ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 220/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 220/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 199 din 25 iunie

2010, Curtea de Apel București, secția

I

penală, a

respins ca neîntemeiată cererea de conversiune a condamnării formulată de

petentul condamnat S.C.I.

In baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

petentul condamnat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Giurgiu la data de 24 noiembrie 2009, sub nr. 11345/236/2009,

petentul - condamnat S.C.I. a solicitat instanței să dispună contopirea

pedepselor ce i-au fost aplicate prin sentința penală nr. 85/2007 din 26

decembrie 2007 a Tribunalului de Instrucție nr. 4 din Torrevieja, definitivă

prin Hotărârea nr. 000021/2008 a Tribunalului Alicante, Spania, hotărâri ce au

fost recunoscute prin sentința penală nr. 27 din 20 ianuarie 2009 a Curții de

Apel București, secția I-a penală, înlocuind dispozițiile din legea spaniolă

referitoare Ia cumulul aritmetic cu dispozițiile din legea penală română privitoare

la concursul de infracțiuni, prin conversiunea condamnării pronunțate în

străinătate în raport cu aceste din urmă reglementări legale.

Prin sentința penală nr. 402 din 22

martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 11345/236/ 2009, Judecătoria Giurgiu,

având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr.

34/2009 a Înaltei Curți de Justiție,Secțiile Unite, a dispus, în temeiul art.

42 C. pen., declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel București, instanță pe rolul căreia cererea petentului - condamnat a

fost înregistrată sub nr. 11345/236/2009.

La termenul de judecată acordat în cauză,

petentul - condamnat a reiterat cererea de conversiune a condamnării, invocând,

în drept, art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Analizând actele și lucrările dosarului,

prin prisma prevederilor art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, precum și a

Deciziei în interesul legii nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța de fond a apreciat că cererea de

schimbare a condamnării formulată de petentul - condamnat S.C.I. este

neîntemeiată, considerentele avute în vedere fiind următoarele:

Prin sentința

penală nr. 27 din 20 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, s

ecția

I

penală, a fost admisă sesizarea formulată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și recunoscută sentința penală

nr. 85/2007 din 26 decembrie 2007 a Tribunalului de Instrucție nr. 4 din

Torrevieja, definitivă prin Hotărârea nr. 000021/2008 a Tribunalului Alicante,

Spania, dispunându-se transferul persoanei condamnate S.C.I. într-un

penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 15 ani

și 6 luni închisoare. Totodată, s-a dedus din pedeapsă perioada executată de la

21 iulie 2005 la zi.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a

constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru transferarea persoanei

condamnate, prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul

este cetățean român, hotărârea care i-a fost aplicată pedeapsa închisorii este

definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de

executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras

condamnarea acestuia constituie infracțiuni potrivit legii penale române,

realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de tâlhărie și lipsire de

libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b),

c), alin. (2)

1

lit. a), b), c), C. pen. și art. 189 alin. (2) C.

pen. De asemenea, instanța a apreciat că, în cauză, se impune continuarea

executării pedepsei în România, iar nu conversiunea.

Prin sentința recurată, instanța a

constatat că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în

art. 146 din Legea nr. 302/2004, se referă la incompatibilitatea duratei

pedepsei rezultante cu legislația română, iar nu la incompatibilitatea dintre

sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un

concurs de infracțiuni (respectiv sistemul cumulului juridic și cel al

cumulului aritmetic), instanța română optând deja pentru continuarea executării

pedepsei și respectarea felului și duratei acesteia, astfel că cererea

condamnatului Cătălin Iulian a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, neexistând

motive pentru a se dispune conversiunea condamnării.

În termen legal,

petentul condamnat S.C.I. a declarat recurs

împotriva sentinței penale susmenționate, criticând-o ca nelegală și

netemeinică.

În dezvoltarea scrisă a motivelor de

recurs, petentul condamnat arată, în esență, că au fost încălcate dispozițiile

art. 9 parag. 3 din Legea nr. 76/1996 care stabilește că executarea condamnării

este guvernată de legea statului de executare. In consecință, întrucât faptele

pentru care a fost condamnat petentul de către autoritățile spaniole sunt

concurente, în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 33 și art. 34 C. pen.

român, pentru adaptarea executării pedepsei în conformitate cu legile statului

de executare.

