ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 826/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 13 iulie 1999, reclamanta

SC A.G.P. a chemat-o în judecată pe pârâta SC S.T.R. S.N.C. Crasna, solicitând

obligarea acesteia la plata sumei de 24.950 dolari S.U.A., în lei, la cursul

zilei plății, suma solicitată reprezentând chirie restantă pe perioada 11

aprilie 1998 – 16 iunie 1999 și penalități de întârziere, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr. 531 din 8

octombrie 1999, Tribunalul Sălaj a admis acțiunea formulată de reclamantă și a

obligat-o pe pârâtă să-i plătească acesteia suma de 24.950 dolari S.U.A., la

cursul zilei plății, reprezentând chirie restantă pe perioada 11 aprilie 1998 –

16 iunie 1999 și penalități de întârziere la plată, de 1% pe fiecare zi de

întârziere, și la 19.002.693 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Apelul declarat de pârâtă și

cererile de intervenție în interes propriu ale numiților B.I., C.I., A.Ș.I., B.V.

și B.N., în contra sentinței civile mai sus menționate au fost respinse de

către Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 287 din 29 martie 2000.

Prin decizia civilă nr. 2421 din 26

aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul

declarat de pârâtă și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului,

aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei, instanța

supremă a reținut omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la

încuviințarea în principiu a cererii de intervenție în interesul pârâtei,

precum și necesitatea analizării criticii pârâtei privitoare la încălcarea de

către prima instanță a dreptului său la apărare, în raport cu cele exprimate de

pârâtă, în mod constant la fond cu privire la intenția de a formula o cerere

reconvențională.

În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 49 din 10

octombrie 2002, a admis în parte apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței

civile nr. 531 din 8 octombrie 1999, pe care a schimbat-o în parte, în sensul

că: a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a dispus obligarea

pârâtei la plata sumei de 2.000 dolari S.U.A., reprezentând chirie pentru

perioada aprilie – iulie 1998, 590 dolari S.U.A. penalități de întârziere

contractuale, de 1% pe zi, pe perioada 5 aprilie – 31 iulie 1998 sau

echivalentul acestor sume în lei din ziua plății și 2.701.408 lei cheltuieli de

judecată parțiale la fond.

A obligat-o pe intimată să-i achite

apelantei suma de 1.350.704 lei cheltuieli de judecată ale părților ocazionate

cu plata onorariilor avocațiale, în toate fazele procesuale.

În considerentele deciziei

pronunțate, instanța de apel a reținut că dubiul privind data eliberării

spațiului profită debitorului obligației, conform art. 983 C. civ., dar cum

nici pârâta nu a dovedit eliberarea spațiului anterior datei de expirare a

contractului de locațiune, chiria și penalitățile aferente se vor calcula până

la această dată, respectiv, 1 august 1998, asupra datei de încetare a oricărei

plăți existând certitudine, ambele părți fiind de acord că aceasta s-a

întâmplat în aprilie 1998.

Penalitățile de 1% sunt datorate

pentru 118 zile, reținându-se că reclamanta nu a formulat cerere pentru

acordarea unor penalități și pe viitor, până la achitarea integrală a

debitului.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta, criticând-o, ca fiind vădit netemeinică și esențial

nelegală și solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii

recurate și, în rejudecare, pe fond, respingerea apelului declarat împotriva

sentinței tribunalului și obligarea intimatei pârâte, la plata către recurentă,

a cheltuielilor de judecată la toate instanțele.

În motivarea recursului său,

reclamanta susține că au fost interpretate eronat probele administrate,

inclusiv cele testimoniale, astfel:

- greșit s-a reținut că adresa nr. 40/1999

și procesul-verbal din 12 martie 1999 nu conferă certitudine că se referă la

grajdul nr. 3 și nu nr. 2, care nici nu a făcut obiectul vreunui contract de

închiriere între părți; greșit s-a reținut de asemenea și prescrierea dreptului

în pretenții, deoarece contrar celor reținute de instanță, a dovedit că a

somat-o pe pârâtă cu privire la plata chiriei restante și a penalităților de

întârziere și, tot greșit, s-a reținut că pârâta nu a plătit chirie pentru că

nu a folosit grajdul închiriat deoarece apărarea pârâtei a fost în sensul că

l-a cumpărat și, deci, ca proprietar nu datorează chirie.

Recurenta mai arată și că instanța a

reținut eronat aplicabilitatea art. 983 C. civ. și, totodată, că nu s-a

pronunțat asupra cererilor de intervenție.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului se

constată că recursul formulat de reclamantă nu cuprinde motivele de fapt pe

care se întemeiază, prin încadrarea și dezvoltarea lor în raport cu situațiile

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., fiind doar o prezentare a nemulțumirilor

recurentei în legătură cu modul de soluționare a cauzei și soluția adoptată de

curtea de apel.

Așa fiind, se constată că, în cauză,

s-a dat o interpretare judicioasă probelor administrate, iar referitor la cei

doi martori audiați s-a reținut corect că declarațiile lor sunt contradictorii și

au fost înlăturate, dându-se relevanță actelor depuse la dosarul cauzei din

care a rezultat cu certitudine că pârâta a notificat-o pe reclamantă, la 26

martie 1998, asupra faptului că, începând cu luna aprilie 1998, va sista plata

chiriei, ca urmare a nerealizării înțelegerii de vânzare a imobilului, precum

și asupra intenției sale de a părăsi spațiul.

Aceste acte coroborate cu faptul că,

până la promovarea acțiunii, reclamanta nu a notificat-o pe pârâtă că datorează

chirie ori alte sume pentru folosința spațiului, cu împrejurarea că reclamanta

nu a mai emis alte facturi pentru perceperea chiriei și cu incertitudinea ce o

prezentau adresa nr. 40/1999 și procesul-verbal din 12 martie 1999, față de

susținerea pârâtei că a folosit și alt grajd (nr. 2), aparținând reclamantei,

fără a exista un contract scris, au condus corect la concluzia că se impune

aplicarea dispozițiilor art. 983 C. civ.

Ca atare, având în vedere că părțile

au fost de acord că data încetării oricăror plăți s-a localizat în aprilie 1998

și, întrucât pârâta nu a dovedit eliberarea spațiului anterior datei expirării

contractului de locațiune, în mod corect s-a apreciat că chiria și penalitățile

aferente se impun a fi calculate până la 1 august 1998, dubiul cu privire la

data eliberării spațiului profitând debitorului obligației, conform art. 983 C.

civ.

Totodată, se constată că instanța

s-a pronunțat și asupra cererilor de intervenție, conformându-se dispozițiilor

deciziei de casare pronunțate de instanța supremă, fiind respectate

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și, în consecință, reținându-se că

hotărârea curții de apel este legală și temeinică, va fi menținută și se va

respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de

reclamanta Societatea Agricolă A.G.P. împotriva deciziei nr. 49 din 10

octombrie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 2 martie 2004.