ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3278/2008

Asupra contestației în anulare de față; Î n baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 2400 de la 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 6983/2/2007 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă H.D.G. împotriva sentinței penale nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală. A fost obligată recurenta persoană transferabilă să plătească statului suma de 140 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța supremă, ca instanță de recurs a reținut că prin cererea nr. 332/II/5/2006 din 2 octombrie 2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția I penală, în vederea recunoașterii sentinței penale nr. 36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid, secția a-V-a, în conformitate cu dispozițiile art. 149 și art. 150 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, ca urmare a cererii transmise Ministerului Justiției de către autoritățile judiciare din Spania, prin care au solicitat transferarea persoanei condamnate H.D.G. într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea, aplicată acestuia de către instanța din statul solicitant.

Prin sentința penală nr. 197 din 9 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut efectele sentinței penale nr. 36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid, secția a V-a, definitivă și executorie la data de 8 iunie 2005 și ale sentinței penale nr. 244/2005 a Judecătoriei nr. 1 Malaga - Spania. A dispus transferarea condamnatului H.D.G. din Penitenciarul „La Moralesa" din localitatea Duenas - Spania într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare. A dedus din pedeapsă perioada executată, începând cu data de 19 octombrie 2001 la zi.

A dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei la data rămânerii definitive a sentinței pronunțate. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut, în esență că prin sentința penală nr. 36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid, secția a V-a, numitul H.D.G. a fost condamnat la o pedeapsă de 20 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de proxenetism și viol, prevăzute de art. 188.1, art. 188.2 și art. 179 C. pen. spaniol. A constatat îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 pct. 1 lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983. A reținut că din informațiile furnizate de autoritățile spaniole, numitul H.D.G.

a mai fost condamnat prin sentința penală nr. 224/2005 a Judecătoriei nr. 1 din Malaga la două pedepse de 1 an închisoare și că persoana condamnată și-a exprimat consimțământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei. Împotriva sentinței penale nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, a declarat recurs persoana transferabilă H.D.G., criticând-o pentru motivele arătate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și din oficiu, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă H.D.G., reținând că recurenta persoană transferabilă nu a invocat încălcări ale legii, în conținutul, obiectul și condițiile transferării persoanelor condamnate în vederea executării pedepsei în România, ca stat de executare.

Conformându-se dispozițiilor art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, instanța a verificat îndeplinirea condiției existenței dublei incriminări. În acest sens a constatat că faptele reținute în sarcina condamnatului H.D.G. constituie infracțiuni potrivit legii statului român, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de proxenetism și viol, prevăzute de art. 329 C. pen. și art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. A reținut, de asemenea, că persoana condamnată și-a exprimat consimțământul de transfer într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei.

În aceste condiții, instanța de fond, cu respectarea art. 149 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006 a dispus în mod corect transferarea condamnatului H.D.G. din penitenciarul din Spania într-un penitenciar din România. Înalta Curte a observat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 152 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, în sensul că nu există niciun motiv de refuz opțional al cererii de transfer al persoanei condamnate. În consecință, recursul declarat de persoana transferabilă H.D.G. a fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta persoană transferabilă a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat și către apărătorul desemnat din oficiu.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul persoană condamnată H.G.D., ce a avut calitatea de recurent persoană transferabilă, în recurs, în temeiul art. 386 C. proc. pen., solicitând desființarea efectelor deciziei penale nr. 2400 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 6983/2/2007 în data de 1 iulie 2008 prin care s-a menținut ca legală și temeinică sentința penală nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București, casarea acestei sentințe, urmând a se rejudeca cauza după casare și a se dispune conversiunea pedepselor pronunțate de instanțele spaniole împotriva condamnatului conform dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul persoană condamnată prin apărător a arătat că decizia atacată este nelegală și netemeinică, aducând atingere gravă drepturilor procesuale ale condamnatului, respectiv dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil enunțate de dreptul intern, Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, menționând dispozițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004. Astfel, s-a arătat că potrivit normei menționate, în situația în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea, arătând că în sistemul judiciar penal spaniol pedepsele sunt aplicabile conform principiului cumulului aritmetic în timp ce în România funcționează sistemul cumulului juridic.

