ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5170/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 12 iulie

2003, reclamanta SC S.A.R.S. SA, a chemat în judecată pârâții SC S.A.R.A. SA, sucursala

Brăila și G.C.I., pentru a fi obligați, în solidar, la plata sumei de

115.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, 69.252.055 lei cu titlu de dobândă

legală, de la data de 10 octombrie 2001 și până la data de 30 iunie 2003 și în

continuare până la achitarea debitului și la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 359 din 20

aprilie 2004, Tribunalul Brăila a respins ca nefondată acțiunea și a obligat

reclamanta la cheltuieli de judecată către pârâta G.C.I.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că

accidentul de circulație în care au fost implicați conducătorii auto asigurați

ai reclamantei și pârâtei nu a fost finalizat printr-un proces verbal de

contravenție, situație în care dreptul la acțiune nu era prescris și nu s-a

dovedit culpa pârâtei în producerea accidentului de circulație situație în care

nu poate fi atrasă nici răspunderea celeilalte pârâte în calitate de

asigurător.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta invocând nelegalitatea acesteia pentru următoarele

aspecte:

- pentru avarierea mijlocului auto

aparținând asiguratului său M.M.I., conform actului de constatare din 9 martie

2001 s-au achitat acestuia despăgubiri și s-a subrogat în drepturile

asiguratului, pentru recuperarea acestora adresându-se instanței, care se

impunea să oblige pe pârâți la plata de daune în temeiul art. 49 din Legea nr. 136/1995,

întrucât a făcut dovada culpei accidentului;

- G.C.I. și-a dat acordul la

stabilirea despăgubirilor datorate persoanei păgubite, recunoscând astfel vina

în producerea accidentului;

- în cauză nu au fost analizate

argumentele reclamantei în stabilirea culpei pârâtei G.C.I., deși din anexa 2

rezultă cu claritate fapta contravențională încadrată la art. 33 din decretul nr.

328/1966, constând în neacordarea de prioritate.

Pârâta G.C.I. a invocat excepția

prescrierii dreptului la acțiune.

Curtea de Apel Galați, secția comercială

și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 182 din 11 noiembrie

2004 a admis excepția invocată de pârâtă și a admis apelul, a schimbat sentința

respingând acțiunea ca prescrisă și a menținut restul dispozițiilor cu privire

la cheltuielile de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 22 din

Legea nr. 36/1995 este supusă termenului special de prescripție de 2 ani

prevăzut de art. 3 alin. (2) din decretul nr. 167/1958 și nu termenului general

de 3 ani, acțiunea în regres fiind izvorâtă din raporturile din asigurare.

Așa fiind, în raport și de art. 8

din decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, prescripția începe să curgă de la

data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe

cel ce răspunde de ea și având în vedere că, în speță, acest moment îl

reprezintă data de 23 aprilie 2001, s-a concluzionat că instanța de fond

trebuia să constate că termenul de 2 ani s-a împlinit la 23 aprilie 2003, încât

dreptul la acțiune era prescris.

Față de aceste considerente, apelul

pârâtei a fost admis numai sub aspectul soluționării excepției.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs reclamanta invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

A susținut că termenul special de

prescripție de 2 ani vizează numai raporturile din asigurare, deci exclusiv

raporturile dintre asigurător și asigurat ori, în speță, între societatea

reclamantă, SC S.A.R.A. SA și G.C.I. nu există raport de asigurare, drepturile

sau obligațiile fiind născute în afara acestor raporturi, din cauzarea

prejudiciului în condițiile prevăzute de lege.

Astfel, dreptul asigurătorului la

acțiunea în regres împotriva terțului responsabil, rezultând din subrogarea în

drepturile asiguratului în limita indemnizației plătite, conform art. 22 din

Legea nr. 136/1995, care nu se confundă cu acțiunea în regres a asigurătorului

împotriva asiguratului sau a altor persoane cuprinse în asigurare, poate fi

valorificat potrivit dreptului comun.

Recursul este fondat.

Termenul special de prescripție de 2

ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din decretul nr. 167/1958 vizează potrivit

acestui text de lege „raporturile ce izvorăsc din asigurare” prin acestea

legiuitorul înțelegând raporturile dintre asigurător și asigurat, în temeiul contractului

de asigurare, raporturile asigurătorului cu contractantul asigurării, în

situația în care contractantul și asiguratul sunt persoane diferite,

raporturile asigurătorului cu persoana cuprinsă în asigurare, care nu are

calitatea de asigurat, precum situația conducătorului autovehiculului asigurat,

care nu este și deținătorul lui și raporturile asigurătorului cu beneficiarul

asigurării, care, deși nu este parte contractantă, prin stipulația făcută în

favoarea sa, dobândește creanța din indemnizație direct în temeiul contractului

de asigurare.

În schimb, nu sunt raporturi de

asigurare și, deci, nu se poate aplica termenul special de prescripție de 2

ani, cele dintre asigurat în ale cărui drepturi se subrogă asigurătorul în

limita indemnizației plătite, conform art. 22 din Legea nr. 136/1995 și terțul

responsabil de producerea prejudiciului, deoarece raporturile civile chiar dacă

sunt născute tot în legătură cu bunurile asigurate ele au alt temei juridic,

respectiv dreptul la despăgubire izvorăște din lege (art. 998 și urm. C. civ.),

iar nu din contractul de asigurare.

Așa fiind, în situația arătată sunt

incidente dispozițiile privitoare la termenul general de prescripție de 3 ani,

care, în speță, nu era împlinit și numai printr-o calificare greșită a naturii

raporturilor juridice deduse judecății cu incidență asupra legii aplicabile,

instanța de apel a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune formulată de

pârâtă, fiind întemeiate motivele de recurs astfel cum au fost formulate.

Cum instanța de apel nu s-a

pronunțat însă pe fondul apelului, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin.

(5) C. proc. civ., recursul va fi admis și decizia casată, cu trimitere la

aceeași instanță pentru soluționarea apelului pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC S.A.R.S. SA București.

Casează decizia nr. 182 din 11

noiembrie 2004 a Curții de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ

și trimite cauza, aceleiași instanțe, spre rejudecarea pe fond a apelului.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 1 noiembrie 2005.