ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3278/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3278/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra contestației în anulare de față;

Î

n baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

decizia penală nr. 2400 de la 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 6983/2/2007 a fost respins,

ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă H.D.G. împotriva

sentinței penale nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

A fost obligată recurenta persoană transferabilă

să plătească statului

suma de 140 lei cheltuieli judiciare, din care

suma de 40 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pentru

a decide astfel, instanța supremă, ca instanță de recurs a reținut că prin

cererea nr. 332/II/5/2006 din 2 octombrie 2007, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția

I

penală, în vederea recunoașterii sentinței penale nr. 36/2004 din 2

februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid, secția a-V-a, în

conformitate cu dispozițiile art. 149 și art. 150 din Legea nr. 302/2004,

modificată prin Legea nr. 224/2006, ca urmare a cererii transmise Ministerului

Justiției de către autoritățile judiciare din Spania, prin care au solicitat

transferarea persoanei condamnate H.D.G. într-un penitenciar din România,

pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea, aplicată acestuia de

către instanța din statul solicitant.

Prin

sentința penală nr. 197 din 9 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția

I

penală, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, a recunoscut efectele sentinței penale nr.

36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid, secția

a V-a, definitivă și executorie la data de 8 iunie 2005 și ale sentinței

penale nr. 244/2005 a Judecătoriei nr. 1

Malaga - Spania.

A

dispus transferarea condamnatului H.D.G. din Penitenciarul „La Moralesa"

din localitatea Duenas - Spania într-un

penitenciar

din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20

ani

închisoare.

A dedus din pedeapsă perioada executată, începând

cu data de 19

octombrie 2001 la zi.

A

dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei la data rămânerii

definitive a sentinței pronunțate.

Pentru

a dispune astfel, instanța de fond a reținut, în esență că prin sentința penală

nr. 36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid, secția a

V-a, numitul H.D.G. a fost condamnat la o pedeapsă de 20 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunilor de proxenetism și viol, prevăzute de art. 188.1, art.

188.2 și art. 179 C. pen. spaniol.

A

constatat îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e)

din Legea nr. 302/2004 și art. 3 pct. 1 lit. c) din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983.

A reținut că din informațiile furnizate de

autoritățile spaniole, numitul

H.D.G. a mai fost condamnat prin sentința

penală nr. 224/2005 a Judecătoriei nr. 1 din Malaga la două pedepse de 1 an

închisoare și că persoana condamnată și-a exprimat consimțământul în

vederea transferării sale într-un penitenciar din

România pentru a continua

executarea pedepsei.

Împotriva

sentinței penale nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția

I

penală, a declarat recurs persoana transferabilă H.D.G.,

criticând-o pentru motivele arătate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând

actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și din oficiu, Înalta

Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă H.D.G.,

reținând că recurenta persoană transferabilă nu a invocat încălcări ale legii,

în conținutul, obiectul și condițiile transferării persoanelor condamnate în

vederea executării pedepsei în România, ca stat de executare.

Conformându-se

dispozițiilor art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internațională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006,

instanța a verificat îndeplinirea condiției existenței dublei incriminări.

În

acest sens a constatat că faptele reținute în sarcina condamnatului H.D.G.

constituie infracțiuni potrivit legii statului român, realizând conținutul

constitutiv al infracțiunilor de proxenetism și viol, prevăzute de art. 329 C.

pen. și art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

A

reținut, de asemenea, că persoana condamnată și-a exprimat consimțământul de

transfer într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea

pedepsei.

În

aceste condiții, instanța de fond, cu respectarea art. 149 din Legea nr.

302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006 a dispus în mod

corect transferarea condamnatului H.D.G. din

penitenciarul

din Spania într-un penitenciar din România.

Înalta Curte a observat că în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 152 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea

nr. 224/2006, în sensul

că nu există niciun motiv de refuz opțional al

cererii de transfer al persoanei condamnate.

În

consecință, recursul declarat de persoana transferabilă H.D.G.

a fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta persoană transferabilă a fost

obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat și către apărătorul

desemnat din oficiu.

Împotriva

acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul persoană

condamnată H.G.D., ce a avut calitatea de recurent persoană transferabilă, în

recurs, în temeiul art. 386 C. proc. pen., solicitând desființarea efectelor

deciziei penale nr. 2400 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

dosarul nr. 6983/2/2007 în data de 1 iulie 2008 prin care s-a menținut ca

legală și temeinică sentința penală nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curții de

Apel București, casarea acestei sentințe, urmând a se rejudeca cauza după

casare și a se dispune conversiunea pedepselor pronunțate de instanțele

spaniole împotriva condamnatului conform dispozițiilor art. 146 din Legea

nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală.

