ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3192/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 739 din 14

noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția I penală, rămasă definitivă

prin decizia penală nr. 3831 din 18 septembrie 2001 a Curții Supreme de

Justiție a fost condamnat inculpatul C.V., în baza art. 174 C. pen., la 15 ani

închisoare și în baza art. 292 C. pen., la 2 ani închisoare, stabilindu-se ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea.

În fapt s-a reținut că în noaptea de

4 iulie 1997, inculpatul a ucis-o prin sugrumare pe concubina sa D.I. și pentru

a se sustrage de la urmărirea penală și a obține un nou act de identitate a

făcut declarații mincinoase.

La 5 august 2002 condamnatul C.V. a

formulat contestație la executare, în baza art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., susținând că nu este vinovat de săvârșirea infracțiunii de omor, pentru

care a fost condamnat.

Tribunalul București, secția I

penală, prin sentința penală nr. 1056 din 12 noiembrie 2002 a respins ca

neîntemeiată contestația condamnatului, cu motivarea că stabilirea vinovăției

și aprecierea probelor nu sunt împrejurări ce pot fi apreciate pe calea

contestației la executare.

Prin decizia penală nr. 818 din 10

decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost respins

apelul declarat de contestatorul C.V., împotriva hotărârii primei instanțe

considerând nefondate criticile formulate în sensul că în cadrul contestației

se puteau analiza probele și se putea reține nevinovăția în săvârșirea

omorului.

Astfel instanța de control judiciar

a constatat că pe calea contestației la executare nu poate fi desființată

hotărârea de condamnare, aceasta având autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs condamnatul C.V., care a susținut că nu este vinovat de săvârșirea

omorului și că mandatul de executare a pedepsei de 15 ani este nelegal,

solicitând admiterea contestației formulate.

Recursul declarat este neîntemeiat.

În conformitate cu dispozițiile art.

461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestația contra executării hotărârii

penale se face când se ivește vreo nelămurire, cu privire la hotărârea care se

execută sau vreo împiedicare la executare.

Din examinarea textului rezultă că

atât nelămurirea ivită cât și împiedicarea la executare au în vedere limitele

în care se execută hotărârea, și nu valabilitatea ei.

Ori în cauză, prin contestația la

executare condamnatul a formulat critici în legătură cu fondul cauzei,

susținând lipsa probelor de vinovăție în săvârșirea omorului, ceea ce este inadmisibil,

hotărârea de condamnare având autoritate de lucru judecat.

În consecință soluția de respingere

a contestației la executare a fost corect menținută de instanța de control

judiciar.

Față de considerentele ce preced,

constatând neîntemeiate criticile formulate de condamnatul recurent C.V.,

Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a

respinge recursul declarat cu obligarea susnumitului la cheltuieli judiciare

către stat.

Se va stabili ca onorariul pentru

apărătorul din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul C.V., împotriva deciziei penale nr. 818/ A din 10

decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II–a penală.

Obligă pe recurent să plătească

statului suma de 650.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 300.000

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

iulie 2003.