ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 220/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 199 din 25 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca neîntemeiată cererea de conversiune a condamnării formulată de petentul condamnat S.C.I. In baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul condamnat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 24 noiembrie 2009, sub nr. 11345/236/2009, petentul - condamnat S.C.I.

a solicitat instanței să dispună contopirea pedepselor ce i-au fost aplicate prin sentința penală nr. 85/2007 din 26 decembrie 2007 a Tribunalului de Instrucție nr. 4 din Torrevieja, definitivă prin Hotărârea nr. 000021/2008 a Tribunalului Alicante, Spania, hotărâri ce au fost recunoscute prin sentința penală nr. 27 din 20 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția I-a penală, înlocuind dispozițiile din legea spaniolă referitoare Ia cumulul aritmetic cu dispozițiile din legea penală română privitoare la concursul de infracțiuni, prin conversiunea condamnării pronunțate în străinătate în raport cu aceste din urmă reglementări legale.

Prin sentința penală nr. 402 din 22 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 11345/236/ 2009, Judecătoria Giurgiu, având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 34/2009 a Înaltei Curți de Justiție,Secțiile Unite, a dispus, în temeiul art. 42 C. pen., declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, instanță pe rolul căreia cererea petentului - condamnat a fost înregistrată sub nr. 11345/236/2009. La termenul de judecată acordat în cauză, petentul - condamnat a reiterat cererea de conversiune a condamnării, invocând, în drept, art. 146 din Legea nr. 302/2004. Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma prevederilor art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, precum și a Deciziei în interesul legii nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța de fond a apreciat că cererea de schimbare a condamnării formulată de petentul - condamnat S.C.I.

este neîntemeiată, considerentele avute în vedere fiind următoarele: Prin sentința penală nr. 27 din 20 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, s ecția I penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și recunoscută sentința penală nr. 85/2007 din 26 decembrie 2007 a Tribunalului de Instrucție nr. 4 din Torrevieja, definitivă prin Hotărârea nr. 000021/2008 a Tribunalului Alicante, Spania, dispunându-se transferul persoanei condamnate S.C.I. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 15 ani și 6 luni închisoare. Totodată, s-a dedus din pedeapsă perioada executată de la 21 iulie 2005 la zi.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru transferarea persoanei condamnate, prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetățean român, hotărârea care i-a fost aplicată pedeapsa închisorii este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracțiuni potrivit legii penale române, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de tâlhărie și lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c), alin. (2) 1 lit. a), b), c), C. pen. și art. 189 alin. (2) C. pen.

De asemenea, instanța a apreciat că, în cauză, se impune continuarea executării pedepsei în România, iar nu conversiunea. Prin sentința recurată, instanța a constatat că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 din Legea nr. 302/2004, se referă la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracțiuni (respectiv sistemul cumulului juridic și cel al cumulului aritmetic), instanța română optând deja pentru continuarea executării pedepsei și respectarea felului și duratei acesteia, astfel că cererea condamnatului Cătălin Iulian a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, neexistând motive pentru a se dispune conversiunea condamnării.

În termen legal, petentul condamnat S.C.I. a declarat recurs împotriva sentinței penale susmenționate, criticând-o ca nelegală și netemeinică. În dezvoltarea scrisă a motivelor de recurs, petentul condamnat arată, în esență, că au fost încălcate dispozițiile art. 9 parag. 3 din Legea nr. 76/1996 care stabilește că executarea condamnării este guvernată de legea statului de executare. In consecință, întrucât faptele pentru care a fost condamnat petentul de către autoritățile spaniole sunt concurente, în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 33 și art. 34 C. pen. român, pentru adaptarea executării pedepsei în conformitate cu legile statului de executare.

S-a mai susținut de către petentul condamnat că motivarea soluției de respingere a cererii de contopire a pedepselor de către prima instanță pe baza deciziei nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Î.C.C.J., Secțiile Unite, este nelegală, întrucât transferul său a avut loc anterior pronunțării acestei decizii, respectiv la data de 30 iunie 2009. În concluzie, petentul condamnat a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe fond, admiterea cererii de contopire a pedepselor aplicate prin sentința penală nr. 85/2007 din 26 decembrie 2007 a Tribunalului Alicante, Spania, recunoscută prin sentința penală nr. 27 din 20 ianuarie 2009 a Curții de Apel București. Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate precum și din oficiu, conform art. 385/6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte a constatat că aceasta este legală și temeinică, recursul fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaționale în materie penală, este reglementată prin Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983. În dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare.

Art. 9 paragraful 1 lit. b) din Convenție și art. 144 alin. (1) din Legea nr. 30272004, permit autorităților competente ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare: - fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, situație în care este obligatoriu a se respecta felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare; - fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancțiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancțiune prevăzută de legislația statului de executare pentru aceeași infracțiune.

Statul de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraf 1 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării statul de executare este legat de natura juridică și durata sancțiunii, așa cum rezultă ele din condamnare. Convenția acceptă totuși, în paragraful 2 al art. 10, dacă natura sau durata acestei sancțiuni este incompatibilă cu legislația statului de executare sau dacă legislația acestui stat o impune, ca statul de executare, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancțiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracțiuni de aceeași natură.

