ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5170/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 12 iulie 2003, reclamanta SC S.A.R.S. SA, a chemat în judecată pârâții SC S.A.R.A. SA, sucursala Brăila și G.C.I., pentru a fi obligați, în solidar, la plata sumei de 115.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, 69.252.055 lei cu titlu de dobândă legală, de la data de 10 octombrie 2001 și până la data de 30 iunie 2003 și în continuare până la achitarea debitului și la cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 359 din 20 aprilie 2004, Tribunalul Brăila a respins ca nefondată acțiunea și a obligat reclamanta la cheltuieli de judecată către pârâta G.C.I.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că accidentul de circulație în care au fost implicați conducătorii auto asigurați ai reclamantei și pârâtei nu a fost finalizat printr-un proces verbal de contravenție, situație în care dreptul la acțiune nu era prescris și nu s-a dovedit culpa pârâtei în producerea accidentului de circulație situație în care nu poate fi atrasă nici răspunderea celeilalte pârâte în calitate de asigurător. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta invocând nelegalitatea acesteia pentru următoarele aspecte: - pentru avarierea mijlocului auto aparținând asiguratului său M.M.I., conform actului de constatare din 9 martie 2001 s-au achitat acestuia despăgubiri și s-a subrogat în drepturile asiguratului, pentru recuperarea acestora adresându-se instanței, care se impunea să oblige pe pârâți la plata de daune în temeiul art. 49 din Legea nr. 136/1995, întrucât a făcut dovada culpei accidentului; - G.C.I.

și-a dat acordul la stabilirea despăgubirilor datorate persoanei păgubite, recunoscând astfel vina în producerea accidentului; - în cauză nu au fost analizate argumentele reclamantei în stabilirea culpei pârâtei G.C.I., deși din anexa 2 rezultă cu claritate fapta contravențională încadrată la art. 33 din decretul nr. 328/1966, constând în neacordarea de prioritate. Pârâta G.C.I. a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune. Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 182 din 11 noiembrie 2004 a admis excepția invocată de pârâtă și a admis apelul, a schimbat sentința respingând acțiunea ca prescrisă și a menținut restul dispozițiilor cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 22 din Legea nr. 36/1995 este supusă termenului special de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din decretul nr. 167/1958 și nu termenului general de 3 ani, acțiunea în regres fiind izvorâtă din raporturile din asigurare. Așa fiind, în raport și de art. 8 din decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea și având în vedere că, în speță, acest moment îl reprezintă data de 23 aprilie 2001, s-a concluzionat că instanța de fond trebuia să constate că termenul de 2 ani s-a împlinit la 23 aprilie 2003, încât dreptul la acțiune era prescris.

Față de aceste considerente, apelul pârâtei a fost admis numai sub aspectul soluționării excepției. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. A susținut că termenul special de prescripție de 2 ani vizează numai raporturile din asigurare, deci exclusiv raporturile dintre asigurător și asigurat ori, în speță, între societatea reclamantă, SC S.A.R.A. SA și G.C.I. nu există raport de asigurare, drepturile sau obligațiile fiind născute în afara acestor raporturi, din cauzarea prejudiciului în condițiile prevăzute de lege.

Astfel, dreptul asigurătorului la acțiunea în regres împotriva terțului responsabil, rezultând din subrogarea în drepturile asiguratului în limita indemnizației plătite, conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, care nu se confundă cu acțiunea în regres a asigurătorului împotriva asiguratului sau a altor persoane cuprinse în asigurare, poate fi valorificat potrivit dreptului comun. Recursul este fondat.

Termenul special de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din decretul nr. 167/1958 vizează potrivit acestui text de lege „raporturile ce izvorăsc din asigurare” prin acestea legiuitorul înțelegând raporturile dintre asigurător și asigurat, în temeiul contractului de asigurare, raporturile asigurătorului cu contractantul asigurării, în situația în care contractantul și asiguratul sunt persoane diferite, raporturile asigurătorului cu persoana cuprinsă în asigurare, care nu are calitatea de asigurat, precum situația conducătorului autovehiculului asigurat, care nu este și deținătorul lui și raporturile asigurătorului cu beneficiarul asigurării, care, deși nu este parte contractantă, prin stipulația făcută în favoarea sa, dobândește creanța din indemnizație direct în temeiul contractului de asigurare.

În schimb, nu sunt raporturi de asigurare și, deci, nu se poate aplica termenul special de prescripție de 2 ani, cele dintre asigurat în ale cărui drepturi se subrogă asigurătorul în limita indemnizației plătite, conform art. 22 din Legea nr. 136/1995 și terțul responsabil de producerea prejudiciului, deoarece raporturile civile chiar dacă sunt născute tot în legătură cu bunurile asigurate ele au alt temei juridic, respectiv dreptul la despăgubire izvorăște din lege (art. 998 și urm. C. civ.), iar nu din contractul de asigurare. Așa fiind, în situația arătată sunt incidente dispozițiile privitoare la termenul general de prescripție de 3 ani, care, în speță, nu era împlinit și numai printr-o calificare greșită a naturii raporturilor juridice deduse judecății cu incidență asupra legii aplicabile, instanța de apel a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune formulată de pârâtă, fiind întemeiate motivele de recurs astfel cum au fost formulate.

Cum instanța de apel nu s-a pronunțat însă pe fondul apelului, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul va fi admis și decizia casată, cu trimitere la aceeași instanță pentru soluționarea apelului pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC S.A.R.S. SA București. Casează decizia nr. 182 din 11 noiembrie 2004 a Curții de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ și trimite cauza, aceleiași instanțe, spre rejudecarea pe fond a apelului. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2005.