Contestatorul a fost condamnat de instanțele din Spania la trei pedepse privative de libertate, una de 20 de ani și două pedepse de câte 1 an, pentru săvârșirea infracțiunilor de proxenetism, viol, respectiv vătămare corporală prevăzute de art. 179, art. 188.1 - art. 188.2, respectiv art. 147 și art. 148.1 C. pen. al Spaniei. Aceste infracțiuni își găsesc corespondentul în Codul penal al României, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de proxenetism și viol prevăzute de art. 329 C. pen. și art. 197 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și pedepsite cu închisoarea de la 3 la 10 ani, urmând a se observa că durata pedepsei aplicate de autoritățile spaniole depășește cu 10 ani maximul pedepsei prevăzute de dreptul penal intern pentru infracțiunile săvârșite.

De asemenea, contestatorul persoană condamnată prin apărător a mai menționat că instanța spaniolă de fond l-a condamnat inițial la 33 de ani de închisoare, dar ulterior în urma exercitării unei căi de atac, această pedeapsă a fost redusă la 20 ani, că hotărârile penale pronunțate de instanțele din Spania și recunoscute de Curtea de Apel București, secția I penală, nu aveau caracter definitiv și irevocabil, condamnatul fiind în termen pentru a exercita încă o cale de atac prevăzută de legea penală spaniolă, respectiv recursul constituțional, corespondent al recursului în anulare din procedura penală română. Pe cale de consecință, Curtea de Apel București a recunoscut efectele unor sentințe penale pronunțate de instanțele spaniole, care nu aveau caracter definitiv și irevocabil.

Cu privire la încălcarea drepturilor procesuale ale condamnatului persoană transferabilă se solicită a se constata că procedura de citare nu a fost îndeplinită conform legii de către Curtea de Apel București, secția I penală, și nici de către instanța de recurs. Din actele dosarului de fond rezultă că persoana transferabilă nu a fost citată pentru termenul din 9 octombrie 2007, de altfel citativul a fost întocmit eronat, indicând faptul că H.G.D. se afla în localitatea Madrid-Spania, deși acesta se afla de fapt în detenție în Penitenciarul Topas - provincia Salamanca. Oricum în dosar nu există nici un înscris care să ateste îndeplinirea procedurii de citare cu persoana transferabilă condamnată.

în acest sens, contestatorul persoană condamnată prin apărător a învederat că potrivit art. 139 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, cererea de transferare se judecă în cameră de consiliu cu participarea procurorului și cu citarea obligatorie a persoanei condamnate, însă în cauză procedura de citare nu a fost îndeplinită, aducându-se astfel atingere gravă dreptului la apărare și la un proces echitabil consfințite și garantate de art. 5 din CEDO și de Constituția României. Nu s-ar putea susține că prezența și apărarea condamnatului au fost complinite și asigurate eficient prin simpla participare a unui apărător desemnat din oficiu.

În susținerea acestor argumente s-a menționat că se situează și punctul de vedere exprimat de Ministerul Public prin soluția dată în dosarul nr. 14296/3873/111/5/2008 al Parchetului General, dosar în care fiind sesizat cu problema neîndeplinirii procedurii de citare cu persoana condamnată în cadrul procedurii de transferare, Procurorul General al României a opinat că această procedură este absolut obligatorie și esențială pentru respectarea drepturilor procesuale ale condamnatului, formulând în acest sens un recurs în interesul legii.

De asemenea, apărătorul contestatorului persoană condamnată a învederat că în data de 24 martie 2008 fiind angajat ca apărător ales de către familia condamnatului a depus la Ministerul Justiției o cerere de transferare în care a solicitat în mod expres în baza art. 146 din Legea nr. 302/2004, conversiunea condamnării pronunțate de instanțele spaniole, respectiv adaptarea pedepsei la aceea prevăzută de dreptul intern pentru faptele ce au atras condamnarea, însă a aflat prin adresa din 10 aprilie 2008 a Ministerului Justiției că împotriva clientului său se pronunțase deja sentința penală nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București prin care fuseseră recunoscute efectele sentințelor nr. 36/2004 a Tribunalului Provincial din Madrid și nr. 244/2005 a Judecătoriei nr. 1 din Malaga, în vederea continuării pedepsei de 20 de ani închisoare.