În

motivarea contestației în anulare, contestatorul persoană condamnată prin

apărător a arătat că decizia atacată este nelegală și netemeinică, aducând

atingere gravă drepturilor procesuale ale condamnatului, respectiv dreptului la

apărare și dreptului la un proces echitabil enunțate de dreptul intern,

Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, menționând dispozițiile

art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Astfel,

s-a arătat că potrivit normei menționate, în situația în care

felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este

incompatibilă cu legislația

română, statul român poate, prin hotărâre

judecătorească să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română

pentru faptele care au atras condamnarea, arătând că în sistemul judiciar penal

spaniol pedepsele sunt aplicabile conform principiului cumulului aritmetic în

timp

ce în România funcționează sistemul

cumulului juridic. Contestatorul a fost

condamnat de instanțele din

Spania la trei pedepse privative de libertate, una de 20 de ani și două pedepse

de câte 1 an, pentru săvârșirea

infracțiunilor

de proxenetism, viol, respectiv vătămare corporală prevăzute

de art. 179, art. 188.1 - art. 188.2, respectiv

art. 147 și art. 148.1 C. pen.

al Spaniei. Aceste infracțiuni își găsesc

corespondentul în Codul penal al României, realizând conținutul constitutiv al

infracțiunilor de

proxenetism și viol

prevăzute de art. 329 C. pen. și art. 197 C. pen.,

cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen. și pedepsite cu închisoarea de la 3 la 10 ani, urmând a se observa

că durata pedepsei aplicate de autoritățile spaniole depășește cu 10 ani

maximul pedepsei prevăzute de dreptul penal intern pentru infracțiunile

săvârșite.

De

asemenea, contestatorul persoană condamnată prin apărător a mai menționat că

instanța spaniolă de fond l-a condamnat inițial la 33 de

ani de închisoare, dar ulterior în urma

exercitării unei căi de atac, această

pedeapsă a fost redusă la 20 ani,

că hotărârile penale pronunțate de

instanțele

din Spania și recunoscute de Curtea de Apel București, secția

I

penală, nu aveau caracter

definitiv și irevocabil, condamnatul fiind în termen pentru a exercita încă o

cale de atac prevăzută de legea penală spaniolă, respectiv recursul

constituțional, corespondent al recursului în anulare din procedura penală

română. Pe cale de consecință, Curtea de Apel București a recunoscut efectele

unor sentințe penale pronunțate de

instanțele

spaniole, care nu aveau caracter definitiv și irevocabil.

Cu

privire la încălcarea drepturilor procesuale ale condamnatului persoană

transferabilă se solicită a se constata că procedura de citare nu a fost

îndeplinită conform legii de către Curtea de Apel București, secția

I

penală, și nici de către instanța de recurs. Din actele dosarului de

fond rezultă că persoana transferabilă nu a fost citată pentru termenul din 9

octombrie 2007, de altfel citativul a fost întocmit eronat, indicând faptul că

H.G.D. se afla în localitatea Madrid-Spania, deși

acesta se

afla de fapt în detenție în Penitenciarul Topas - provincia

Salamanca. Oricum în dosar nu există nici un înscris care să ateste

îndeplinirea

procedurii de citare cu

persoana transferabilă condamnată. în acest sens,

contestatorul persoană

condamnată prin apărător a învederat că potrivit

art. 139 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, cererea de transferare se

judecă în

cameră de consiliu cu participarea procurorului și cu citarea

obligatorie a persoanei condamnate, însă în cauză procedura de citare nu a fost

îndeplinită, aducându-se astfel atingere

gravă dreptului la apărare și la un

proces echitabil consfințite și

garantate de art. 5 din CEDO și de Constituția României. Nu s-ar putea susține

că prezența și apărarea condamnatului au fost complinite și asigurate eficient

prin simpla participare a unui apărător desemnat din oficiu.

În

susținerea acestor argumente s-a menționat că se situează și punctul de vedere

exprimat de Ministerul Public prin soluția dată în dosarul nr.

