ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1428/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 316 din 13

septembrie 2001, Tribunalul Dâmbovița, secția penală, a condamnat pe inculpatul

G.G. la 18 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat

prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen., prin schimbarea încadrării

juridice din infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 și art. 175

lit. c) și i) C. pen.

Totodată, instanța de fond a reținut

neexercitarea acțiunii civile în cauză.

S-a reținut că, în noaptea de 28

aprilie 1995, în timp ce se deplasa într-un atelaj împreună cu tatăl său G.I.,

inculpatul l-a lovit pe acesta cu un cuțit în spate, producându-i moartea prin

secționarea aortei.

Împotriva hotărârii primei instanțe

inculpatul a declarat apel, susținând că în mod greșit instanța de fond a

dispus condamnarea sa, întrucât nu a comis fapta pentru care a fost trimis în

judecată, situație ce rezultă din declarația sa și declarațiile martorilor

G.R., S.G., U.M. și G.M.

Curtea de Apel Ploiești, secția

penală, prin decizia penală nr. 540 din 27 noiembrie 2002, a respins apelul

declarat de către inculpat, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a apreciat că instanța de fond a reținut o corectă situație de fapt, în

concordanță cu probele administrate în cauză în cursul procesului.

Din declarațiile martorilor audiați

în cauză a rezultat că inculpatul a însoțit-o pe victimă în noaptea de 28

aprilie 1995, spre târgul de vite din orașul Găești și că acesta, la momentul

producerii omorului, se afla în atelaj, în spatele tatălui său G.I.

În privința raporturilor de familie

existente între părți, despre care inculpatul a susținut că sunt normale,

proprii relațiilor de rudenie, din declarațiile martorilor rezultă că sunt

tensionate, între părți având deseori discuții contradictorii. Astfel, ca

urmare a refuzului victimei de a-i oferi sumele de bani solicitate, inculpatul

a amenințat-o cu moartea, în mai multe rânduri și chiar a lovit-o.

Totodată, din raportul de expertiză

medico-legală a rezultat starea de nervozitate a inculpatului, explicitată prin

declarațiile martorilor, sub aspectul cauzei, de intenția victimei de a-l

dezmoșteni pe acesta.

Pe de altă parte, din declarațiile

martorilor a rezultat că în seara crimei inculpatul a consumat băuturi

alcoolice și a avut discuții în contradictoriu cu victima.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpatul a declarat recurs, susținând că nu a săvârșit infracțiunea pentru

care a fost condamnat. La termenul de judecată din 20 martie 2003, apărătorul

inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și

trimiterea cauzei la prima instanță pentru efectuarea unei expertize

medico-legale psihiatrice, întrucât inculpatul nu a avut discernământ.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Examinând cauza în raport de

criticile formulate, se constată că instanța de fond a administrat probe, a

evaluat corect probatoriul administrat în cauză și a stabilit corect starea de

fapt.

Instanța de control judiciar,

soluționând apelul declarat de către inculpat, a devoluat cauza și, constatând

concordanța dintre conținutul real al probelor, care ilustrează cu evidență

vinovăția acestuia, și soluția de condamnare, a decis în sensul respingerii

apelului, ca nefondat.

Ca atare, cum soluția adoptată este

cea pe care materialul probator o susține, hotărârile pronunțate în cauză nu

sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen.

În recurs, se mai susține însă și

necesitatea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice.

Or, inculpatul a fost examinat de

prima comisie de expertiză medico-legală psihiatrică la nivelul Laboratorului

județean de Medicină Legală Dâmbovița la data de 9 mai 1995, întocmindu-se

raportul medico-legal nr. 518, după care s-a efectuat o nouă expertiză

medico-legală înregistrată sub nr. A 6/6949 din 29 iunie 1995 al Institutului

de Medicină Legală Prof. Mina Minovici, din care rezultă că acesta „are

capacitatea psihică de apreciere critică asupra faptei de care este învinuit și

față de care discernământul a fost păstrat”.

Cum în cauză nu sunt întrunite

condițiile art. 125 C. proc. pen., și această critică se constată a fi

neîntemeiată, așa încât, în cauză nu este incident nici cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 8 C. proc. pen., vizat de către inculpat

în recurs.

Totodată, examinând cauza în raport

de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată

nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat, iar în baza art.

192 alin. (2) din același cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul G.G. împotriva deciziei penale nr. 540 din 27 noiembrie 2002 a

Curții de Apel Ploiești, ca nefondat.

Deduce din pedeapsa aplicată,

perioada arestării preventive de la 5 aprilie 2002, la 20 martie 2003.

Obligă pe recurent să plătească

statului 1.300.000 lei, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

20 martie 2003.