S-a mai susținut de către petentul

condamnat că motivarea soluției de respingere a cererii de contopire a

pedepselor de către prima instanță pe baza deciziei nr. 23 din 12 octombrie 2009

a Î.C.C.J., Secțiile Unite, este nelegală, întrucât transferul său a avut loc

anterior pronunțării acestei decizii, respectiv la data de 30 iunie 2009.

În concluzie, petentul condamnat a

solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe fond,

admiterea cererii de contopire a pedepselor aplicate prin sentința penală nr.

85/2007 din 26 decembrie 2007 a Tribunalului Alicante, Spania, recunoscută prin

sentința penală nr. 27 din 20 ianuarie 2009 a Curții de Apel București.

Examinând sentința recurată

prin prisma motivelor invocate precum și din oficiu,

conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că aceasta

este legală și temeinică, recursul fiind nefondat pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Transferarea persoanelor condamnate, ca

formă a cooperării judiciare internaționale în materie penală, este

reglementată prin Convenția Europeană asupra transferării persoanelor

condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983.

În dreptul intern, transferarea

persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004, cu modificările

ulterioare.

Art. 9 paragraful 1 lit. b) din Convenție

și art. 144 alin. (1) din Legea nr. 30272004, permit autorităților competente

ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de

executare:

- fie să continue executarea condamnării

imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, situație în care este

obligatoriu a se respecta felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de

condamnare;

- fie să schimbe condamnarea, printr-o

hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă,

înlocuind astfel sancțiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancțiune

prevăzută de legislația statului de executare pentru aceeași infracțiune.

Statul de executare este continuatorul

statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraf 1 din

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede

că, în caz de continuare a executării statul de executare este legat de natura

juridică și durata sancțiunii, așa cum rezultă ele din condamnare.

Convenția acceptă totuși, în paragraful 2

al art. 10, dacă natura sau durata acestei sancțiuni este incompatibilă cu

legislația statului de executare sau dacă legislația acestui stat o impune, ca

statul de executare, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să

adapteze această sancțiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege

pentru infracțiuni de aceeași natură.

In dreptul intern, art. 146 alin. (1) din

Legea nr. 302/2004 permite conversiunea sau schimbarea condamnării, dacă felul

pedepsei aplicate de instanța străină sau durata acesteia sunt incompatibile cu

legislația română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea

statului de executare. In această situație, prin hotărâre judecătorească se

poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care

au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil,

felului pedepsei aplicate în statul de condamnare și nu poate să agraveze

situația condamnatului.

Din economia dispozițiilor legale menționate,

rezultă că durata pedepsei la care face referire art. 146 trebuie raportată la

maximul general al pedepsei prevăzută de art. 53 C. pen. cât și la maximul

special al pedepsei prevăzute de norma incriminatoare română în care se

încadrează fapta sancționată în statul de condamnare.

In speță, petentul S.C.I. a fost

condamnat de instanțele spaniole la două pedepse de câte 6 ani închisoare

pentru comiterea a două infracțiuni de sechestrare de persoane și la 3 ani și 6

luni închisoare pentru infracțiunea de furt calificat cu intimidare de

persoane, aplicându-se o pedeapsă totală de 15 ani și 6 luni închisoare, ca

urmare a cumulului aritmetic al sancțiunilor penal potrivit legii spaniole. Așa

cum corect a observat și prima instanță această pedeapsă nu depășește maximul

general, de 30 de ani închisoare prevăzut de art. 53 alin. (1) pct. b) C. pen.

român și nici limite maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală

română, respectiv de art. 34 alin. (2) C. pen., adică totalul pedepselor

stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente.

De asemenea, potrivit codului penal

român, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art.

189 alin. (2) este pedepsită cu închisoarea de la 7 la 15 uni, iar infracțiunea

de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c), alin. (2)

1

lit. a), b), c), cu închisoarea de la 7 la 20 de ani, astfel că niciuna dintre

pedepsele privative de libertate aplicate de instanțele spaniole nu depășește

limita maximă specială prevăzută în legea penală română.

Prin urmare, atât felul sancțiunii penale

aplicate, aceea cu închisoarea, cât și durata acesteia sunt compatibile cu

legislația română, astfel că în mod temeinic și legal a apreciat instanța de

fond că nu se impune modificarea pedepsei.