14296/3873/111/5/2008 al Parchetului General, dosar în care fiind sesizat cu

problema neîndeplinirii procedurii de citare cu persoana condamnată în cadrul

procedurii de transferare, Procurorul General al României a opinat că această

procedură este absolut obligatorie și esențială pentru respectarea drepturilor

procesuale ale condamnatului, formulând în acest sens un recurs în interesul

legii.

De

asemenea, apărătorul contestatorului persoană condamnată a învederat că în data

de 24 martie 2008 fiind angajat ca apărător ales de către familia condamnatului

a depus la Ministerul Justiției o cerere de

transferare

în care a solicitat în mod expres în baza art. 146 din Legea nr.

302/2004,

conversiunea condamnării pronunțate de instanțele spaniole, respectiv adaptarea

pedepsei la aceea prevăzută de dreptul intern pentru faptele ce au atras

condamnarea, însă a aflat prin adresa din 10 aprilie 2008 a Ministerului

Justiției că împotriva clientului său se pronunțase deja sentința penală nr.

197 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București prin care fuseseră

recunoscute efectele sentințelor nr. 36/2004 a Tribunalului Provincial din

Madrid și nr. 244/2005 a Judecătoriei nr. 1 din Malaga, în vederea continuării

pedepsei de 20 de ani închisoare.

Față de considerentele arătate, contestatorul

persoană condamnată

prin apărător a solicitat admiterea contestației în

anulare, desființarea deciziei nr. 2400 de la 1 iulie 2008, iar pe fondul

cauzei a se rejudeca

recursul și a se

dispune conversiunea pedepselor pronunțate de instanțele

spaniole

împotriva condamnatului conform dispozițiilor art. 146 din Legea

nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală.

Î

n drept, au fost invocate dispozițiile art. 386 lit.

a) și b) C. proc. pen.

Se mai menționează că dovada contestației se face

cu următoarele

acte: dosarul nr. 6983/2/2007 al Curții de Apel

București, secția

I

penală, cererea de transferare din 24

martie 2008, adresa din 10 aprilie 2008 a Ministerului Justiției.

Astfel, se află atașate prezentei contestații în

anulare împuternicirea avocațială a apărătorului ales pentru această cauză,

precum și fotocopiile

sentinței penale nr. 197 din 9 octombrie 2007 a

Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr.

6983/2/2007 și dosarului nr. 6983/2/2007 al Curții de Apel București, secția

l-a penală, filele 4-24 dosarul Înaltei Curți.

S-a

atașat prezentei și fotocopia deciziei penale nr. 2400 de la 1 iulie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr.

6983/2/2007, aflată la filele 30-31 dosarul Înaltei Curți.

Înalta

Curte, prin adresă către Curtea de Apel București, secția

I

penală, a solicitat înaintarea în integralitate a dosarului nr.

6983/2/2007, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 197 din 9 octombrie 2007

a Curții de Apel București, secția

I

penală, rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, având în vedere că a fost formulată

contestație în anulare de către contestatorul condamnat H.G.D., adresă aflată

la filele 32-34 dosarul Înaltei Curți.

La

dosarul cauzei a fost depusă, după ce în prealabil a fost

înregistrată prin Registratura Generală a

instanței supreme sub nr. 4524 la

8 octombrie 2008, la fila 35 dosarul Înaltei

Curți, adresa Curții de Apel București, secția l-a penală, în care se

menționează trimiterea dosarului solicitat, precum și a dosarelor componente,

toate aceste dosare fiind atașate prezentei cauze.

La

termenul de astăzi, fiind întrebați de instanță, contestatorul și

apărătorii acestuia au confirmat că înțeleg să

invoce temeiurile arătate în

scris.

Înalta

Curte, în raport cu prevederile art. 391 C. proc. pen. și temeiurile invocate a

pus în discuție admisibilitatea contestației în anulare, acordând cuvântul

părților.

Apărătorul

contestatorului, avocat V.M. a susținut că sunt îndeplinite condițiile art. 391

alin. (2) C. proc. pen., întrucât a

respectat

termenul de 10 zile, a indicat cu exactitate temeiurile contestației

în

anulare și a depus dovezi în susținerea acesteia, considerând ca fiind

admisibilă în principiu contestația în anulare pe care a formulat-o.

Același

apărător a mai adăugat referitor la termenul de formulare a contestației în

anulare, că în luna august contestatorul a fost adus în țară, nefiindu-i

comunicate nici termenul de judecată a recursului de la 1 iulie 2008, ce a fost

declarat de apărătorul său împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel

București de recunoaștere a hotărârilor instanțelor spaniole, nici decizia și nu

i-a fost înmânat niciun exemplar al mandatului de executare.

