ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1428/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 316 din 13 septembrie 2001, Tribunalul Dâmbovița, secția penală, a condamnat pe inculpatul G.G. la 18 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) și i) C. pen. Totodată, instanța de fond a reținut neexercitarea acțiunii civile în cauză. S-a reținut că, în noaptea de 28 aprilie 1995, în timp ce se deplasa într-un atelaj împreună cu tatăl său G.I., inculpatul l-a lovit pe acesta cu un cuțit în spate, producându-i moartea prin secționarea aortei.

Împotriva hotărârii primei instanțe inculpatul a declarat apel, susținând că în mod greșit instanța de fond a dispus condamnarea sa, întrucât nu a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată, situație ce rezultă din declarația sa și declarațiile martorilor G.R., S.G., U.M. și G.M. Curtea de Apel Ploiești, secția penală, prin decizia penală nr. 540 din 27 noiembrie 2002, a respins apelul declarat de către inculpat, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că instanța de fond a reținut o corectă situație de fapt, în concordanță cu probele administrate în cauză în cursul procesului. Din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că inculpatul a însoțit-o pe victimă în noaptea de 28 aprilie 1995, spre târgul de vite din orașul Găești și că acesta, la momentul producerii omorului, se afla în atelaj, în spatele tatălui său G.I.

În privința raporturilor de familie existente între părți, despre care inculpatul a susținut că sunt normale, proprii relațiilor de rudenie, din declarațiile martorilor rezultă că sunt tensionate, între părți având deseori discuții contradictorii. Astfel, ca urmare a refuzului victimei de a-i oferi sumele de bani solicitate, inculpatul a amenințat-o cu moartea, în mai multe rânduri și chiar a lovit-o. Totodată, din raportul de expertiză medico-legală a rezultat starea de nervozitate a inculpatului, explicitată prin declarațiile martorilor, sub aspectul cauzei, de intenția victimei de a-l dezmoșteni pe acesta. Pe de altă parte, din declarațiile martorilor a rezultat că în seara crimei inculpatul a consumat băuturi alcoolice și a avut discuții în contradictoriu cu victima.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susținând că nu a săvârșit infracțiunea pentru care a fost condamnat. La termenul de judecată din 20 martie 2003, apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei la prima instanță pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, întrucât inculpatul nu a avut discernământ. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Examinând cauza în raport de criticile formulate, se constată că instanța de fond a administrat probe, a evaluat corect probatoriul administrat în cauză și a stabilit corect starea de fapt. Instanța de control judiciar, soluționând apelul declarat de către inculpat, a devoluat cauza și, constatând concordanța dintre conținutul real al probelor, care ilustrează cu evidență vinovăția acestuia, și soluția de condamnare, a decis în sensul respingerii apelului, ca nefondat.

Ca atare, cum soluția adoptată este cea pe care materialul probator o susține, hotărârile pronunțate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. În recurs, se mai susține însă și necesitatea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice. Or, inculpatul a fost examinat de prima comisie de expertiză medico-legală psihiatrică la nivelul Laboratorului județean de Medicină Legală Dâmbovița la data de 9 mai 1995, întocmindu-se raportul medico-legal nr. 518, după care s-a efectuat o nouă expertiză medico-legală înregistrată sub nr. A 6/6949 din 29 iunie 1995 al Institutului de Medicină Legală Prof. Mina Minovici, din care rezultă că acesta „are capacitatea psihică de apreciere critică asupra faptei de care este învinuit și față de care discernământul a fost păstrat”.

Cum în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 125 C. proc. pen., și această critică se constată a fi neîntemeiată, așa încât, în cauză nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 8 C. proc. pen., vizat de către inculpat în recurs. Totodată, examinând cauza în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu. În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul G.G. împotriva deciziei penale nr. 540 din 27 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, ca nefondat. Deduce din pedeapsa aplicată, perioada arestării preventive de la 5 aprilie 2002, la 20 martie 2003. Obligă pe recurent să plătească statului 1.300.000 lei, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 20 martie 2003.