ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 745/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 745/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 1414/C din 23 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, s-a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului N.C. și, pe fond,

s-a admis acțiunea acestuia formulată împotriva pârâtei SC A. Asigurări

Reasigurări SA București, dispunându-se obligarea acesteia la plata către

reclamant a sumei de 100.000 RON daune morale, 3.653 RON daune materiale, 8.149

RON și, în continuare, 281 RON/lună începând cu luna iunie 2011 și până la

redobândirea integrală a capacității de muncă. Totodată tribunalul a respins

cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, prin Sentința penală nr. 186 din 17

martie 2010 pronunțată de Judecătoria Sibiu în Dosarul nr. 4971/306/2008,

sentință rămasă definitivă la data de 16 noiembrie 2010, N.A.A. a fost

condamnat, în calitate de inculpat, la trei ani închisoare cu suspendare,

conform art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., iar sub aspectul laturii civile, a

fost obligat la plata către persoana vătămată N.C. a următoarelor sume: 100.000

RON, daune morale, 3.653 RON, despăgubiri materiale și 281 RON/lunar începând

cu data de 1 ianuarie 2009 și până la redobândirea integrală a capacității de

muncă.

Tribunalul a mai

reținut că, prin aceeași sentință penală, s-a stabilit calitatea de asigurător

de răspundere civilă obligatorie a pârâtei din prezenta cauză.

Întrucât după

finalizarea procesului penal, pârâta - societate de asigurare, a refuzat plata

despăgubirilor, apreciind că în sarcina sa nu a fost instituită o obligație de

plată, reclamantul a formulat acțiunea civilă ce formează obiectul prezentei

cauze.

Tribunalul a apreciat

că hotărârea penală a stabilit cu putere de lucru judecat, existența faptei, a

vinovăției, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate, de aceeași putere

definitivă bucurându-se și stabilirea calității de asigurător de răspundere

civilă a pârâtei.

Prin urmare,

tribunalul a respins toate apărările pârâtei, întemeiate pe lipsa unei polițe

de asigurare la data producerii accidentului, precum și cu privire la persoana

și autovehiculul implicate în accident. Prima instanță de fond a reținut că

odată stabilită calitatea pârâtei de asigurător de răspundere civilă,

reclamantul are deschisă calea acțiunii civile împotriva societății de

asigurare, conform Deciziei date în recurs în interesul legii  nr. 1/2005.

Tribunalul a

înlăturat aplicarea în cauză a excepției electa una via non datur recursus ad

alteram, invocată de pârâtă, reținând că prezenta acțiune derivă din calitatea

de asigurător a pârâtei și este întemeiată pe dispozițiile art. 57 alin. (1)

din Legea nr. 136/1995, fiind deci diferită de acțiunea civilă ca latură a

procesului penal, proces ce s-a finalizat cu obligarea persoanei vinovate la

plata de despăgubiri.

Totodată, tribunalul

a respins apărarea pârâtei întemeiată pe dubla îmbogățire a reclamantului,

reținând că izvorul obligațional este diferit în cele două acțiuni civile, o

atare problemă putând fi tranșată pe calea contestației la executare.

În ceea ce privește

excepția prescripției extinctive, prima instanță de fond a reținut că în speță

se aplică termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani, dar acest termen

începe să curgă de la data stabilirii calității de asigurător al pârâtei prin

proces penal.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, pârâta, criticând sentința atacată pentru greșita

aplicare a celor două excepții - electa una via non datur recursus ad alteram

și, respectiv excepția prescripției extinctive. Pe fondul cauzei,

apelanta-pârâtă a arătat că tribunalul a aplicat greșit excepția puterii

lucrului judecat a sentinței penale în acțiunea de față, întrucât după

finalizarea procesului penal, reclamanta a observat o neconcordanță majoră cu

privire la stabilirea identității autovehiculului care a produs accidentul.

Prin Decizia nr. 221

din 6 aprilie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul pârâtei, ca

nefondat, obligând apelanta-pârâtă la plata sumei de 3720 RON, cheltuieli de

judecată către intimatul-reclamant.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că în mod întemeiat prima instanță a respins

excepția întemeiată pe principiul electa una via non datur recursus ad alteram,

întrucât intimatul-reclamant nu a părăsit procesul penal, în care a solicitat

obligarea la despăgubiri, atât a inculpatului, cât și a societății de

asigurare, pentru a se adresa instanței civile, ci s-a adresat instanței civile

după ce, instanța penală, soluționând latura penală de condamnare a

inculpatului, a lăsat nesoluționată latura civilă de obligare a societății de

asigurare la plata de despăgubiri.

