ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3787/2004

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la

Tribunalul București, secția a V-a civilă, și contencios administrativ

contestatorii P.A.C., P.A., P.A.N., P.I., P.A.N. și P.P.P. au solicitat

anularea deciziei nr. 84 din 12 octombrie 2001 emisă de RA L., solicitând

pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens și obligarea pârâtei la

restituirea în natură a imobilului proprietatea reclamanților situat în

București, strada Jules Michelet, format din teren în suprafață de 1550 mp și

casă de locuit.

Se solicită și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că autorii acestora P.E. și P.A. au cumpărat imobilul în baza unui

act de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 14716 la data 26 mai 1926 de

Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Imobilul a trecut în proprietatea

statului prin Decretul nr. 92/1950 la poziția nr. 144, fiind deținut de RA L.

Prin sentința civilă nr. 166 din 1

martie 2002, Tribunalul București, secția a V-a civilă, și de contencios

administrativ a admis contestația formulată de contestatorii-reclamanți, în

contradictoriu cu RA L., a anulat decizia nr. 84 din 12 octombrie 2001 emisă de

RA L., obligând pe aceasta să restituie în natură imobilul, teren în suprafață

de 1505 mp și casă de locuit compusă din subsol, parter, etaj și mansardă din

București, str. Jules Michelet.

În considerente, s-a reținut că,

prin decizie s-a respins cererea de restituire în natură, considerându-se că

imobilul cade sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește incidența art.

16 din lege, tribunalul a reținut că imobilul revendicat este folosit, în baza

unui contract de închiriere de către personalul Ambasadei Japoniei expirat la

31 martie 2001, astfel că, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea

nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat apel RA L. criticând sentința pentru mai multe considerente, în sensul

că: reclamanții nu au făcut dovada cu acte că sunt moștenitorii celor doi

autori; referitor la incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind

reședința Ambasadorului Japoniei, nu poate face obiectul nici unei măsuri

executorii; autorii reclamanților se încadrau în Decretul nr. 92/1950 art. 1

fiind că poziția 114 figurează cu 8 apartamente, titlul statului este valabil;

contractul de vânzare-cumpărare autentificat nu este semnat de vânzătoare și în

sfârșit, s-a încălcat procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 106/ A din 24

februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de RA A.P.P.S. București, care a absorbit RA L. prin

O.U.G. nr. 32 din 27 martie 2002, considerând hotărârea apelată temeinică și

legală, întrucât contestatorii au făcut dovada, cu acte, a calității lor

procesuale active; imobilele care nu figurează în Hotărârea Guvernului pot fi

restituite în natură, Decretul nr. 92/1950 nu poate fi considerat titlu

valabil, restituirea în natură fiind etapa finală a procedurii speciale

administrative.

Pârâta RA A.P.P.S. a

recurat sus-menționata decizie, considerând-o nelegală și netemeinică pentru

faptul că reclamanții nu au calitate procesuală activă, imobilul nu poate fi

restituit în natură potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului - Lege

nr. 92/1950 cu titlu valabil, instanța nu poate dispune restituirea imobilului,

ci numai obligarea unității deținătoare la emiterea unei decizii în acest sens,

dreptul reclamanților asupra suprafeței de 1505 mp nu a fost dovedit.

Recursul este nefondat.

Referitor la criticile întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., urmează a se reține că ele

sunt nefondate.

Corect instanțele au reținut că prin

certificatele de moștenitor depuse la dosar de către reclamanți, aceștia au

probat că sunt moștenitorii cumpărătorilor din anul 1926, în calitate de fii și

nepoți de fii predecedați.

Analizând actul juridic dedus

judecății, respectiv decizia nr. 84 din 12 octombrie 2001 emisă de directorul

general al fostei RA L. prin care, se consideră că nu se poate soluționa

cererea de restituire în natură a imobilului solicitat pentru două motive

menționate în art. 1 și art. 2 ale deciziei, se constată că, fiecare în parte

din aceste motive nu au fine de neprimire.

În art. 1, din decizie se prevede că

reclamanții nu au făcut dovada suspendării procesului conform art. 47 din Legea

nr. 10/2001, afirmație contrazisă de probele dosarului a se avea în vedere

încheierea Tribunalului București din 10 octombrie 2001.

În art. 2 al deciziei se prevede că

imobilul menționat cade sub incidența art. 16 alin. (1) din aceeași lege, fiind

exceptat de la restituirea în natură, situație care, de asemenea, este

contrazisă de probele dosarului.

În cazul unor imobile având o

anumită destinație, enumerate în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

respectiv imobilele ocupate de unități bugetare de învățământ, din sănătate,

așezăminte social-culturale, instituții publice, sedii ale partidelor politice

legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanțele

organizațiilor inter-guvernamentale acreditate în România, precum și de

personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării

activităților de interes social-cultural sau obștesc, foștilor proprietari li

se acordă măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii în discuție.

În completarea acestor dispoziții,

însă, alin. (2) din același art. 16, impune în sarcina ministerelor de resort

și a celorlalte instituții publice interesate efectuarea de propuneri în baza

cărora guvernul va stabili prin hotărâre imobilele care nu pot fi retrocedate

în natură și pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

Este deci, de remarcat, în primul

rând, că este de atributul puterii executive și nu a celei judecătorești în a

stabili care sunt imobilele care nu se restituie în natură, și în raport de

aceasta, obligația deținătorului bunului de a restitui echivalentul valoric al

imobilului solicitat de proprietar, în condițiile în care restituirea în natură

nu este posibilă.

Instanțele au apreciat corect că

imobilul nu face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 având în vedere pe de o parte contractul de închiriere

expirat la data emiterii deciziei RA L., încheiat între fosta RA L. și un

consilier din cadrul ambasadei Japoniei.

Pe de altă parte, deși sinteza

dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, determină ca soluție principală

restituirea prin echivalent, restituirea în natură este aplicabilă numai dacă

imobilul nu mai este necesar potrivit scopului legal stabilit, cu

particularitatea că ea poate fi dispusă în viitor, la cererea persoanei

îndreptățite.

Or, contractul de închiriere

încheiat de RA L. și un consilier din cadrul Ambasadei Japoniei a expirat la

data emiterii deciziei nr. 84 din 10 octombrie 2001 a RA L. Este evident că

imobilul respectiv nu mai era necesar în vederea continuării activităților de

interes public.

În speță, nu s-au făcut dovezi de

închiriere în continuare a imobilului.

De asemenea, este de reținut că, nu

a fost adoptată o hotărâre de guvern, în care să se prevadă concret că imobilul

din litigiu nu poate fi retrocedat în natură.

De altfel, imobilele preluate de

stat fără titlu valabil, nu intră sub incidența prevederilor art. 16 alin. (1)

și (2).

În ceea ce privește ultimul motiv de

recurs legat de restituirea terenului de 1505 mp și casa de locuit, teren, a

cărei suprafață nu a fost indicată în actul de proprietate, se constată că atât

terenul cât și casa se restituie în starea în care se află.

Această situație rezultă din

procesul verbal de constatare a stării imobilului încheiat la 21 septembrie

2001, în baza art. 42 din Legea nr. 10/2001, între RA L. și persoanele care

revendică imobilul, prilej cu care recurenta ca deținătoare, nu a ridicat nici

o obiecțiune cu privire la compunerea, starea imobilului și întinderea

suprafeței aferente.

În consecință, având în vedere cele

arătate mai sus, hotărârile judecătorești pronunțate în cauză sunt legale și

temeinice, astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul

declarat de R.A., A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 106/ A din 24 februarie 2003

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 mai 2004.