ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5784/2004

Asupra conflictului negativ de competență: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 22 iulie 2002, reclamantul N.O. a chemat în judecată Statul Spaniol în solidar cu Ambasada Spaniei la București, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora la plata sumei de 3.500 euro cu titlu de despăgubiri materiale și 100.000 euro cu titlu de daune morale. În motivarea cererii s-a arătat că în perioada 29 mai 2002 - 31 mai 2002 a fost reținut ilegal de lucrători ai Poliției Naționale din Palma de Mallorca unde i s-a aplicat un tratament inuman, nu a avut dreptul la interpret, avocat, telefon sau medic și unde i-a dispărut suma de 3.500 de euro.

Se mai arată că în urma acestui incident a rămas cu profunde suferințe fizice și psihice. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 914 din 10 noiembrie 2003 a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Olt, admițând astfel excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu. În motivarea hotărârii s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 504 și art. 506 C. proc. pen., în cazul în care o persoană a fost anunțată că ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată, se poate adresa tribunalului județean în a cărui rază teritorială domiciliază în vederea reparării pagubei suferite. Constatându-se că domiciliul reclamantului este în județul Olt, competența de soluționare a fost declinată în favoarea Tribunalului Olt.

La data de 31 martie 2004, având în vedere Convenția de la Viena din anul 1961 privind relațiile diplomatice, Tribunalul Olt a apreciat că nu se mai impunea menținerea în cauză a Ambasadei Spaniei la București și citarea acesteia. Prin sentința civilă nr. 408 din 1 septembrie 2004, Tribunalul Olt a declinat la rândul său competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Olt a constatat că în cauză există un element de extraneitate, competența urmând a fi determinată în funcție de dispozițiile Legii nr. 105/1992.

S-a apreciat că în cazul art. 149 și art. 150 din Legea nr. 105/1992 există o competență relativă iar în cazul art. 151 din același act normativ există o competență absolută. Cererea reclamantului nu se înscrie în nici una din ipotezele art. 151 din Legea nr. 105/1992, ci se poate încadra în categoriile de acțiuni pentru care este prevăzută competența relativă. Prin urmare, fiind vorba despre o competență relativă, instanța de judecată nu poate din oficiu să pună în discuție competența iar dacă o face și constată că este necompetentă, nu va putea să-și decline din oficiu competența. Considerând că nu sunt incidente dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. ci ale art. 998 - 1003 C. civ., Tribunalul Olt a hotărât că Tribunalul București are competența de soluționare a cauzei.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte stabilește în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cauzei pentru următoarele motive: Cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998, art. 999 și art. 1003 C. civ., dispoziții ce se referă la răspunderea civilă delictuală. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor Legii nr. 105/1992, instanțele române au competența de a soluționa cauze care au ca obiect cereri întemeiate pe principiile răspunderii civile delictuale. Odată stabilită competența jurisdicțională în România în situația cauzelor cu element de extraneitate, competența instanțelor de judecată se va determina în funcție de dispozițiile dreptului intern.

Așa cum s-a arătat, temeiul juridic al acțiunii promovate de reclamant este fundamentat pe dispozițiile art. 998, art. 999 și art. 1003 C. civ., articole ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Or, în această materie, aplicabile sunt dispozițiile art. 10 C. proc. civ. în sensul că, în afară de instanța domiciliului pârâtului, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, mai are competență de judecată și instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt. Este vorba, deci, despre o competență teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente revenind reclamantului. În cauza de față, pârât este Statul Spaniol, ceea ce face ca cele două instanțe ce ar avea în principiu competența de soluționare să nu poată fi determinate conform regulilor art. 10 C. proc.

civ. În această situație sunt aplicabile dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992 conform cărora, î n cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul municipiului București. Pentru toate aceste considerente, având în vedere și valoarea obiectului litigiului, Înalta Curte stabilește că Tribunalul București este instanța competentă să soluționeze cauza.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Stabilește în favoarea Tribunalului București competența soluționării cauzei privind pe N.O. și Statul Spaniol. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2004.