Curtea de apel, a reținut,

din motivarea hotărârii penale, că nesoluționarea acestei laturi civile a fost

impusă de considerente de unificare a practicii judiciare, instanța penală

limitându-se doar la constatarea calității de asigurător al societății de

asigurare SC A. Asigurări Reasigurări SA.

Ca atare, a apreciat

instanța de apel, nu se poate reține în sarcina reclamantului un comportament

culpabil de a fi renunțat la soluționarea laturii civile a procesului penal,

prezentul proces fiind o continuare firească, în aplicarea principiului

prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru

soluționarea și a laturii civile arătate.

Aceste considerente,

a arătat curtea de apel, sunt nefondate și pentru respingerea motivelor de apel

relative la greșita soluționare a excepției prescripției extinctive de către

prima instanță, întrucât prescripția a început să curgă de la data stabilirii

calității de asigurător a apelantei-pârâte prin hotărâre penală, considerentele

instanței penale relative la modificarea practicii judiciare, pentru a nu

soluționa latura civilă a procesului, neputând fi opuse reclamantului.

Pe fondul cauzei,

curtea de apel a arătat că în mod temeinic prima instanță a reținut că

întinderea despăgubirilor nu poate ignora constatările din hotărârea penală

care a stabilit toate elementele răspunderii civile delictuale, conform art.

998-999 C. civ.

Instanța de apel a

apreciat că în ipoteza în care apelanta-pârâtă avea dubii cu privire la

identitatea autovehiculului asupra căruia poartă asigurarea, aceste aspecte

puteau fi invocate doar în procesul penal, înainte de statuarea instanței

penale asupra calității sale de asigurător.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta, criticând hotărârea atacată pentru motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

1) În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate fondate, recurenta-pârâtă a arătat că a invocat în

fața primei instanțe excepția electa una via non datur recursus ad alteram,

excepție ce presupune că exercitarea acțiunii de către partea vătămată este

irevocabilă, întrucât, în ipoteza în care aceasta a ales calea penală, o atare

cale nu poate fi abandonată pentru a putea fi folosită calea civilă, și invers.

Conform art. 19 și 20

C. proc. civ., persoana vătămată nu poate să pornească acțiune civilă, decât

dacă instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă. De asemenea, partea

vătămată nu poate să renunțe la acțiunea civilă din procesul penal, pentru a

sesiza instanțele civile, un atare principiu fiind reiterat în mod constant în

deciziile de speță, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială.

Or, în cauză,

reclamantul a solicitat, inițial, despăgubiri direct de la societatea de

asigurare, precizând că nu intenționează să se constituie parte civilă și că nu

va face plângere penală, pentru ca, ulterior, la 26 noiembrie 2008, să

formuleze, pe calea acțiunii penale, cererea de obligare la despăgubiri atât a

inculpatului, cât și a societății de asigurare.

Ca atare, a arătat

recurenta-pârâtă, se impune admiterea excepției electa una via non datur

recursus ad alteram, și respingerea acțiunii ca nefondată.

2) Recurenta-pârâtă a

învederat că, în speță, acțiunea reclamantului este prescrisă, întrucât este de

necontestat că evenimentul rutier a avut loc la data de 29 decembrie 2006, iar

termenul de prescripție este termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, întrucât nici Legea nr. 136/1995, nici Normele RCA nu

prevăd un alt termen de prescripție pentru exercitarea acțiunii în daune.

3) Pe fondul cauzei,

arată recurenta-pârâtă, acțiunea este nemotivată, întrucât pretențiile

reclamantului se fundamentează exclusiv pe Sentința penală nr. 186/2010 care nu

se bucură, însă, de autoritate de lucru judecat cu privire la identitatea

autovehiculului implicat în accidentul rutier.

Or, recurenta-pârâtă

a constatat că există o neconcordanță majoră în privința stabilirii identității

autovehiculului care a produs accidentul.