Reprezentantul Ministerului Public a pus

concluzii de respingere, ca

inadmisibilă în principiu a contestației în

anulare, deoarece contestația în anulare a fost exercitată împotriva unei hotărâri

nesusceptibile de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. De

asemenea a arătat că

la data de 20 august

2008, contestatorul a fost transferat, dar mandatul de

executare a

pedepsei a fost pus efectiv în executare, prin încarcerare în penitenciar, la

25 august 2008. Raportat la această dată, termenul de 10 zile era expirat la

data de 30 septembrie 2008, când a fost introdusă contestația, drept urmare se

impune respingerea contestației, ca

inadmisibilă.

în raport cu necomunicarea termenului de recurs a deciziei a menționat că sunt

aspecte irelevante în procedura contestației în anulare,

întrucât

începerea executării se face odată cu punerea în executare a mandatului la

încarcerare.

Avocat V.M.,

în replică, a arătat că este consemnat în decizia din 1 iulie 2008 a instanței

supreme, că urma să fie emis un nou mandat de executare. Din moment ce nu i s-a

comunicat nici data judecării recursului, nici decizia, contestatorul a avut

reprezentarea permanent că se află arestat preventiv în baza mandatului emis de

autoritățile spaniole.

Al

doilea apărător ales al contestatorului, avocat P.C.B.

a adăugat că acestuia nu i s-a comunicat o copie a mandatului de

executare

a pedepsei de 20 de ani, rămasă definitivă prin decizia penală din 1 iulie

2008, dată la care era încarcerat în Spania. Simpla prezență a apărătorului din

oficiu nu i-a asigurat o apărare completă și eficientă, fiindu-i încălcat

dreptul la apărare.

Reprezentantul

Ministerului Public a arătat că se face confuzie între două instituții

procesuale și anume comunicarea și data executării, relevant pentru începerea

executării fiind data încarcerării în baza mandatului de executare.

Avocat V.M. a susținut, în replică la

precizările procurorului că nu există dovada că a fost condamnat definitiv de o

instanță românească, astfel că nu a avut cunoștință că a început executarea.

Avocat P.C. a învederat că există mai multe

soluții ale

instanței supreme, care s-au

pronunțat în sensul solicitat, motivat de faptul că, contestatorul se afla în

stare de arest în străinătate.

Reprezentantul Ministerului Public a mai arătat

că reglementarea contestației în anulare privește hotărâri prin care instanța

de recurs soluționează acțiunea penală, nu orice alte cereri incidente în

cursul procesului penal sau executarea unei hotărâri penale, cum este în speță.

Avocat V.M. a susținut, în replică, că

dispozițiile art. 386 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că sunt supuse

contestației în anulare orice hotărâri penale definitive, evidențiind

dispozițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 care fac referiri la felul și

natura pedepsei, apreciind că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în

principiu a contestației în anulare.

Avocat P.C. a adăugat că textul nu distinge

dacă hotărârile privesc fondul pedepsei sau executarea.

Apărătorul desemnat din oficiu pentru apărarea contestatorului

condamnat, avocat M.L. a solicitat instanței acordarea onorariului cuvenit

pentru studierea dosarului, în conformitate cu protocolul încheiat între Baroul

București și Ministerul Justiției.

În ultimul cuvânt, contestatorul persoană

condamnată a arătat că a luat cunoștință abia în România de judecarea

recursului, fiindu-i

comunicate doar acte de

transfer și a mai adăugat că nu a primit mandatul

de executare, fiind de

acord cu concluziile avocatului.

Examinând contestația în anulare formulată de

contestatorul persoană condamnată H.D.G., în raport cu precizările

formulate de către reprezentantul Ministerului

Public, Înalta Curte constată

ca fiind inadmisibilă contestația în anulare

pentru considerentele ce se vor

arăta.