Față de considerentele arătate, contestatorul persoană condamnată prin apărător a solicitat admiterea contestației în anulare, desființarea deciziei nr. 2400 de la 1 iulie 2008, iar pe fondul cauzei a se rejudeca recursul și a se dispune conversiunea pedepselor pronunțate de instanțele spaniole împotriva condamnatului conform dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Î n drept, au fost invocate dispozițiile art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen. Se mai menționează că dovada contestației se face cu următoarele acte: dosarul nr. 6983/2/2007 al Curții de Apel București, secția I penală, cererea de transferare din 24 martie 2008, adresa din 10 aprilie 2008 a Ministerului Justiției.

Astfel, se află atașate prezentei contestații în anulare împuternicirea avocațială a apărătorului ales pentru această cauză, precum și fotocopiile sentinței penale nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 6983/2/2007 și dosarului nr. 6983/2/2007 al Curții de Apel București, secția l-a penală, filele 4-24 dosarul Înaltei Curți. S-a atașat prezentei și fotocopia deciziei penale nr. 2400 de la 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 6983/2/2007, aflată la filele 30-31 dosarul Înaltei Curți.

Înalta Curte, prin adresă către Curtea de Apel București, secția I penală, a solicitat înaintarea în integralitate a dosarului nr. 6983/2/2007, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, având în vedere că a fost formulată contestație în anulare de către contestatorul condamnat H.G.D., adresă aflată la filele 32-34 dosarul Înaltei Curți. La dosarul cauzei a fost depusă, după ce în prealabil a fost înregistrată prin Registratura Generală a instanței supreme sub nr. 4524 la 8 octombrie 2008, la fila 35 dosarul Înaltei Curți, adresa Curții de Apel București, secția l-a penală, în care se menționează trimiterea dosarului solicitat, precum și a dosarelor componente, toate aceste dosare fiind atașate prezentei cauze.

La termenul de astăzi, fiind întrebați de instanță, contestatorul și apărătorii acestuia au confirmat că înțeleg să invoce temeiurile arătate în scris. Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 391 C. proc. pen. și temeiurile invocate a pus în discuție admisibilitatea contestației în anulare, acordând cuvântul părților. Apărătorul contestatorului, avocat V.M. a susținut că sunt îndeplinite condițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., întrucât a respectat termenul de 10 zile, a indicat cu exactitate temeiurile contestației în anulare și a depus dovezi în susținerea acesteia, considerând ca fiind admisibilă în principiu contestația în anulare pe care a formulat-o.

Același apărător a mai adăugat referitor la termenul de formulare a contestației în anulare, că în luna august contestatorul a fost adus în țară, nefiindu-i comunicate nici termenul de judecată a recursului de la 1 iulie 2008, ce a fost declarat de apărătorul său împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București de recunoaștere a hotărârilor instanțelor spaniole, nici decizia și nu i-a fost înmânat niciun exemplar al mandatului de executare. Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere, ca inadmisibilă în principiu a contestației în anulare, deoarece contestația în anulare a fost exercitată împotriva unei hotărâri nesusceptibile de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

De asemenea a arătat că la data de 20 august 2008, contestatorul a fost transferat, dar mandatul de executare a pedepsei a fost pus efectiv în executare, prin încarcerare în penitenciar, la 25 august 2008. Raportat la această dată, termenul de 10 zile era expirat la data de 30 septembrie 2008, când a fost introdusă contestația, drept urmare se impune respingerea contestației, ca inadmisibilă. în raport cu necomunicarea termenului de recurs a deciziei a menționat că sunt aspecte irelevante în procedura contestației în anulare, întrucât începerea executării se face odată cu punerea în executare a mandatului la încarcerare. Avocat V.M., în replică, a arătat că este consemnat în decizia din 1 iulie 2008 a instanței supreme, că urma să fie emis un nou mandat de executare.

Din moment ce nu i s-a comunicat nici data judecării recursului, nici decizia, contestatorul a avut reprezentarea permanent că se află arestat preventiv în baza mandatului emis de autoritățile spaniole. Al doilea apărător ales al contestatorului, avocat P.C.B. a adăugat că acestuia nu i s-a comunicat o copie a mandatului de executare a pedepsei de 20 de ani, rămasă definitivă prin decizia penală din 1 iulie 2008, dată la care era încarcerat în Spania. Simpla prezență a apărătorului din oficiu nu i-a asigurat o apărare completă și eficientă, fiindu-i încălcat dreptul la apărare. Reprezentantul Ministerului Public a arătat că se face confuzie între două instituții procesuale și anume comunicarea și data executării, relevant pentru începerea executării fiind data încarcerării în baza mandatului de executare.