Întrucât, izvorul

obligațiilor reclamantului nu îl reprezenta sentința penală, ci existența unui

raport de asigurare RCA, se impune stabilirea existenței sau nu a acestui

raport contractual. De asemenea, se impune a se stabili care este asigurătorul

RCA care avea o poliță de asigurare, la data accidentului.

La termenul de

astăzi, recurenta-pârâtă și-a completat motivele de recurs din memoriul scris

depus la dosarul cauzei, cu motivul relativ la greșita aplicare a Deciziei date

în recurs în interesul legii nr. 1/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

precum și cu motivul privind aplicarea unei legislații abrogate, întrucât Legea

nr. 136/1995 avea altă formă la acea dată. De asemenea, recurenta-pârâtă a

învederat că înțelege să invoce ca motiv de ordine publică, motivul întemeiat

pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât în speță, nu a fost citat ca

intervenient forțat cel vinovat de producerea accidentului, conform art. 57 din

Legea nr. 136/1995.

Analizând, cu

prioritate motivele de recurs invocate la termenul de astăzi, Înalta Curte

reține că primele motive - relative la aplicarea greșită a Deciziei dată în

recurs în interesul legii nr. 1/2005 și aplicarea unei legislații abrogate - nu

au fost invocate în calea de atac a apelului, astfel încât, recurenta-pârâtă nu

poate invoca omisso medio în fața instanței de recurs asemenea critici. Nu în

ultimul rând, se constată că instanțele civile de față nu au aplicat Decizia

dată în recurs în interesul legii nr. 1/2005, reținând că prezenta acțiune este

o acțiune în răspundere civilă delictuală, conform art. 998-999 C. civ., iar

cât privește Decizia dată în recurs în interesul legii nr. 1/2005 acesta a fost

aplicat de instanța penală în stabilirea calității de asigurător a

recurentei-pârâte.

Înalta Curte va

respinge și susținerile recurentei-pârâte privind invocarea ca motiv de ordine

publică a încălcării dispozițiilor art. 57 din Legea nr. 136/1995, relative la

citarea obligatorie a persoanei vinovate de producerea accidentului, conform

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reținând că un atare motiv nu se încadrează în

dispozițiile art. 306 din lege, astfel încât prin neinvocarea lui în conținutul

memoriului scris depus la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă pierde astfel

dreptul de a-l mai invoca în fața Înaltei Curți, conform art. 303 C. proc. civ.

Se impune însă a se preciza că art. 57 din Legea nr. 136/1995 a fost abrogat

prin Ordonanța de Urgență nr. 61/2005, așadar, anterior producerii

evenimentului rutier care a generat procesul de față.

Examinând motivele de

nelegalitate invocate în memoriul scris depus la dosarul cauzei, prin raportare

la conținutul dosarului de față și la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prima critică de

nelegalitate vizează greșita respingere a apărării recurentei-pârâte întemeiată

pe principiul electa una via non datur recursus ad alteram, întrucât opțiunea

intimatului-reclamant între cele două acțiuni - civilă sau penală - ar fi

irevocabilă în speță.

Înalta Curte reține

că principiul electa una via non datur recursus ad alteram presupune că, odată

exercit dreptul de opțiune al titularului dreptului la acțiune, între mai multe

căi procedurale deschise de lege, în speță - calea acțiunii penale și,

respectiv, calea acțiunii civile, acesta nu mai poate reveni, în sensul renunțării

la calea aleasă și opțiunii pentru o altă cale deschisă de lege, întrucât

alegerea inițială este irevocabilă. Un atare principiu, însă comportă și

excepții, între care aceea prevăzută expres de dispozițiile art. 20 C. proc.

pen., în sensul că, titularul dreptului la acțiunea civilă în procesul penal -

respectiv, persoana vătămată - are dreptul să sesizeze instanța civilă de drept

comun, în ipoteza în care instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă.

Or, în speță, astfel

cum au arătat expres cele două instanțe de fond și astfel cum rezultă din

conținutul hotărârii penale, instanța penală nu a soluționat acțiunea civilă a

persoanei vătămate - în speță, reclamantul, pentru plata de despăgubiri,

îndreptată împotriva societății de asigurare - în speță, pârâta, reținând doar

calitatea acesteia de asigurător RCA la data producerii evenimentului rutier

care a provocat prezentul proces, instanța penală motivându-și soluția pe

„considerente de unificare a practicii judiciare".

