ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2183/2008

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 32 din 5 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția I penală,

a admis, în temeiul dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.,

contestația la executare formulată de Biroul de Executări Penale din cadrul

Curții de Apel București, secția I penală.

A anulat formele

de executare dispuse în baza sentinței penale nr. 139 din 09 iulie 2007 a

Curții de Apel București, secția I penală, privind transferarea condamnatului F.S.

în vederea executării pedepselor de 3 ani închisoare și 5 ani închisoare

într-un penitenciar din România.

A constatat că

transferarea condamnatului pentru executarea pedepsei de 3 ani închisoare și 5

ani închisoare în România, dispusă în baza sentinței penale nr. 139 din 09

iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, nu mai poate fi pusă în

executare în lipsa consimțământului pentru transferare al persoanei condamnate.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut, că prin sentința penală nr.

139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost

admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, au fost

recunoscute efectele sentinței penale nr. 9/2004 din 10 mai 2005 a Tribunalului

Provincial din Ciudad Real – Regatul Spaniei și s-a dispus transferarea

condamnatului F.S. în vederea continuării pedepsei de 3 ani închisoare și a

celei de 5 ani închisoare într-un penitenciar din România.

S-a dedus din

pedeapsa aplicată perioada de la 15 octombrie 2003 la zi.

În procedura de

punere în executare a hotărârii de transfer, Ministerul Justiției a făcut

cunoscut instanței de fond că persoana transferabilă și-a retras consimțământul

inițial exprimat pentru transferare, lucru care constituie un impediment la

transfer.

Demersul a fost inițial

calificat ca un recurs exercitat împotriva sentinței penale nr. 139 din 09

iulie 2007, însă Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

încheierea nr. 40 din 08 ianuarie 2008, a statuat că în lipsa unei declarații

exprese de recurs a condamnatului, nu se poate examina cauza în recurs, fiind

vorba de o contestație la executare în temeiul dispozițiile art. 461 alin. (1) lit.

c) C. proc. pen., în condițiile în care sesizarea a fost făcută de Biroul de

Executări Penale al Curții de Apel București, secția I penală.

Instanța de fond a constatat

că în cauză este incident cazul de contestație la executare prevăzută de art. 461

alin. (1) lit. c) C. proc. pen., respectiv existența unei împiedicări la

executare, dat fiind că dispozițiile art. 135 și 129 lit. d) din Legea nr. 302/2004

prevăd expres că transferul persoanei condamnate poate avea loc numai cu

consimțământul acesteia, exprimat de bună voie și în deplină cunoștință de

consecințele juridice ce decurg din acestea.

Deși inițial a

existat un consimțământ valabil al persoanei transferabile, faptul că aceasta

l-a retras ulterior reprezintă lipsa unei condiții esențiale de valabilitate a

procedurii de transfer, situație în care executarea hotărârii de transfer nu

mai poate avea loc, chiar dacă în cadrul procedurii contestației la executare

aceasta nu este anulată, fiind anulate doar formele de executare emise în

temeiul hotărârii criticate.

Față de persoana

condamnată nu s-a dispus și măsura expulzării din Spania, situație în care

transferul condamnatului nu poate avea loc decât cu consimțământul valabil al

persoanei transferabile.

Instanța de fond

a respins excepția inadmisibilității contestației la executare, invocată de

parchet, motivat de caracterul nedefinitiv al hotărârii de transfer, pentru că

impedimentul la executare ivit paralizează orice formă de executare care s-ar

declanșa, deși hotărârea nu a fost și nici nu poate fi anulată în lipsa

exercitării căii de atac a recursului.

Împotriva

sentinței a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 415 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora hotărârile

instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, ori,

sentința penală nr. 139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I

penală, nu este, în prezent definitivă, dat fiind că autoritățile spaniole nu

au comunicat data la care sentința a fost adusă la cunoștința persoanei

condamnate, dacă aceasta a declarat sau nu recurs, deși în acest sens s-a

efectuat adresă.

În lipsa unor

astfel de date, se apreciază, ca inadmisibilă, contestația la executare

formulată.

Se solicită

admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de fond, pentru clarificarea naturii cererii.

Examinând

hotărârea, prin prisma motivelor invocate ca și, din oficiu, sub toate aspectele

de fapt și de drept, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prin sentința

penală nr. 139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, a

fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și au

fost recunoscute efectele sentinței penale nr. 9/2004 din 10 mai 2005 a

Tribunalului Provincial din Ciudad Real – Regatul Spaniei, dispunându-se

transferarea condamnatului F.S. în vederea continuării pedepsei de 3 ani

închisoare și a celei de 5 ani închisoare într-un penitenciar din România.

Pe parcursul

procedurii de punere în executare a hotărârii de transfer, Ministerul Justiției

a făcut cunoscut instanței de fond că persoana transferabilă și-a retras

consimțământul inițial exprimat pentru transferare, lucru care constituie un

impediment la transfer.

Demersul a fost inițial

calificat ca un recurs exercitat împotriva sentinței penale nr. 139 din 09

iulie 2007, însă, Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

încheierea nr. 40 din 08 ianuarie 2008 a statuat că, în lipsa unei declarații

exprese de recurs a condamnatului, nu se poate examina cauza în recurs, fiind vorba

de o contestație la executare în temeiul dispozițiile art. 461 alin. (1) lit.

c) C. proc. pen., mai ales că sesizarea a fost făcută de Biroul de Executări

Penale al Curții de Apel București, secția I penală.

Ținută de statuările Înaltei

Curți de Casație și Justiție, chiar dacă nu exista o dovadă de comunicare a

hotărârii de transfer, prima instanță a fost pusă în situația de a decide dacă,

în condițiile retragerii consimțământului persoanei transferabile, se mai poate

pune în executare dispoziția de transfer pentru executarea pedepsei în România.

Potrivit art. 129

lit. d) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în

materie penală, republicată, transferarea unei persoane condamnate în vederea

executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condițiile în care

transferul este consimțit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu

vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele doua state

consideră necesar, de către reprezentantul persoanei.

Art. 135 din

aceeași lege, obligă statele aflate în raporturi de cooperare judiciară să

vegheze la respectarea libertății consimțământului la transfer de care se

bucură persoana transferabilă.

În condițiile în

care statul român este stat de executare el are obligația, potrivit art. 142

din Legea nr. 302/2004, să solicite oficiului consular român competent, prin

intermediul Ministerului Afacerilor Externe, să obțină de la condamnat sau de

la reprezentantul acestuia o declarație în care să se consemneze consimțământul

la transfer, exprimat în mod liber și în deplină cunoștință de cauză asupra

consecințelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România.

Aflată în fața unei

constatări obligatorii a instanței de recurs care a calificat cererea condamnatului

ca fiind contestație la executare, dar și în fața evidenței absenței dovezii de

comunicare a hotărârii de transfer, în mod justificat prima instanță a reținut

caracterul nedefinitiv al hotărârii de transfer concretizată prin sentința

penală nr. 139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală,

și a constat imposibilitatea punerii în executare a hotărârii.

Deși, inițial, a

existat un consimțământ valabil al persoanei transferabile, faptul că aceasta

l-a retras ulterior, până la rămânerea definitivă a hotărârii, reprezintă lipsa

unei condiții esențiale de valabilitate a procedurii de transfer, situație în

care executarea hotărârii de transfer nu mai poate avea loc, chiar dacă în

cadrul procedurii contestației la executare hotărârea de transfer nu este

anulată, fiind anulate doar formele de executare emise în temeiul hotărârii

criticate.

Se constată,

deci, că, în cauză, sunt incidente atât dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc.

pen., analizate de prima instanță, cât și prevederile art. 461 lit. a) C. proc.

pen., sesizate de instanța de fond, dar nepunctate suficient.

Iată de ce nu

mai este nevoie de o clarificare a cererii condamnatului, de ce nu se mai pot

executa dispozițiile sentinței sentinței penale nr. 139 din 09 iulie 2007 a

Curții de Apel București, secția I penală și se impune anularea formelor de

executare dispuse în baza acestei sentințe.

Ca urmare, în

baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de parchet.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

sentinței penale nr. 32 din 5 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția

I penală, privind pe intimatul condamnat persoană transferabilă F.S.

Onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu a intimatului, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 iunie 2008.