critică, apreciind că termenul de prescripție extinctivă curge de la data evenimentului rutier - 29 decembrie 2006, fără să critice efectiv decizia instanței de apel care își motivează soluția dată prin trimitere la alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, respectiv, data la care a fost pronunțată hotărârea penală prin care a fost stabilită calitatea de asigurător RCA, a recurentei-pârâte.

Înalta Curte, reține că, în speță, disputa procedurală în soluționarea acestei excepții nu privește nici durata termenului de prescripție, nici temeiul juridic al acestuia, astfel cum încearcă recurenta să susțină prin trimitere la legislația asigurătorilor, sub acest aspect, atât părțile în proces, cât și instanța fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Ceea ce susține pârâta, în contradicție cu motivarea instanței de apel, este momentul de la care a început să curgă acest termen de prescripție, apreciind că prescripția a început să curgă din 29 decembrie 2006.^ Înalta Curte, arată că, față de cele arătate anterior, intimatul-pârât a formulat o acțiune în despăgubiri împotriva pârâtei, în fața instanței penale care a apreciat că poate să constate doar calitatea de asigurător al recurentei-pârâte, acțiunea în plata de despăgubiri neputând fi soluționată în această cale procedurală, pentru considerentele reținute în motivarea hotărârii penale. Or, atâta timp cât reclamantul era obligat să opteze între cele două căi procedurale deschise de lege, este evident că, până la pronunțarea sentinței penale, nu putea sesiza instanța civilă cu acțiune în despăgubiri, cu atât mai mult cu cât nesoluționarea laturii civile de către instanța penală nu-i este imputabilă, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

3) Înalta Curte reține că motivele formulate la pct. 3 din memoriul de recurs vizează exclusiv critici de netemeinicie ce nu pot fi invocate în calea extraordinară a recursului care poate fi formulat doar pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. De altfel, se retine că recurenta reia criticile formulate în fata instanței de apel, fără să formuleze critici efective cu privire la modul în care instanța de apel a dezlegat aceste motive de apel, făcând trimitere expresă la posibilitățile de apărare ale societății de asigurare în fața instanței penale care i-a stabilit calitatea de asigurător RCA. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc.

civ., Înalta curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A. Asigurări Reasigurări SA București împotriva Deciziei nr. 22/2012 din 6 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat. Obligă recurenta pârâtă la plata sumei de 5.780 RON cheltuieli de judecată către intimatul N.C. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013. Procesat de GGC - DG