Ca atare, indiferent

de rațiunile instanței penale, care nu pot fi analizate în prezenta cauză, este

fără îndoială faptul că acțiunea civilă pe aspectul obligării pârâtei la plata

de despăgubiri nu a fost soluționată, ipoteză care se încadrează în excepția

prevăzută de art. 20 C. proc. pen., de la aplicarea principiului electa una via

non datur recursus ad alteram.

Înalta Curte reține

că din dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă aplicarea

acestui principiu și sub aspectul alegerii de către intimatul-reclamant a căii

civile, pentru că ar fi obținut despăgubiri de la societatea de asigurare,

renunțând expres la calea penală, pentru ca la 26 noiembrie 2008, să pornească

acțiune penală, în cadrul căreia a solicitat despăgubiri de la societatea de

asigurare.

O atare susținere nu

se încadrează în principiul electa una via non datur recursus ad alteram,

întrucât această regulă de drept presupune opțiunea titularului între mai multe

căi procedurale, înțelegând acțiuni în justiție, permise de lege, astfel încât

încercarea de soluționare amiabilă a pârâților, la care face referire

recurenta-pârâtă care susține că ar fi plătit o sumă de bani cu titlu de

despăgubiri, anterior pornirii oricărui proces împotriva sa, nu poate fi

invocată ca motiv de aplicare a principiului de drept enunțat, ci poate forma

obiectul unor alte acțiuni în justiție, al cărui titular este recurenta-pârâtă.

2) Cât privește

critica de nelegalitate relativă la greșita soluționare a excepției

prescripției extinctive de către instanțele de fond, Înalta Curte reține că

recurenta se mulțumește să reitereze această critică, apreciind că termenul de

prescripție extinctivă curge de la data evenimentului rutier - 29 decembrie

2006, fără să critice efectiv decizia instanței de apel care își motivează

soluția dată prin trimitere la alt moment de la care începe să curgă termenul

de prescripție extinctivă, respectiv, data la care a fost pronunțată hotărârea

penală prin care a fost stabilită calitatea de asigurător RCA, a

recurentei-pârâte.

Înalta Curte, reține

că, în speță, disputa procedurală în soluționarea acestei excepții nu privește

nici durata termenului de prescripție, nici temeiul juridic al acestuia, astfel

cum încearcă recurenta să susțină prin trimitere la legislația asigurătorilor,

sub acest aspect, atât părțile în proces, cât și instanța fiind de acord că

este vorba despre termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958.

Ceea ce susține

pârâta, în contradicție cu motivarea instanței de apel, este momentul de la

care a început să curgă acest termen de prescripție, apreciind că prescripția a

început să curgă din 29 decembrie 2006.^

Înalta Curte, arată

că, față de cele arătate anterior, intimatul-pârât a formulat o acțiune în

despăgubiri împotriva pârâtei, în fața instanței penale care a apreciat că

poate să constate doar calitatea de asigurător al recurentei-pârâte, acțiunea

în plata de despăgubiri neputând fi soluționată în această cale procedurală,

pentru considerentele reținute în motivarea hotărârii penale. Or, atâta timp

cât reclamantul era obligat să opteze între cele două căi procedurale deschise

de lege, este evident că, până la pronunțarea sentinței penale, nu putea sesiza

instanța civilă cu acțiune în despăgubiri, cu atât mai mult cu cât

nesoluționarea laturii civile de către instanța penală nu-i este imputabilă,

astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

3) Înalta Curte

reține că motivele formulate la pct. 3 din memoriul de recurs vizează exclusiv

critici de netemeinicie ce nu pot fi invocate în calea extraordinară a

recursului care poate fi formulat doar pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

De altfel, se retine

că recurenta reia criticile formulate în fata instanței de apel, fără să

formuleze critici efective cu privire la modul în care instanța de apel a

dezlegat aceste motive de apel, făcând trimitere expresă la posibilitățile de

apărare ale societății de asigurare în fața instanței penale care i-a stabilit

calitatea de asigurător RCA.

Pentru considerentele

mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta curte va respinge

recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC A. Asigurări Reasigurări SA București împotriva Deciziei

nr. 22/2012 din 6 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta

pârâtă la plata sumei de 5.780 RON cheltuieli de judecată către intimatul N.C.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG