ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2183/2008

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 32 din 5 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis, în temeiul dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestația la executare formulată de Biroul de Executări Penale din cadrul Curții de Apel București, secția I penală. A anulat formele de executare dispuse în baza sentinței penale nr. 139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, privind transferarea condamnatului F.S. în vederea executării pedepselor de 3 ani închisoare și 5 ani închisoare într-un penitenciar din România. A constatat că transferarea condamnatului pentru executarea pedepsei de 3 ani închisoare și 5 ani închisoare în România, dispusă în baza sentinței penale nr. 139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, nu mai poate fi pusă în executare în lipsa consimțământului pentru transferare al persoanei condamnate.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, că prin sentința penală nr. 139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, au fost recunoscute efectele sentinței penale nr. 9/2004 din 10 mai 2005 a Tribunalului Provincial din Ciudad Real – Regatul Spaniei și s-a dispus transferarea condamnatului F.S. în vederea continuării pedepsei de 3 ani închisoare și a celei de 5 ani închisoare într-un penitenciar din România. S-a dedus din pedeapsa aplicată perioada de la 15 octombrie 2003 la zi. În procedura de punere în executare a hotărârii de transfer, Ministerul Justiției a făcut cunoscut instanței de fond că persoana transferabilă și-a retras consimțământul inițial exprimat pentru transferare, lucru care constituie un impediment la transfer.

Demersul a fost inițial calificat ca un recurs exercitat împotriva sentinței penale nr. 139 din 09 iulie 2007, însă Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 40 din 08 ianuarie 2008, a statuat că în lipsa unei declarații exprese de recurs a condamnatului, nu se poate examina cauza în recurs, fiind vorba de o contestație la executare în temeiul dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în condițiile în care sesizarea a fost făcută de Biroul de Executări Penale al Curții de Apel București, secția I penală. Instanța de fond a constatat că în cauză este incident cazul de contestație la executare prevăzută de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., respectiv existența unei împiedicări la executare, dat fiind că dispozițiile art. 135 și 129 lit. d) din Legea nr. 302/2004 prevăd expres că transferul persoanei condamnate poate avea loc numai cu consimțământul acesteia, exprimat de bună voie și în deplină cunoștință de consecințele juridice ce decurg din acestea. Deși inițial a existat un consimțământ valabil al persoanei transferabile, faptul că aceasta l-a retras ulterior reprezintă lipsa unei condiții esențiale de valabilitate a procedurii de transfer, situație în care executarea hotărârii de transfer nu mai poate avea loc, chiar dacă în cadrul procedurii contestației la executare aceasta nu este anulată, fiind anulate doar formele de executare emise în temeiul hotărârii criticate.

Față de persoana condamnată nu s-a dispus și măsura expulzării din Spania, situație în care transferul condamnatului nu poate avea loc decât cu consimțământul valabil al persoanei transferabile. Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității contestației la executare, invocată de parchet, motivat de caracterul nedefinitiv al hotărârii de transfer, pentru că impedimentul la executare ivit paralizează orice formă de executare care s-ar declanșa, deși hotărârea nu a fost și nici nu poate fi anulată în lipsa exercitării căii de atac a recursului. Împotriva sentinței a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 415 alin. (1) C. proc.

pen., conform cărora hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, ori, sentința penală nr. 139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, nu este, în prezent definitivă, dat fiind că autoritățile spaniole nu au comunicat data la care sentința a fost adusă la cunoștința persoanei condamnate, dacă aceasta a declarat sau nu recurs, deși în acest sens s-a efectuat adresă. În lipsa unor astfel de date, se apreciază, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată. Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru clarificarea naturii cererii. Examinând hotărârea, prin prisma motivelor invocate ca și, din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și au fost recunoscute efectele sentinței penale nr. 9/2004 din 10 mai 2005 a Tribunalului Provincial din Ciudad Real – Regatul Spaniei, dispunându-se transferarea condamnatului F.S. în vederea continuării pedepsei de 3 ani închisoare și a celei de 5 ani închisoare într-un penitenciar din România. Pe parcursul procedurii de punere în executare a hotărârii de transfer, Ministerul Justiției a făcut cunoscut instanței de fond că persoana transferabilă și-a retras consimțământul inițial exprimat pentru transferare, lucru care constituie un impediment la transfer.

Demersul a fost inițial calificat ca un recurs exercitat împotriva sentinței penale nr. 139 din 09 iulie 2007, însă, Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 40 din 08 ianuarie 2008 a statuat că, în lipsa unei declarații exprese de recurs a condamnatului, nu se poate examina cauza în recurs, fiind vorba de o contestație la executare în temeiul dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., mai ales că sesizarea a fost făcută de Biroul de Executări Penale al Curții de Apel București, secția I penală. Ținută de statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție, chiar dacă nu exista o dovadă de comunicare a hotărârii de transfer, prima instanță a fost pusă în situația de a decide dacă, în condițiile retragerii consimțământului persoanei transferabile, se mai poate pune în executare dispoziția de transfer pentru executarea pedepsei în România.

Potrivit art. 129 lit. d) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condițiile în care transferul este consimțit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele doua state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Art. 135 din aceeași lege, obligă statele aflate în raporturi de cooperare judiciară să vegheze la respectarea libertății consimțământului la transfer de care se bucură persoana transferabilă.

În condițiile în care statul român este stat de executare el are obligația, potrivit art. 142 din Legea nr. 302/2004, să solicite oficiului consular român competent, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, să obțină de la condamnat sau de la reprezentantul acestuia o declarație în care să se consemneze consimțământul la transfer, exprimat în mod liber și în deplină cunoștință de cauză asupra consecințelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România. Aflată în fața unei constatări obligatorii a instanței de recurs care a calificat cererea condamnatului ca fiind contestație la executare, dar și în fața evidenței absenței dovezii de comunicare a hotărârii de transfer, în mod justificat prima instanță a reținut caracterul nedefinitiv al hotărârii de transfer concretizată prin sentința penală nr. 139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, și a constat imposibilitatea punerii în executare a hotărârii.

Deși, inițial, a existat un consimțământ valabil al persoanei transferabile, faptul că aceasta l-a retras ulterior, până la rămânerea definitivă a hotărârii, reprezintă lipsa unei condiții esențiale de valabilitate a procedurii de transfer, situație în care executarea hotărârii de transfer nu mai poate avea loc, chiar dacă în cadrul procedurii contestației la executare hotărârea de transfer nu este anulată, fiind anulate doar formele de executare emise în temeiul hotărârii criticate. Se constată, deci, că, în cauză, sunt incidente atât dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., analizate de prima instanță, cât și prevederile art. 461 lit. a) C. proc. pen., sesizate de instanța de fond, dar nepunctate suficient.

Iată de ce nu mai este nevoie de o clarificare a cererii condamnatului, de ce nu se mai pot executa dispozițiile sentinței sentinței penale nr. 139 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală și se impune anularea formelor de executare dispuse în baza acestei sentințe. Ca urmare, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de parchet.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 32 din 5 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe intimatul condamnat persoană transferabilă F.S. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 iunie 2008.