Prevederile referitoare la conversiunea

condamnării, cuprinse în art. 146 din Legea nr. 302/2004, se referă explicit și

exclusiv Ia incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația

română, iar nu Ia incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la

aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracțiuni (respectiv

sistemul cumulului juridic și cel al cumulului aritmetic),

Soluția primei instanțe este în acord și

cu decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, dată în interpretarea prevederilor art. 146 din Legea nr. 302/2004,

prin care s-a stabilit că în soluționarea cererilor având ca obiect conversiune

condamnării, instanța trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru

concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația

română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire pedepsei rezultante pe

calea cumulului aritmetic dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu

aceea a cumulului juridic prevăzut de Codul penal român.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta

Curte a considerat că referirea instanței de fond la această decizie este

corectă, fiind dată anterior sesizării instanței cu cererea de conversiune a

condamnării și având caracter obligatoriu pentru instanțe, potrivit art. 414/2 alin.

(3) C. proc. pen.

Pentru toate considerentele expuse mai

sus, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., prin decizia nr. 4024 din 11 noiembrie 2010, Înalta

Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul condamnat S.C.I.

Împotriva deciziei

nr. 4024 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți

de Casație

și

Justiție, secția penală, a formulat contestație în anulare contestatorul S.C.I.,

invocând dispozițiile art. 386 lit. a), b), d) C. proc. pen., fiind unele din

cazurile în care poate fi exercitată această cale extraordinară de atac, motive

dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen.

A susținut că judecarea recursului în

fața Înaltei Curți la data de 11 noiembrie 2010, s-a făcut în lipsa sa,

contestatorul aflându-se în stare de arest într-un penitenciar în Spania.

A mai susținut că potrivit dispozițiilor

art. 449 C. proc. pen. pedeapsa pronunțată poate fi modificată deoarece se

poate constata pe baza unei hotărâri definitive concursul de infracțiuni precum

și combinat cu dispozițiile art. 458 C. proc. pen. deoarece a intervenit o lege

penală nouă, cu aplicarea art. 12, art. 14 și art. 15 C. pen.

A mai solicitat în cerea sa contopirea

pedepselor, conform dispozițiilor art. 33, art. 34, art. 35 și art. 36 C. pen.,

pentru infracțiunile concurente având în vedere și dispozițiile art. 20 din

Constituția României privind tratatele internaționale.

Înalta Curte reține că pentru a fi

admisibilă în principiu o contestație în anulare îndreptată împotriva unei

hotărâri penale definitive, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile enumerate

în art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv contestația să fie făcută în

termenul prevăzut de lege, motivul invocat să fie dintre cele prevăzute de art.

386 C. proc. pen., în susținerea contestației să fie depuse ori să se invoce

dovezi care sunt la dosarul cauzei.

Contestatorul a invocat, formal,

dispozițiile art. 386 lit. a), b), d) C. proc. pen.

Or, la data de 11 noiembrie 2010, când

s-a pronunțat decizia nr. 4024 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 5214/2/2010, recurentul condamnat S.C.I., a fost prezent la

dezbateri, aflat în stare de arest, conform mențiunilor cuprinse în practicaua

deciziei, acordându-i-se dreptul de a pune concluzii în ultimul cuvânt, fiind

asistat de apărător desemnat din oficiu..

Totodată, în contestația în anulare

formulată, contestatorul a prezentat generic parcurgerea căilor procesuale ale

prezentei cauze, exprimându-și nemulțumirea față de modul de soluționare a

cauzei solicitând contopirea pedepselor pentru infracțiunile concurente

stabilite în sarcina sa, invocând de fapt motivele care au format obiectul

recursului soluționat prin decizia atacată cu prezenta contestație în anulare

și nicidecum motive care ar trebui invocate în calea extraordinară de atac a

unei contestații în anulare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte

constată că motivele invocate de contestator, nu fac parte din textele

incidente pentru a fi admisibilă această cale extraordinară de atac așa cum

prevăd cazurile de contestație enumerate expres și limitativ în art. 386 C.

proc. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare

către stat conform dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în

anulare formulată de contestatorul S.C.I. împotriva deciziei penale nr. 4024

din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în dosarul nr. 5214/2/2010.

Obligă contestatorul la plata sumei de

200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24

ianuarie 2011.