ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4282/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. La data de 5 februarie 2002 reclamantul N.C. a expediat din Vaslui cererea de chemare în judecată a Statului român prin Ministerul Finanțelor pentru suma de 6 miliarde lei „cu titlu de despăgubiri materiale și morale pentru arestarea nelegală în perioada 10 decembrie 1999-22 iunie 2000, timp de 6 luni și 15 zile (195 zile). Prin rechizitoriul din 18 decembrie 2000 (dosar nr. 135/P/2000) s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, dar această măsură nu i-a fost comunicată, astfel că Tribunalul Vaslui, prin sentința civilă nr. 432 din 9 aprilie 2002, a respins acțiunea ca tardiv introdusă pe temeiul din art. 505 alin. (2) C. proc.

pen. care consacră termenul de un an de la „data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală”. Curtea de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 28 din 18 septembrie 2002, a respins apelul reclamantului ca nefondat, reținând, în esență, că deși „procurorul este obligat să înștiințeze părțile interesate despre scoaterea de sub urmărire penală... termenul de un an prev. de art. 504 alin. (2) C. proc. pen., curge de la data ordonanței de scoatere și nu de la data înștiințării ori comunicării acesteia..., chiar dacă, în speță, măsura scoaterii de sub urmărire penală a fost luată prin rechizitoriu”. 2. Contra deciziei a declarat recurs reclamantul, pe temeiul din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că textul art. 505 alin. (2) C. proc.

pen. trebuie interpretat în raport cu art. 263 alin. ultim și 246 C. proc. pen., doctrina fiind explicită în a releva obligația înștiințării părților interesate. Totodată se susține că recurentul a luat cunoștință de rechizitoriu la 22 ianuarie 2001, când, fiind citat martor în dosarul 1053/2001, al Tribunalului Vaslui, s-a prezentat la instanță, fapt atestat prin încheierile de ședință din 22 ianuarie 2001 și din 22 ianuarie 2004. Recurentul mai depune certificatele de cazier din 9 iulie 2001 (nr. 55481) și din 25 februarie 2002 (nr. 60418) din care rezultă consemnarea numai a duratei arestării preventive, fără a se menționa scoaterea de sub urmărire penală dispusă prin rechizitoriul din 18 decembrie 2000. Se dovedește, astfel, că Parchetul Curții Supreme de Justiție nu a comunicat măsura scoaterii, luată prin rechizitoriu, nici recurentului, inculpat în acea cauză, dar, nici autorității care gestionează cazierul judiciar, deși avea această obligație legală.

3. Recursul este fondat. 3.1. Într-adevăr conform art. 505 alin. (2) C. proc. pen. termenul de introducere „acțiunii pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare este de un an de la, data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală”. Textul a fost declarat constituțional prin mai multe decizii ale Curții Constituționale, așa cum se relevă de Ministerul Finanțelor în întâmpinare (decizia nr. 145/1998, 138/98 ș.a.), care certifică termenul ca fiind de decădere, ca și prima instanță. Expresia „data ordonanței de scoatere” nu poate fi interpretată izolat, extrasă din context, adică în afara relației cu celelalte norme procesuale care garantează drepturile fundamentale ale inculpatului, inclusiv dreptul la apărare și la repararea pagubei generată de eroarea judiciară.

Interpretarea acestei norme trebuie, în primul rând, să fie o interpretare sistematică, adică termenul de un an curge de la data ordonanței de scoatere, numai în situația, în care, procurorul și-a îndeplinit obligația legală (art. 246-249 C. proc. pen.) de a înștiința inculpatul în termenul prevăzut de lege. 3.2. În speță, conform art. 263 alin. (4) C. proc. pen. procurorul a întocmit un singur rechizitoriu, procedând, în baza art. 262 C. proc. pen., la trimiterea în judecată a unor inculpați și, distinct, la scoaterea de sub urmărire penală a altora, inclusiv a recurentului, înlocuind, astfel, ordonanța prev. în art. 262 pct. 2 C. proc. pen.

Chiar și în atare ipoteză, însă, nu a dispărut obligația legală imperativă a procurorului de a-l înștiința pe inculpatul recurent asupra măsurii scoaterii de sub urmărire penală, mai ales că același procuror luase măsura gravă a arestării acestuia timp de peste 6 luni, care, în situația scoaterii de sub urmărire penală, se configura vădit ca o eroare judiciară. 3.3. Cât timp inculpatul nu a fost încunoștiințat, conform art. 246-249 C. proc. pen. asupra măsurii de scoatere de sub urmărire penală, nu se poate conchide că termenul de un an, prev. de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., începe să curgă; momentul de la care începe să curgă acest termen este, într-adevăr, data ordonanței (rechizitoriului din 18 decembrie 2000), dar numai dacă inculpatul a fost încunoștiințat de procuror, ceea ce în speță nu s-a produs.

Dimpotrivă, recurentul a probat că ar fi putut lua cunoștință de scoaterea de sub urmărire penală la 22 ianuarie 2001, în calitate de martor „neaudiat”, astfel că în raport de care acțiunea, expediată la 5 februarie 2002, aceasta este introdusă în termenul legal de un an. Dar, nu poate fi opusă recurentului (inculpat) omisiunea culpabilă a autorității, care a luat măsura arestării ilegale și apoi nu i-a comunicat scoaterea de sub urmărire penală, spre a fi decăzut din termenul de un an și, astfel, a fi privat de un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituție.

În consecință, decizia va fi casată, iar cauza trimisă instanței de apel pentru rejudecare, pe fond, cu respectarea tuturor garanțiilor fundamentale, precum și a celei din art. 21 alin. (3) și (4) din Constituția revizuită, privind dreptul la un proces echitabil și într-un timp rezonabil al recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul N.C. împotriva deciziei nr. 28 din 18 septembrie 2002 a Curții de Apel Iași, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2004.