ÎCCJ, Decizia nr. 110/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 30 din 24

martie 1995, Tribunalul Gorj, secția penală, a condamnat pe inculpatul C.I.S.

la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută

de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul menționat

pentru infracțiunile de înșelăciune în dauna avutului public, prevăzută de art.

215 alin. (1), raportat la art. 229 alin. (3) C. pen., de instigare la fals

intelectual și de uz de fals, prevăzute de art. 25, raportat la art. 289 C.

pen. și de art. 291 din același cod.

În baza art. 86

7

C. pen.,

a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare, prin muncă în

cadrul SC M.T. SRL Târgu Jiu.

Curtea de Apel Craiova, secția penală,

prin decizia penală nr. 158 din 6 iunie 1997, a admis apelul declarat de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Gorj, împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat

în parte sentința atacată, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută

de art. 215 alin. (2) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în

infracțiunile prevăzute de art. 282 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art.

33 lit. a) din același cod, texte în baza cărora a condamnat pe inculpat la

pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare și a menținut aplicarea art. 86

7

C. pen.

Prin aceeași decizie, apelul

declarat de inculpat, împotriva aceleași sentințe, a fost respins, ca nefondat.

Prin decizia nr. 998 din 10 aprilie

1998, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a casat hotărârile pronunțate în

cauză și a dispus trimiterea dosarului Tribunalului Gorj, în vederea

rejudecării cauzei.

Prin sentința penală nr. 71 din 25

mai 1999, Tribunalul Gorj, secția penală, a condamnat pe inculpatul C.I.S.

- la câte 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 282 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 13 C. pen.;

- la câte 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 282 alin. (2) C. pen., cu aplicarea

art. 13 C. pen.;

- la 1 an și 6 luni închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen.,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- la 3 ani închisoare și 1 an

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2), raportat la art. 229 alin. (2) C.

pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.;

- la 1 an închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 25, raportat la art. 289 C. pen.;

- la 1 an și 6 luni închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen.

A constatat grațiate condiționat

pedepsele aplicate pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 25,

raportat la art. 289 C. pen. și de art. 291 C. pen., în baza art. 1 din Legea nr.

137/1997.

A contopit pedepsele negrațiate și a

dispus ca inculpatul C.I.S. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani

închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C.

pen.

A anulat actele false și a constatat

că prejudiciul produs părților civile SC V.T. SA Craiova și SC B.P. SA a fost

reparat.

Apelurile declarate de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Gorj și de către inculpat, împotriva acestei sentințe, au

fost respinse, ca nefondate, de Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin

decizia penală nr. 99 din 6 martie 2001.

Împotriva acestei hotărâri,

inculpatul C.I.S. a declarat recurs, invocând soluționarea cauzei cu lipsă de

procedură.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 5193 din 28 noiembrie 2001, a respins recursul

declarat de inculpat, ca tardiv introdus.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că, deși prezent la judecarea apelului, în data de 6

martie 2000, inculpatul a declarat recurs numai la data de 27 martie 2000, cu

depășirea termenului prevăzut de art. 385

3

C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin.

(1) partea I pct. 7

1

C. proc. pen.

S-a susținut că inculpatul nu a fost

prezent la judecarea apelului.

Acestuia i s-a comunicat

dispozitivul deciziei la data de 13 martie 2000.

Inculpatul a declarat recurs la 22

martie 2000, în termenul prevăzut de legea procesuală penală.

Ca atare, respingându-se recursul ca

tardiv declarat, prin hotărârea atacată s-a făcut o greșită aplicare a legii,

de natură să influențeze soluția procesului.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și

judecarea căii de atac exercitate de către inculpat.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În practicaua deciziei penale nr. 99

din 6 martie 2000 a Curții de Apel Craiova s-a consemnat că „la apel a răspuns

inculpatul”. Din examinarea părții introductive a deciziei, rezultă că

inculpatul „a declarat că își însușește concluziile avocatului său”(dosarul

instanței de apel).

Așadar, din cuprinsul deciziei

menționate, rezultă că inculpatul a fost prezent la judecarea apelului,

împrejurare în raport de care, în mod corect, instanța de recurs a apreciat în sensul

exercitării căii de atac de către acesta, cu depășirea termenului prevăzut de art.

385

3

C. proc. pen. și, drept urmare, a respins recursul ca tardiv

declarat.

Pentru a concluziona, în sensul că inculpatul

nu a fost prezent la judecarea apelului, procurorul general propune în

probațiune un certificat emis de Curtea de Apel Craiova.

Totodată, se susține că aceeași

concluzie se desprinde din examinarea caietului de ședință al judecătorului M.M.P.,

precum și din caietul de ședință al grefierei I.P.

Înscrisurile menționate nu pot

constitui, însă, probe și, în consecință, nu pot duce la concluzia că

inculpatul nu a fost prezent la dezbaterea apelului și, ca atare, nu pot

susține concluzia caracterului întemeiat al criticilor formulate, prin recursul

în anulare, pentru mai multe motive.

Astfel, legea recunoaște hotărârii judecătorești

calitatea de înscris autentic.

Or, ca forță probantă, înscrisul

autentic se bucură de prezumția de autenticitate, în întregul său, dacă a fost

regulat întocmit, cel puțin aparent.

Totodată, mențiunile cuprinse în

actul autentic, cu privire la constatările prin propriile simțuri, a celui care

se află în exercițiul funcțiunii și în limitele competenței sale, se bucură de

putere doveditoare deplină, acestea neputând fi înlăturate decât prin

înscrierea în fals.

Pe de altă parte, potrivit art. 354 C.

proc. pen., „hotărârea prin care instanța penală soluționează fondul cauzei

trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere și dispozitivul”, iar

potrivit art. 355 alin. (1) din același cod, „partea introductivă cuprinde

mențiunile prevăzute în art. 305”.

Prin art. 305 C. proc. pen., s-a

stabilit că desfășurarea procesului în ședința de judecată se consemnează

într-o încheiere, care cuprinde, între altele „numele și prenumele părților,

apărătorilor și ale celorlalte persoane care participă la proces și care au

fost prezente la judecată (...)”.

Este adevărat că s-ar putea susține

și că cele reținute în practicaua deciziei menționate, cu referire la prezența

inculpatului, ar putea constitui o eroare materială, care este, însă,

remediabilă pe altă cale.

Astfel, potrivit art. 195 alin. (1) C.

proc. pen., „erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se

îndreaptă de însuși organul de urmărire penală sau de instanța de judecată care

a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu”, ceea ce în cauză

nu s-a întâmplat.

Așadar, cum înscrisurile invocate de

procurorul general nu au putere doveditoare în contra celor reținute în

cuprinsul părții introductive a deciziei menționate și cum, în cauză, nu s-a

făcut aplicarea art. 195 C. proc. pen., criticile formulate prin recursul în

anulare se constată a fi neîntemeiate.

În consecință, cum hotărârea atacată

nu este supusă cazului de casare invocat de procurorul general iar alte motive

de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată, Înalta

Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

Totodată, în raport de dispozițiile art.

192 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va dispune ca onorariul de avocat,

conform dispozitivului, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru

asistarea inculpatului C.I.S., să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, împotriva deciziei nr. 5193 din 28 noiembrie 2001 a Curții

Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul C.I.S., ca nefondat.

Onorariul de avocat, în sumă de

400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru asistarea

inculpatului C.I.S., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.