Contestația în anulare constituie o cale

extraordinară de atac ce se poate formula numai împotriva hotărârilor penale

definitive, având o natură juridică mixtă, respectiv de anulare și de

retractare și a cărei reglementare este în mod concret prevăzută de lege, în

sensul indicării exprese și limitative a cazurilor când aceasta poate fi

formulată, titularilor ei, termenelor de exercitare și procedurii de

soluționare

Astfel, legiuitorul român a prevăzut în

conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin

Legea nr. 356/2006,

cazurile de contestație

în anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale

definitive se poate

face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a)

când procedura de citare a părții pentru termenul

la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită

conform legii;

b)

când partea dovedește că la termenul la care s-a

judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se

prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;

c)

când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare

a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1)

lit. f) - i

1

),

cu privire la care existau probe în dosar;

d)

când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive

pentru aceeași faptă;

e)

când, la judecarea recursului

sau la rejudecarea cauzei de către

instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit

art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin.

(1).

Totodată, dispozițiile art. 388 din același cod

evidențiază în mod

expres termenul de

introducere astfel „ (1) Contestația în anulare pentru motivele arătate în art.

386 lit. a) - c) și e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se

face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de

către celelalte părți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii

a cărei anulare se cere. (2) Contestația

pentru

cazul prevăzut în art. 386 lit. d ) poate fi introdusă oricând."

De asemenea, în art. 391 C. proc. pen.,

legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu

a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a)-c) și e), fără citarea

părților. (2) Instanța constatând că cererea de

contestație este făcută în

termenul prevăzut de lege, că motivul pe care

se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în

sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite

în principiu contestația și dispune citarea părților interesate."

Înalta Curte, verificând contestația în anulare

formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G., în raport cu

precizările formulate de reprezentantul

Ministerului Public, actele și

lucrările dosarului,

prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc. pen.

, a constatat că în

cauză contestația în anulare exercitată de contestatorul persoană condamnată,

întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen. a fost

formulată împotriva deciziei

penale nr.

2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală,

în dosarul nr. 6983/2/2007, hotărâre pronunțată în recurs, ce are caracter

definitiv, respectiv a unei hotărâri susceptibile de a face obiectul unei

asemenea căi extraordinare de atac, deoarece legiuitorul nu a făcut niciun fel

de distincție, în conținutul art. 386 C. proc. pen., asupra felului hotărârilor

definitive, spre deosebire de conținutul art. 393 din același cod ce vizează

hotărârile supuse revizuirii, o altă cale extraordinară de atac și în al cărui

mod de reglementare se stipulează în mod expres că se referă numai la

hotărârile care conțin o rezolvare a fondului cauzei, respectiv a acțiunii

penale, în care se poate pronunța condamnarea, achitarea sau încetarea

procesului penal, potrivit art. 345 alin. (1) C. proc. pen.

Înalta Curte consideră, însă că, în contextul

cauzei, contestația în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G.

a fost exercitată cu depășirea termenului de 10 zile stipulat de art. 388 alin.

(1) C. proc. pen.

Prin sintagma folosită de legiuitor în

art. 388 alin. (1) C. proc. pen.

„...cel mai

târziu în 10 zile de la începerea executării"

se înțelege data

efectivă a începerii executării, respectiv atunci când

condamnatul a fost arestat și depus la locul de deținere și nicidecum

data

întocmirii actelor de executare și anume emiterea mandatului de

executare, care ar însemna „punerea în executare", această din urmă

semnificație nefiind avută în vedere de către legiuitor în conținutul normei

mai sus arătate.

Termenul de 10 zile mai sus menționat

este un termen procedural ce se calculează în condițiile art. 186 alin. (2) și (4)

C. proc. pen.

Astfel, „art. 186 alin. (2) La

calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la

care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește. Alin.

(4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la

sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează."

Or, din examinarea dosarului nr.

6983/2/2007 al Curții de Apel București, secția l-a penală, rezultă că a fost

emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 274/2007 din 1 iulie 2008

privind pe H.D.G., prin care s-a dispus transferarea condamnatului H.D.G., din

Regatul Spaniei într-un penitenciar din România, în vederea continuării

executării pedepsei de 20 ani închisoare, din pedeapsa aplicată se va deduce

perioada deja executată de condamnat

începând

cu data de 19 octombrie 2001 și până la zi, la expirarea pedepsei de executat,

condamnatul va fi pus în libertate, dacă nu va fi reținut pentru alte fapte,

comandantul locului de deținere va trimite acestei instanțe proces-verbal prin

care s-a consemnat începerea executării pedepsei.

