ÎCCJ, decizie (scj.ro #83636)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83636) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contract de asigurare.Acțiunea în regres a asigurătorului
impotriva unui terț.Termen de prescripție.
Decretul nr.167/1958,art.3 alin(1)
Dreptul asigurătorului la acțiunea în
regres,pentru despăgubiri, contra celor răspunzători de. producerea
prejudiciului, derivă din subrogarea în drepturile asiguratului
său, în limita indemnizației plătite și este valorificabil pe calea
dreptului comun, fiind înafara raporturilor de asigurare astfel incât se aplică
termenul general de prescripție, iar acțiunea nu trebuie confundată cu
cea pe care o are asigurătorul impotriva propriului asigurat
.
(Secția comercială,decizia nr3341 din 8 iulie 2003)
Reclamanta Asigurarea Românească ASIROM
SA
,Sucursala
București i-a chemat în judecată pe
pârâții D F, SC R.L. SA București și SC A.. Sucursala București, solicitând
obligarea acestora
la plata
despăgubirilor din asigurare și dobânda
legală, conform O.G. nr.9/2000, până la achitarea debitului.
Prin sentința civilă nr.156 din 14 ianuarie 2002, Tribunalul București , Secția
comercială, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată
de pârâtul D. F. și a respins acțiunea, reținând că, în speță sunt aplicabile
dispozițiile art.3 alin(.2) din Decretul nr.167/1958, care fac referire la
termenul de prescripție de 2 ani, în privința raporturilor ce izvorăsc din
asigurare iar textul menționat nu distinge dacă raporturile juridice dintre
părțile litigante izvorăsc din contracte, din fapte juridice ori din lege, or,
în cauză, acestea își au izvorul în lege și fiind dublate de un fapt
juridic, dreptul de a cere repararea pagubei ia naștere la data când reclamanta
a făcut plata.
Împotriva sentinței reclamanta a declarat recurs și prin decizia civilă nr.661
R din 30 aprilie 2002, Curtea de Apel București , Secția a V a comercială l-a
respins, ca nefondat, reținând că raporturile dintre părțile litigante izvorăsc
din contractul de asigurare, în baza căruia reclamanta a efectuat plata și se
supun dispozițiilor Legii nr.136/1995.
În conformitate cu prevederile art.27 lit.f) din Legea nr.92/1992 și ale
art.330 pct.2 C.proc.civ., s-a declarat recurs în anulare împotriva sentinței
civile nr.156 din 14 ianuarie 2002 a Tribunalului București , Secția comercială
și a deciziei civile nr.661/R din 30 aprilie 2002 a Curții de Apel București ,
Secția a V-a comercială.
În motivarea recursului în anulare, s-a susținut că hotărârile criticate au
fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, în sensul că termenul de
prescripție de 2 ani, reținut a fi aplicabil de instanțe, în baza dispozițiilor
art.3 alin(.2) din Decretul nr.167/1958, vizează exclusiv raporturile dintre
asigurător și asigurat, or, în speță, reclamanta, în calitate de asigurător,
subrogându-se în drepturile asiguratului contra celor răspunzători de
producerea pagubei, a formulat acțiune în regres împotriva acestora, situație
în care era aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de
dispozițiile art.3 alin(.1) din Decretul nr.167/1958, față de care acțiunea
reclamantei a fost introdusă în termen legal și impune respingerea excepției
prescripției dreptului la acțiune..
Recursul în anulare este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, s-a constatat că sfera de aplicare a
dispozițiilor art.3 alin(2) din Decretul nr.167/1958 este clar delimitată
și se referă exclusiv la raporturile juridice ce izvorăsc din asigurare,
respectiv raporturile contractuale dintre asigurător și asigurat,
asiguratorului cu contractantul asigurării (pentru situațiile în care
contractantul și asiguratul sunt persoane diferite), asiguratului cu persoana
cuprinsă în asigurare, asigurătorului cu beneficiarul asigurării.
Prin urmare, termenul special de prescripție de 2 ani prevăzut de dispozițiile
legale este aplicabil numai situațiilor arătate, decurgând din raportul generic
asigurător – asigurat.
În speță, reclamanta este terț față de raportul de asigurare existent între
asigurătorul de răspundere civilă obligatorie SC A. SA București și asiguratul
acestuia, pârâtul D. F,. și drept urmare, termenul special de prescripție nu
este aplicabil, ci devine aplicabil termenul general de prescripție, ce
funcționează în privința terțelor persoane care au anumite drepturi și
obligații în afara raporturilor de asigurare.
În cauza de față dreptul asigurătorului la acțiunea în regres împotriva
terțului responsabil derivă din subrogarea în drepturile asiguratului în
limita indemnizației plătite și este valorificabil pe calea dreptului comun,
nefiind vorba despre un raport juridic contractual, direct, între asigurător și
asigurat.
Așa fiind, subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său pentru
despăgubiri, ca urmare a producerii unui prejudiciu în afara raporturilor de
asigurare, are la bază un raport juridic delictual și nu unul contractual și,
ca atare, nu trebuie confundată cu acțiunea pe care o are asigurătorul
împotriva propriului asigurat.
Așadar, în speță, este aplicabil, termenul general de prescripție de 3 ani,
calculat de la data de 29 august 1997, data efectuării plății către asigurat,
având în vedere că acțiunea reclamantei a fost introdusă la data de 24 august
2000, rezultă că a fost promovată în termenul legal și în mod greșit instanțele
au admis prescripția dreptului la acțiune,. ce trebuia respinsă ca nefondată.
În consecință, față de aceste considerentele, s-a admis recursul în
anulare, împotriva deciziei curții de apel și recursul declarat de reclamantă
iar cauza a fost trimisă, spre soluționare în fond, tribunalului.