ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2226/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București nr. 336/P din 26 septembrie 2000, s-a dispus

trimiterea în judecată, printre alții, a inculpatului Ș.C.G. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 289 și art. 291 C.pen., cu aplicarea art. 33

lit. a) C.pen.

În esență, s-au reținut următoarele:

La începutul lunilor iunie și iulie 1997, inculpatul Ș.C.G.,

în calitate de notar public, a autentificat două procuri, în lipsa persoanelor

indicate ca mandanți, conferind astfel caracter oficial și aparență de

legalitate unor înscrisuri ce conțineau mențiuni necorespunzătoare realității.

Ulterior, inculpatul a autentificat,

pe baza uneia din procurile false întocmite, două contracte de

vânzare-cumpărare, a două apartament.

Prin sentința penală nr. 3/F din 15

martie 2002, Curtea de Apel Brașov a condamnat pe inculpatul Ș.C.G. la 5

pedepse de câte un an și 10 luni închisoare pentru 5 infracțiuni prevăzute de

art. 289 C.pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen., după schimbarea

încadrării juridice din infracțiunile prevăzute de art. 289 C.pen. și art. 291

C.pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C.pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de

un an și 10 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 luni închisoare,

adică, în total, 2 ani închisoare.

În baza art. 81 C.pen., s-a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de

încercare de 4 ani.

Totodată, s-a atras atenția

inculpatului asupra prevederilor art. 83 C.pen.

În baza art. 348 C. proc. pen., s-a

dispus anularea actelor falsificate, așa cum rezultă din dispozitivul

sentinței.

În cauză, au declarat recurs

inculpatul Ș.C.G. și martora C.N.

Prin recursul declarat, inculpatul a

solicitat casarea încheierii de ședință din 22 august 2001, prin care a fost

respinsă excepția nulității absolute referitoare la sesizarea instanței,

încetarea procesului penal pentru lipsa autorizării de cercetare pentru

infracțiunea prevăzută de art. 291 C.pen., iar în subsidiar, trimiterea cauzei

spre rejudecare la Tribunalul Brașov pentru motivele arătate prin concluziile

scrise depuse la dosar.

Recursul inculpatului nu este

fondat.

Din examinarea probelor rezultă că,

instanța a reținut corect faptele și vinovăția inculpatului, le-a dat o

încadrare juridică corespunzătoare și a pronunțat o soluție temeinică și

legală.

Excepția nulității absolute,

constând în pretinsa încălcare a prevederilor art. 385

9

alin. (1)

pct. 2 C. proc. pen., prin aceea că instanța de fond nu a fost legal investită,

a fost respinsă, în mod corect pentru următoarele considerente:

- atât urmărirea penală cât și

trimiterea în judecată a inculpatului Ș.C.G. au fost efectuate cu respectarea

dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 36/1995, în sensul că ambele acte

procesuale (urmărirea penală și trimiterea în judecată) au fost avizate de

către ministrul justiției.

Astfel, urmărirea penală a fost

începută la 22 octombrie 1999, după ce, la data de 28 septembrie 1999, a fost

dat avizul de cercetare penală pentru infracțiunile de fals intelectual,

prevăzută de art. 289 C.pen. (acest aviz s-a referit la modul fraudulos în care

au fost încheiate procurile nr. 1336/1997; nr. 1646 din 11 iulie 1997; nr. 1613

din 18 iulie 1997 și contractele de vânzare-cumpărare nr. 1731 din 18 iulie

1997 și nr. 1768 din 25 iulie 1997).

Împrejurarea că, ulterior, a fost

obținut un al doilea aviz de cercetare pentru infracțiunea prevăzută de art.

291 C.pen., nu are relevanță juridică procesuală, întrucât primul aviz a fost

cerut și, respectiv, a fost acordat cu referire la întreaga activitate

infracțională a inculpatului.

Sub acest aspect, este constantă

interpretarea că avizul de cercetare se raportează la faptele săvârșite și nu

la o anumită încadrare juridică a acestor fapte care, în cursul procesului

poate fi uneori schimbată corect sau eronat. A admite că parchetul sau instanța

de judecată sunt ținute de încadrarea juridică menționată în avizul de

cercetare dat de ministrul justiției, ar însemna să acceptăm că, ori de câte

ori, s-ar impune schimbarea încadrării juridice, privitor la faptele supuse

cercetării, conform avizului acordat, această schimbare să poată fi operată

numai în urma obținerii unui alt aviz al ministrului justiției, ceea ce

evident, apare de neconceput.

