ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4282/2004

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

N.C. a expediat din Vaslui cererea de chemare în judecată a Statului român prin

Ministerul Finanțelor pentru suma de 6 miliarde lei „cu titlu de despăgubiri

materiale și morale pentru arestarea nelegală în perioada 10 decembrie 1999-22

iunie 2000, timp de 6 luni și 15 zile (195 zile).

Prin rechizitoriul din 18 decembrie

2000 (dosar nr. 135/P/2000) s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, dar

această măsură nu i-a fost comunicată, astfel că Tribunalul Vaslui, prin

sentința civilă nr. 432 din 9 aprilie 2002, a respins acțiunea ca tardiv

introdusă pe temeiul din art. 505 alin. (2) C. proc. pen. care consacră

termenul de un an de la „data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală”.

Curtea de Apel Iași, prin decizia

civilă nr. 28 din 18 septembrie 2002, a respins apelul reclamantului ca

nefondat, reținând, în esență, că deși „procurorul este obligat să înștiințeze

părțile interesate despre scoaterea de sub urmărire penală... termenul de un an

prev. de art. 504 alin. (2) C. proc. pen., curge de la data ordonanței de

scoatere și nu de la data înștiințării ori comunicării acesteia..., chiar dacă,

în speță, măsura scoaterii de sub urmărire penală a fost luată prin

rechizitoriu”.

recurs reclamantul, pe temeiul din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în

esență, că textul art. 505 alin. (2) C. proc. pen. trebuie interpretat în

raport cu art. 263 alin. ultim și 246 C. proc. pen., doctrina fiind explicită

în a releva obligația înștiințării părților interesate.

Totodată

se susține că recurentul a luat cunoștință de rechizitoriu la 22 ianuarie 2001,

când, fiind citat martor în dosarul 1053/2001, al Tribunalului Vaslui, s-a

prezentat la instanță, fapt atestat prin încheierile de ședință din 22 ianuarie

2001 și din 22 ianuarie 2004.

Recurentul mai depune certificatele

de cazier din 9 iulie 2001 (nr. 55481) și din 25 februarie 2002 (nr. 60418) din

care rezultă consemnarea numai a duratei arestării preventive, fără a se

menționa scoaterea de sub urmărire penală dispusă prin rechizitoriul din 18

decembrie 2000.

Se dovedește, astfel, că Parchetul

Curții Supreme de Justiție nu a comunicat măsura scoaterii, luată prin

rechizitoriu, nici recurentului, inculpat în acea cauză, dar, nici autorității

care gestionează cazierul judiciar, deși avea această obligație legală.

3.1. Într-adevăr conform art. 505

alin. (2) C. proc. pen. termenul de introducere „acțiunii pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare este de un an de la, data ordonanței

de scoatere de sub urmărire penală”. Textul a fost declarat constituțional prin

mai multe decizii ale Curții Constituționale, așa cum se relevă de Ministerul

Finanțelor în întâmpinare (decizia nr. 145/1998, 138/98 ș.a.), care certifică

termenul ca fiind de decădere, ca și prima instanță.

Expresia „data ordonanței de

scoatere” nu poate fi interpretată izolat, extrasă din context, adică în afara

relației cu celelalte norme procesuale care garantează drepturile fundamentale

ale inculpatului, inclusiv dreptul la apărare și la repararea pagubei generată

de eroarea judiciară. Interpretarea acestei norme trebuie, în primul rând, să

fie o interpretare sistematică, adică termenul de un an curge de la data

ordonanței de scoatere, numai în situația, în care, procurorul și-a îndeplinit

obligația legală (art. 246-249 C. proc. pen.) de a înștiința inculpatul în

termenul prevăzut de lege.

3.2. În speță, conform art. 263

alin. (4) C. proc. pen. procurorul a întocmit un singur rechizitoriu,

procedând, în baza art. 262 C. proc. pen., la trimiterea în judecată a unor

inculpați și, distinct, la scoaterea de sub urmărire penală a altora, inclusiv

a recurentului, înlocuind, astfel, ordonanța prev. în art. 262 pct. 2 C. proc.

pen.

Chiar și în atare ipoteză, însă, nu

a dispărut obligația legală imperativă a procurorului de a-l înștiința pe

inculpatul recurent asupra măsurii scoaterii de sub urmărire penală, mai ales

că același procuror luase măsura gravă a arestării acestuia timp de peste 6

luni, care, în situația scoaterii de sub urmărire penală, se configura vădit ca

o eroare judiciară.

3.3. Cât timp inculpatul nu a fost

încunoștiințat, conform art. 246-249 C. proc. pen. asupra măsurii de scoatere

de sub urmărire penală, nu se poate conchide că termenul de un an, prev. de

art. 505 alin. (2) C. proc. pen., începe să curgă; momentul de la care începe

să curgă acest termen este, într-adevăr, data ordonanței (rechizitoriului din

18 decembrie 2000), dar numai dacă inculpatul a fost încunoștiințat de

procuror, ceea ce în speță nu s-a produs.

Dimpotrivă, recurentul a probat că

ar fi putut lua cunoștință de scoaterea de sub urmărire penală la 22 ianuarie

2001, în calitate de martor „neaudiat”, astfel că în raport de care acțiunea,

expediată la 5 februarie 2002, aceasta este introdusă în termenul legal de un

an.

Dar, nu poate fi opusă recurentului

(inculpat) omisiunea culpabilă a autorității, care a luat măsura arestării

ilegale și apoi nu i-a comunicat scoaterea de sub urmărire penală, spre a fi

decăzut din termenul de un an și, astfel, a fi privat de un proces echitabil,

în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

face parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituție.

În consecință, decizia va fi casată,

iar cauza trimisă instanței de apel pentru rejudecare, pe fond, cu respectarea

tuturor garanțiilor fundamentale, precum și a celei din art. 21 alin. (3) și

(4) din Constituția revizuită, privind dreptul la un proces echitabil și

într-un timp rezonabil al recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul

N.C. împotriva deciziei nr. 28 din 18 septembrie 2002 a Curții de Apel Iași,

secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru

rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2004.