ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1425/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 31

august 2000 la Tribunalul București I.C. a chemat în judecată Consiliul General

al Municipiului București și SC T.A. SA pentru a se dispune obligarea acestora

de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat

în București, str. Labirint.

O primă soluție a fost dată în cauză

prin sentința nr. 920 din 23 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a

V–a civilă, prin care a fost admisă acțiunea, în sensul solicitat.

Apelul declarat de Consiliul General

al Municipiului București împotriva acestei hotărâri a admis prin decizia nr.

280 din 17 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă, prin care

a fost schimbată în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

Recursul declarat de reclamantă

împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 1065 din 13 martie 2002

a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, prin care a fost casată hotărârea

dată în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut că instanța a soluționat

cauza la primul termen de judecată și a admis recursul nemotivat al pârâtului

pe baza unei excepții peremptorii, ce viza lipsa de legitimare procesuală

activă a reclamantei, în lipsa acesteia care având avocat ales solicitase

lăsarea dosarului la sfârșitul ședinței. În final, acțiunea a fost respinsă ca

nefondată.

Învestită astfel, Curtea de Apel

București, secția a IV–a civilă, a soluționat cauza, în sensul respingerii

apelului declarat de Consiliul General al Municipiului București, prin primarul

general împotriva sentinței, prin decizia 368 din 9 octombrie 2002.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că reclamanta și-a justificat calitatea procesuală activă prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31981/1940 confirmat de o hotărâre

judecătorească. Apoi, s-a constatat că imobilul a fost preluat abuziv prin

naționalizare, fiind incidente prevederile art. III din Decretul nr. 92/1950,

cei în cauză fiind casnică și ofițer.

Împotriva aceste decizii Consiliul

General al Municipiului București reprezentat prin primarul general a declarat

recursul de față, considerând-o nelegală și netemeinică, întrucât prin numărul

mare de apartamente supuse exploatării cei în cauză nu se încadrau în

dispozițiile de excepție ale Decretului nr. 92/1950, fiind aplicabile

prevederile art. 1 din decret, astfel statul dobândind dreptul de proprietate

prin lege, conform art. 645 C. civ.

Recursul nu este întemeiat, urmând a

fi respins în raport de cele ce urmează.

Este necontestat în

cauză că reclamanta a dobândit împreună cu soțul său I.I. dreptul de

proprietate asupra imobilul în litigiu, prin act autentic de vânzare-cumpărare,

confirmat prin sentința civilă nr. 145 din 21 februarie 1946 a Tribunalului

Ilfov, prin care s-a luat act de tranzacția părților, recunoscându-se astfel ca

perfect valabilă vânzarea constatată prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 311981 din 5 octombrie 1940, transcris sub nr. 15.072 din

5 octombrie 1940 la Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Instanțele au admis acțiunea în

revendicare, având în vedere că cei în cauză erau exceptați de la aplicarea

decretului de naționalizare, întrucât soțul fost ofițer era pensionat din 1943,

iar soția casnică.

Fără a contesta soluția sub aspectul

menționat, recursul de față vizează încadrarea reclamantei și a soțului său

decedat, în prevederile art. I din Decretul nr. 92/1950 pe baza unei noi

susțineri, întemeiată pe numărul mare de apartamente deținute de cei în cauză.

Potrivit art. I din Decretul nr.

92/1950, în a cărui expunere de motive se face referire la asigurarea unei bune

gospodăriri a fondului de locuințe supuse degradării din cauza sabotajului

marii burghezii și a exploatatorilor care dețin un număr mare de imobile, se

naționalizează imobilele prevăzute în lista anexă, care sunt deținute de

exploatatorii de locuințe (pct. 2).

În speță, nu s-a făcut dovada că reclamanta și

soțul său, a cărei unică succesoare legală este, conform certificatului de

moștenitor nr. 326 emis la 6 iulie 1996 se încadrează în această categorie a

exploatatorilor de imobile. Dimpotrivă, I.I. nu figurează ca deținător al mai

multor „imobile”, fiind trecut în lista anexă la decret la poziția 3818 cu 4

apartamente. Se consideră că atât prin numărul apartamentelor deținute, textul

redat referindu-se la imobile și nu la apartamente, cât și prin lipsă oricăror

dovezi că acestea ar fi fost exploatate prin închiriere sau orice altă

modalitate, nu sunt incidente în speță prevederile primului articol din

Decretul nr. 92/1950.

Așa fiind, rezultă că instanțele au

hotărât temeinic că naționalizarea cu privire la apartamentul în litigiu s-a

făcut prin aplicarea greșită a actului normativ menționat, astfel că preluarea

de către stat a imobilului fiind fără titlu valabil a fost admisă acțiunea în

revendicare.

De aceea recursul de față urmează a

fi respins ca nefondat, fiind legală și temeinică decizia recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, împotriva

deciziei nr. 368 din 9 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV–a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 februarie 2004.