ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4198/2003

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță,

reclamanta A. Prahova a chemat în judecată pe pârâtul I.Ș.J. Prahova,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că reclamanta a

devenit titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 800 mp

și construcțiile existente în Ploiești, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.

Prin sentința nr. 459 din 4 mai 2000 Tribunalul

Prahova (investit prin declinarea competenței de către Judecătoria Ploiești

prin sentința nr. 714 din 20 ianuarie 2000) a admis acțiunea și a constatat că

reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu

și a construcțiilor existente pe acesta.

Apelul declarat de pârâtul I.Ș. Prahova

împotriva sentinței prin care aceasta era criticată ca fiind nelegală și netemeinică,

deoarece pe de o parte acțiunea reclamantei este inadmisibilă în raport de prevederile

art. 11 alin. (1) și (2) al Legii nr. 213/1998 privind regimul juridic al

bunurilor din domeniul public și privat al statului respectiv O.U.G. nr. 30 din

17 aprilie 2000 (în vigoare la data promovării căii de atac);

Pe de altă parte s-a invocat autoritatea de lucru

judecat în raport de sentința 2606/1998 a Judecătoriei Ploiești.

În fine, că reclamanta nu a făcut dovada

dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, a fost admis prin decizia

nr. 20 din 29 martie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 1636/2002

prin care s-a schimbat în tot sentința Tribunalului și pe fond a fost respinsă

ca neîntemeiată acțiunea în constatare formulată de reclamantă.

Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen

motivat reclamanta – apelantă A. Ploiești invocând de drept dispozițiile art. 304

pct. 8, 9, 10 C. proc. civ.

- Se susține că prin respingerea acțiunii în

constatare Curtea de Apel Ploiești a schimbat înțelesul vădit și natura actului

juridic dedus judecății prin aceea că deși ea a invocat, prin acțiunea

introductivă să se constate că a devenit titulara dreptului de proprietate

asupra imobilelor în litigiu prin uzucapiunea de 30 ani, art. 1890 C. civ.

instanța a tratat acțiunea ca pe o simplă acțiune în constatare.

- Că în mod greșit instanța de apel a constatat că

imobilele în litigiu sunt supuse prevederilor art. 11 pct. 1 și 2 din Legea nr.

94/1995 respectiv O.U.G. nr. 30/2000 aceasta deoarece pe de o parte ordonanța a

fost respinsă prin Legea nr. 113 din 14 aprilie 2002 iar pe de altă parte Legea

nr. 84 se referă la imobilele proprietate de stat aflate în administrarea Ministerului

Educației sau întreprinderilor cu capital de stat.

- În fine instanța nu s-a pronunțat asupra unui

mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, apelanta invocă în

acest sens cităm „actele și dovezile cu martori aflate la dosar”...

Criticile sunt neîntemeiate iar recursul se va

respinge pentru considerentele ce urmează.

Prin însăși acțiunea introductivă reclamanta a

solicitat instanței să constate că a dobândit prin uzucapiune, și-a calificat

acțiunea ca fiind în constatare așa încât sub acest aspect decizia recurată este

la adăpost de critică. Câtă vreme s-a avut în vedere soluționarea cererii

formulată de reclamantă anume de a se constata că a devenit titulara dreptului

de proprietate - ca efect al uzucapiunii și instanța nu a făcut aprecieri

vizând caracterul acțiunii raportată la art. 111 C. proc. civ. ci la temeiul de

drept invocat de reclamantă adică art. 1890 C. civ., susținerea din motivele de

recurs este neîntemeiată.

De altfel natura acțiunii a fost stabilită prin

decizia Curții Supreme de Justiție nr. 6593 din 15 noiembrie 2001 pronunțată de

secția comercială în dosarul 8073/2000, irevocabilă, așa încât nu se mai pot face

discuții sub acest aspect, în această fază procesuală, nici cea de a doua

critică nu este întemeiată anume că în considerentele deciziei se face referire

la O.U.G. nr. 30/2001 care a fost respinsă prin Legea nr. 113 din 14 aprilie

2002 ordonanța fiind în vigoare la data când a fost adoptată soluția instanței

de apel, 15 noiembrie 2001. Mai mult în prezent este în vigoare O.U.G. nr. 184

din 20 decembrie 2001 adoptată ulterior O.U.G. nr. 30/2001 care conține

reglementări și mai clare privind regimul juridic al bunurilor mobile și

imobile care deservesc învățământul preuniversitar. Printre unitățile de

învățământ enumerate de art. 4 din O.U.G. nr. 184/2001, cu privire la care s-a

dispus trecerea în domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor se află

și grădinițele așa încât cele reținute în considerentele deciziei recurate își

păstrează pe deplin valabilitatea raportat la noul temei legal.

Aceasta pe de o parte, pe de altă parte nici

critica privind nepronunțarea asupra tuturor mijloacelor de probă nu este

întemeiată câtă vreme instanța s-a pronunțat pe excepția inalienabilității bunurilor

respectiv, excepția de fond care face de prisos analizarea celorlalte motive de

recurs.

Cu toate acestea pentru a se tranșa definitiv,

disputa asupra imobilului și a se realiza clarificarea raporturilor juridice litigioase

deduse spre soluționare Curtea reține că reclamanta nu a făcut dovada posesiei

continue și netulburate a acestora timp de 30 de ani, aceasta deoarece în 1964

bunul respectiv a fost preluat de fostul Sfat Popular pentru ca în 1982

succesorului acestuia Consiliul Popular să transfere imobilul întreprinderii F.

(atât construcțiile și terenul cât și inventarul și nu numai bunurile mobile cum

greșit susține recurenta reclamantă. (A se vedea în acest sens protocolul din dosarul

11735/1999 al Judecătoriei Ploiești în care la pct. 1 lit. a) se stipulează

„Începând cu data de 1 aprilie 1982 se transferă de la Consiliul .......la

Flacăra......... baza materială după cum urmează: a) clădirile, construcțiile și

terenul aferent, precum și celelalte mijloace fixe.

b) obiectele de inventar, alimentele și

celelalte valori (toate potrivit bilanțului din 31 martie 1982).

În raport de aceste documente existența unor contracte

de închiriere pe perioade limitate nu face dovada contrară, posesia directă sau

prin altul pentru sine trebuind să fie continuă, netulburată, publică și neîntreruptă

(art.1 847 C. civ.).

Față de considerentele ce preced, Curtea:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta A. Ploiești împotriva deciziei nr. 20 din 29 martie 2002

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2003.