De altfel, este de observat, însă,

că, instanța, prin hotărârea pronunțată, nu a reținut decât încadrarea juridică

a faptelor în infracțiunea prevăzută de art. 289 C.pen., adică exact

infracțiunea pentru care s-a cerut și obținut avizul de cercetare.

- sesizarea instanței s-a făcut

legal, prin rechizitoriu, la 26 septembrie 2000, după ce, la 28 august 2000 a

fost obținut avizul de trimitere în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 289 și art. 291 C.pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen.

Așa fiind, au fost respectate

dispozițiile procedurale privitoare la sesizarea instanței, motiv pentru care

sancțiunea nulității absolute, prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

este inoperantă în cauză.

Pentru considerentele și argumentele

mai sus-menționate, apare nefondată și solicitarea de încetare a procesului

penal, în baza art. 10 lit. f) C. proc. pen., pentru lipsa autorizării

organului competent.

Nu se impune nici casarea cu

trimitere spre rejudecare a cauzei.

Probele existente la dosar dovedesc

în mod cert, faptele și vinovăția inculpatului.

Inculpatul Ș.C.G., în calitate de

notar, a autentificat procurile nr. 1336/1997 și nr. 1646/1997, fără ca

mandanta L.N. să fie prezentă și să semneze. În acest mod, el a atribuit

caracter oficial și aparență de legalitate unor înscrisuri care nu corespundeau

realității.

De asemenea, același inculpat, la 8

iulie 1997, a autentificat procura nr. 1613, în lipsa mandantului A.R. și,

totodată, pe baza acestei procuri, a autentificat contractele de

vânzare-cumpărare nr. 1731 și nr. 1768 din 25 iulie 1997.

Probele dovedesc că inculpatul a

acționat în deplină cunoștință de cauză.

Astfel, coinculpatul G.G., prin

declarațiile date, a arătat, constant că, inculpatul Ș.C.G. era avizat asupra

situației soților L. (divorțați) și a familiei A. (soțul dispărut), precum și

asupra lipsei mandanților la întocmirea procurilor.

Împrejurarea că, ulterior, la

sfârșitul cercetării judecătorești, el a revenit infirmând cele declarate, prin

suplimentul de declarație pe care l-a solicitat, nu reprezintă decât o

încercare care, evident, nu poate produce consecințe juridice, astfel că

instanța, în mod justificat, a înlăturat acest supliment de declarație.

Faptele și vinovăția inculpatului au

fost confirmate și prin expertizele criminalistice, care au stabilit că

semnăturile mandanților pe procurile nr. 1336/1997 și nr. 1613/1997 nu aparțin

numiților L.N. (în prezent C.N.) și, respectiv, A.R. Concluziile expertizelor

criminalistice au fost confirmate de A.P., care a arătat că nu a fost prezentă

la încheierea procurii nr. 1613/1997 și de către martora L.N., care a menționat

că nu a știut de vânzarea-cumpărarea apartamentului bun comun și nici nu l-a

împuternicit pe soțul său, inculpatul L.N., pentru o asemenea tranzacție.

Faptele și vinovăția inculpatului

rezultă și din declarațiile martorilor S.D. și A.E.

Pentru toate aceste motive, recursul

inculpatului urmează a fi respins ca nefondat.

Recursul martorei C.N. este

inadmisibil.

Susținerea acesteia că, instanța a

considerat-o greșit martoră, pentru că în realitate, ea a avut calitatea de

parte civilă, are la bază recunoașterea obiectului juridic și a caracterului

infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C.pen., care a făcut

obiectul cauzei.

Astfel, așa cum se știe,

infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C.pen., care a făcut

obiectul cauzei, are ca obiect juridic acele relații sociale a căror normală

formare și desfășurare nu este posibilă fără apărarea acelei valori sociale,

care este încrederea publică în conținutul înscrisurilor care se încheie în

fața autorităților.

Această infracțiune nu are ca urmare

juridică un rezultat, ci întotdeauna, doar o stare de pericol.

Așa fiind, în cazul acestei

infracțiuni, alăturat acțiunii penale, nu poate exista o acțiune civilă sau, cu

alte cuvinte, alăturarea unei acțiuni civile este inadmisibilă.

Pentru aceste motive, recursul

martorei L.N. (în prezent C.) urmează a fi respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul Ș.C.G. împotriva sentinței penale nr. 3/F din 15 martie

2002 a Curții de Apel Brașov.

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de martora C.N. împotriva aceleiași sentințe.

Obligă pe fiecare recurent la câte

1.000.000 lei cheltuieli judiciare statului.

Pronunțată, în ședință publică, azi

14 mai 2003.