Avocat V.M. a susținut, în replică la precizările procurorului că nu există dovada că a fost condamnat definitiv de o instanță românească, astfel că nu a avut cunoștință că a început executarea. Avocat P.C. a învederat că există mai multe soluții ale instanței supreme, care s-au pronunțat în sensul solicitat, motivat de faptul că, contestatorul se afla în stare de arest în străinătate. Reprezentantul Ministerului Public a mai arătat că reglementarea contestației în anulare privește hotărâri prin care instanța de recurs soluționează acțiunea penală, nu orice alte cereri incidente în cursul procesului penal sau executarea unei hotărâri penale, cum este în speță. Avocat V.M. a susținut, în replică, că dispozițiile art. 386 alin. (1) C. proc.

pen. prevăd că sunt supuse contestației în anulare orice hotărâri penale definitive, evidențiind dispozițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 care fac referiri la felul și natura pedepsei, apreciind că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a contestației în anulare. Avocat P.C. a adăugat că textul nu distinge dacă hotărârile privesc fondul pedepsei sau executarea. Apărătorul desemnat din oficiu pentru apărarea contestatorului condamnat, avocat M.L. a solicitat instanței acordarea onorariului cuvenit pentru studierea dosarului, în conformitate cu protocolul încheiat între Baroul București și Ministerul Justiției. În ultimul cuvânt, contestatorul persoană condamnată a arătat că a luat cunoștință abia în România de judecarea recursului, fiindu-i comunicate doar acte de transfer și a mai adăugat că nu a primit mandatul de executare, fiind de acord cu concluziile avocatului.

Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G., în raport cu precizările formulate de către reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată ca fiind inadmisibilă contestația în anulare pentru considerentele ce se vor arăta. Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac ce se poate formula numai împotriva hotărârilor penale definitive, având o natură juridică mixtă, respectiv de anulare și de retractare și a cărei reglementare este în mod concret prevăzută de lege, în sensul indicării exprese și limitative a cazurilor când aceasta poate fi formulată, titularilor ei, termenelor de exercitare și procedurii de soluționare Astfel, legiuitorul român a prevăzut în conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, cazurile de contestație în anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). Totodată, dispozițiile art. 388 din același cod evidențiază în mod expres termenul de introducere astfel „ (1) Contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) și e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării,

iar de către celelalte părți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere. (2) Contestația pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d ) poate fi introdusă oricând." De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a)-c) și e), fără citarea părților.

(2) Instanța constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate." Înalta Curte, verificând contestația în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G., în raport cu precizările formulate de reprezentantul Ministerului Public, actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc. pen. , a constatat că în cauză contestația în anulare exercitată de contestatorul persoană condamnată, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) și b) C. proc.

pen. a fost formulată împotriva deciziei penale nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6983/2/2007, hotărâre pronunțată în recurs, ce are caracter definitiv, respectiv a unei hotărâri susceptibile de a face obiectul unei asemenea căi extraordinare de atac, deoarece legiuitorul nu a făcut niciun fel de distincție, în conținutul art. 386 C. proc. pen., asupra felului hotărârilor definitive, spre deosebire de conținutul art. 393 din același cod ce vizează hotărârile supuse revizuirii, o altă cale extraordinară de atac și în al cărui mod de reglementare se stipulează în mod expres că se referă numai la hotărârile care conțin o rezolvare a fondului cauzei, respectiv a acțiunii penale, în care se poate pronunța condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, potrivit art. 345 alin. (1) C. proc.

pen. Înalta Curte consideră, însă că, în contextul cauzei, contestația în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G. a fost exercitată cu depășirea termenului de 10 zile stipulat de art. 388 alin. (1) C. proc. pen. Prin sintagma folosită de legiuitor în art. 388 alin. (1) C. proc. pen. „...cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării" se înțelege data efectivă a începerii executării, respectiv atunci când condamnatul a fost arestat și depus la locul de deținere și nicidecum data întocmirii actelor de executare și anume emiterea mandatului de executare, care ar însemna „punerea în executare", această din urmă semnificație nefiind avută în vedere de către legiuitor în conținutul normei mai sus arătate.

Termenul de 10 zile mai sus menționat este un termen procedural ce se calculează în condițiile art. 186 alin. (2) și (4) C. proc. pen. Astfel, „art. 186 alin. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește.