In dreptul intern, art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 permite conversiunea sau schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanța străină sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. In această situație, prin hotărâre judecătorească se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de condamnare și nu poate să agraveze situația condamnatului. Din economia dispozițiilor legale menționate, rezultă că durata pedepsei la care face referire art. 146 trebuie raportată la maximul general al pedepsei prevăzută de art. 53 C. pen.

cât și la maximul special al pedepsei prevăzute de norma incriminatoare română în care se încadrează fapta sancționată în statul de condamnare. In speță, petentul S.C.I. a fost condamnat de instanțele spaniole la două pedepse de câte 6 ani închisoare pentru comiterea a două infracțiuni de sechestrare de persoane și la 3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de furt calificat cu intimidare de persoane, aplicându-se o pedeapsă totală de 15 ani și 6 luni închisoare, ca urmare a cumulului aritmetic al sancțiunilor penal potrivit legii spaniole. Așa cum corect a observat și prima instanță această pedeapsă nu depășește maximul general, de 30 de ani închisoare prevăzut de art. 53 alin. (1) pct. b) C. pen.

român și nici limite maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română, respectiv de art. 34 alin. (2) C. pen., adică totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente. De asemenea, potrivit codului penal român, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) este pedepsită cu închisoarea de la 7 la 15 uni, iar infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c), alin. (2) 1 lit. a), b), c), cu închisoarea de la 7 la 20 de ani, astfel că niciuna dintre pedepsele privative de libertate aplicate de instanțele spaniole nu depășește limita maximă specială prevăzută în legea penală română. Prin urmare, atât felul sancțiunii penale aplicate, aceea cu închisoarea, cât și durata acesteia sunt compatibile cu legislația română, astfel că în mod temeinic și legal a apreciat instanța de fond că nu se impune modificarea pedepsei.

Prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 din Legea nr. 302/2004, se referă explicit și exclusiv Ia incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația română, iar nu Ia incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracțiuni (respectiv sistemul cumulului juridic și cel al cumulului aritmetic), Soluția primei instanțe este în acord și cu decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, dată în interpretarea prevederilor art. 146 din Legea nr. 302/2004, prin care s-a stabilit că în soluționarea cererilor având ca obiect conversiune condamnării, instanța trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de Codul penal român.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte a considerat că referirea instanței de fond la această decizie este corectă, fiind dată anterior sesizării instanței cu cererea de conversiune a condamnării și având caracter obligatoriu pentru instanțe, potrivit art. 414/2 alin. (3) C. proc. pen. Pentru toate considerentele expuse mai sus, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., prin decizia nr. 4024 din 11 noiembrie 2010, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul condamnat S.C.I. Împotriva deciziei nr. 4024 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a formulat contestație în anulare contestatorul S.C.I., invocând dispozițiile art. 386 lit. a), b), d) C. proc.

pen., fiind unele din cazurile în care poate fi exercitată această cale extraordinară de atac, motive dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. A susținut că judecarea recursului în fața Înaltei Curți la data de 11 noiembrie 2010, s-a făcut în lipsa sa, contestatorul aflându-se în stare de arest într-un penitenciar în Spania. A mai susținut că potrivit dispozițiilor art. 449 C. proc. pen. pedeapsa pronunțată poate fi modificată deoarece se poate constata pe baza unei hotărâri definitive concursul de infracțiuni precum și combinat cu dispozițiile art. 458 C. proc. pen. deoarece a intervenit o lege penală nouă, cu aplicarea art. 12, art. 14 și art. 15 C. pen. A mai solicitat în cerea sa contopirea pedepselor, conform dispozițiilor art. 33, art. 34, art. 35 și art. 36 C. pen., pentru infracțiunile concurente având în vedere și dispozițiile art. 20 din Constituția României privind tratatele internaționale.

Înalta Curte reține că pentru a fi admisibilă în principiu o contestație în anulare îndreptată împotriva unei hotărâri penale definitive, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile enumerate în art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv contestația să fie făcută în termenul prevăzut de lege, motivul invocat să fie dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în susținerea contestației să fie depuse ori să se invoce dovezi care sunt la dosarul cauzei. Contestatorul a invocat, formal, dispozițiile art. 386 lit. a), b), d) C. proc. pen. Or, la data de 11 noiembrie 2010, când s-a pronunțat decizia nr. 4024 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5214/2/2010, recurentul condamnat S.C.I., a fost prezent la dezbateri, aflat în stare de arest, conform mențiunilor cuprinse în practicaua deciziei, acordându-i-se dreptul de a pune concluzii în ultimul cuvânt, fiind asistat de apărător desemnat din oficiu..

Totodată, în contestația în anulare formulată, contestatorul a prezentat generic parcurgerea căilor procesuale ale prezentei cauze, exprimându-și nemulțumirea față de modul de soluționare a cauzei solicitând contopirea pedepselor pentru infracțiunile concurente stabilite în sarcina sa, invocând de fapt motivele care au format obiectul recursului soluționat prin decizia atacată cu prezenta contestație în anulare și nicidecum motive care ar trebui invocate în calea extraordinară de atac a unei contestații în anulare. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele invocate de contestator, nu fac parte din textele incidente pentru a fi admisibilă această cale extraordinară de atac așa cum prevăd cazurile de contestație enumerate expres și limitativ în art. 386 C. proc.

pen. În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului prezentei decizii. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul S.C.I. împotriva deciziei penale nr. 4024 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 5214/2/2010. Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2011.