În aceleași mandat de executare a

pedepsei mai sus menționat se

face referire

la sentința penală nr. 197 din 9 octombrie 2007 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția l-a penală,

rămasă definitivă prin decizia

penală nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, de recunoaștere a sentinței penale nr. 36/2006

din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid , secția a V-a,

definitivă și executorie la data de 8 iunie 2005, hotărârea nr. 244/2005 a

Judecătoriei nr. 1 din Malaga - Regatul Spaniei, prin care inculpatul H.D.G. a

fost condamnat la pedeapsa de 20 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunilor de proxenetism și viol, prevăzute de art. 188.1, art. 188.2 și

art. 179 C. pen. spaniol și măsura expulzării de pe teritoriul statului de

condamnare.

Faptele comise de condamnat au

corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al

infracțiunilor de proxenetism și viol prevăzute de art. 329 C. pen. și art. 197

alin. (1)

C. pen., cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen. și pedepsite cu închisoarea

de la 3 ani la 10 ani.

De asemenea la același dosar al curții

de apel se află adresa Inspectoratului General al Poliției Române, Direcția de

Investigații Criminale cu nr. 12427/S 6/CR din 21 august 2008 către Ministerul

Justiției,

Direcția Drept Internațional și

Tratate, Curtea de Apel București, secția l-a

penală, Biroul Național

Interpol (1719247/RRC) ce a fost înregistrată la 28 august 2008, în care se

informează că la data de 20 august 2008 a fost preluat sub escortă din Madrid

Spania și predat în arestul Direcției Cercetări Penale, numitul H.G.D.

Totodată

la același dosar se află și adresa Penitenciarului București

Rahova cu nr. 378826 de la 25 august 2008 către Curtea de Apel

București, secția

I

penală, ce poartă viza de înregistrare

la 26 august 2008, în care se atestă că la 21 august 2008 a înmatriculat la

acest penitenciar sub nr. H0043/2008 pe numitul H.D.G., cu datele de stare

civilă menționată, în baza mandatului de executare nr. 274/2008 emis de Curtea

de Apel București, secția

I

penală, că prin hotărârea nr.

197 din data de 9 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I

penală, a fost condamnat la 20 ani pentru proxenetism (329

C. pen.), că a fost arestat de I.G.P.R. București la data de 20 august 2008 și

că pedeapsa începe la 20 august 2008 și expiră la 18 octombrie 2021, se scad

2497 zile.

În raport cu cele mai sus arătate

rezultă că data de la care se calculează termenul de 10 zile prevăzut de art.

388 C. proc. pen., în care persoana condamnată H.D.G. putea formula contestație

în anulare este data de 20 august 2008, data încarcerării în Arestul I.G.P.R și

care expira la data de 1 septembrie 2008 (zi de luni lucrătoare), deoarece ziua

de 31 august 2008 era o zi nelucrătoare, contestația în anulare formulată de

persoana condamnată prin apărătorul ales, fiind datată 29 septembrie 2009 și

înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, Registratura Generală sub

nr. 27870 la 30 septembrie 2008 (fila 1 dosarul Înaltei Curți), așa încât

exercitarea căii extraordinare de atac de către contestatorul persoană

condamnată s-a făcut cu depășirea termenului menționat.

Așadar, în cauză nu este îndeplinită

una din condițiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv

aceea cu privire la formularea în termen a contestației în anulare, condiție a

cărei examinare primează, în raport cu analiza motivelor de contestație în

anulare invocate, așa încât nerespectarea condiției mai sus menționate atrage

inadmisibilitatea contestației în anulare formulată de contestatorul persoană

condamnată H.D.G.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de

contestatorul persoană condamnată H.D.G. împotriva deciziei penale nr. 2400 din

1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată

în dosarul nr. 6983/2/2007.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C.

proc. pen. se va obliga contestatorul persoană condamnată la plata

cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cauză fiind emisă delegație

pentru asistență judiciară obligatorie cu nr. 031927 eliberată la 14 octombrie

2008 doamnei avocat M.L. pentru un onorariu de 200 lei (fila 37 dosarul Înaltei

Curți ) ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției, potrivit art. 5 și art.

6 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea

serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în

cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență

juridică și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară,

precum și pentru asigurarea serviciilor de

asistență juridică privind accesul

internațional la justiție în materie

civilă și cooperarea judiciară internațională în materie penală încheiat între

Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România.

P

ENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în

anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G. împotriva

deciziei penale nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 6983/2/2007.

Obligă

contestatorul persoană condamnată la plata sumei de 300 lei

cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 16 octombrie

2008.