Alin. (4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează." Or, din examinarea dosarului nr. 6983/2/2007 al Curții de Apel București, secția l-a penală, rezultă că a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 274/2007 din 1 iulie 2008 privind pe H.D.G., prin care s-a dispus transferarea condamnatului H.D.G., din Regatul Spaniei într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare, din pedeapsa aplicată se va deduce perioada deja executată de condamnat începând cu data de 19 octombrie 2001 și până la zi, la expirarea pedepsei de executat, condamnatul va fi pus în libertate, dacă nu va fi reținut pentru alte fapte, comandantul locului de deținere va trimite acestei instanțe proces-verbal prin care s-a consemnat începerea executării pedepsei.

În aceleași mandat de executare a pedepsei mai sus menționat se face referire la sentința penală nr. 197 din 9 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția l-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de recunoaștere a sentinței penale nr. 36/2006 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid , secția a V-a, definitivă și executorie la data de 8 iunie 2005, hotărârea nr. 244/2005 a Judecătoriei nr. 1 din Malaga - Regatul Spaniei, prin care inculpatul H.D.G. a fost condamnat la pedeapsa de 20 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de proxenetism și viol, prevăzute de art. 188.1, art. 188.2 și art. 179 C. pen.

spaniol și măsura expulzării de pe teritoriul statului de condamnare. Faptele comise de condamnat au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de proxenetism și viol prevăzute de art. 329 C. pen. și art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și pedepsite cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani. De asemenea la același dosar al curții de apel se află adresa Inspectoratului General al Poliției Române, Direcția de Investigații Criminale cu nr. 12427/S 6/CR din 21 august 2008 către Ministerul Justiției, Direcția Drept Internațional și Tratate, Curtea de Apel București, secția l-a penală, Biroul Național Interpol (1719247/RRC) ce a fost înregistrată la 28 august 2008, în care se informează că la data de 20 august 2008 a fost preluat sub escortă din Madrid Spania și predat în arestul Direcției Cercetări Penale, numitul H.G.D.

Totodată la același dosar se află și adresa Penitenciarului București Rahova cu nr. 378826 de la 25 august 2008 către Curtea de Apel București, secția I penală, ce poartă viza de înregistrare la 26 august 2008, în care se atestă că la 21 august 2008 a înmatriculat la acest penitenciar sub nr. H0043/2008 pe numitul H.D.G., cu datele de stare civilă menționată, în baza mandatului de executare nr. 274/2008 emis de Curtea de Apel București, secția I penală, că prin hotărârea nr. 197 din data de 9 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a fost condamnat la 20 ani pentru proxenetism (329 C. pen.), că a fost arestat de I.G.P.R. București la data de 20 august 2008 și că pedeapsa începe la 20 august 2008 și expiră la 18 octombrie 2021, se scad 2497 zile.

În raport cu cele mai sus arătate rezultă că data de la care se calculează termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 C. proc. pen., în care persoana condamnată H.D.G. putea formula contestație în anulare este data de 20 august 2008, data încarcerării în Arestul I.G.P.R și care expira la data de 1 septembrie 2008 (zi de luni lucrătoare), deoarece ziua de 31 august 2008 era o zi nelucrătoare, contestația în anulare formulată de persoana condamnată prin apărătorul ales, fiind datată 29 septembrie 2009 și înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, Registratura Generală sub nr. 27870 la 30 septembrie 2008 (fila 1 dosarul Înaltei Curți), așa încât exercitarea căii extraordinare de atac de către contestatorul persoană condamnată s-a făcut cu depășirea termenului menționat.

Așadar, în cauză nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv aceea cu privire la formularea în termen a contestației în anulare, condiție a cărei examinare primează, în raport cu analiza motivelor de contestație în anulare invocate, așa încât nerespectarea condiției mai sus menționate atrage inadmisibilitatea contestației în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G. Față de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G. împotriva deciziei penale nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 6983/2/2007.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul persoană condamnată la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cauză fiind emisă delegație pentru asistență judiciară obligatorie cu nr. 031927 eliberată la 14 octombrie 2008 doamnei avocat M.L.

pentru un onorariu de 200 lei (fila 37 dosarul Înaltei Curți ) ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției, potrivit art. 5 și art. 6 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență juridică și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență juridică privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperarea judiciară internațională în materie penală încheiat între Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România. P

ENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G. împotriva deciziei penale nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 6983/2/2007. Obligă contestatorul persoană condamnată la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 16 octombrie 2008.