ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1761/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 2.03.2000 la Tribunalul București, cu modificările ulterioare F.L. și D.V. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București prin Primarul general, S.C. H.N. S.A. și pe B.G.F., S.I., S.A.D. și S.C., solicitând să se constate că imobilul situat în București compus din teren în suprafață de 754,89 mp și două corpuri de clădire nu a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/950. Pe cale de consecință s-a cerut obligarea pârâților de a lăsa imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor, precum și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în beneficiul pârâților persoane fizice la datele de 20 ianuarie 1997 și 16 aprilie 1997 pentru fraudă la lege, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și H.G.

nr. 11/1997, întrucât reclamantele solicitaseră restituirea în natură a imobilului. B.G.F., S.I. și S.D. au formulat cerere de chemare în garanție pentru evicțiune împotriva vânzătorilor, respectiv Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, Municipiul București prin Primarul General și D.G.A.F.I., în temeiul art. 1337 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1188 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost respinsă acțiunea, precum și cererea de chemare în garanție, reținându-se în esență că la data aplicării Decretului nr. 92/1950 proprietarul imobilului împreună cu familia sa nu se aflau în țară, fiind deportați și că față de numărul apartamentelor deținute, aplicarea actului de naționalizare este legală.

Cât privește constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare s-a avut în vedere că nu există vreo cauză de nulitate pentru fraudă la lege. Pentru aceleași motive a fost respinsă și cererea de chemare în garanție. Apelul declarat de reclamante împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 187 din 7 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost schimbată în parte sentința în sensul admiterii și obligării pârâților Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N.de a lăsa acestora în deplină proprietate și posesie imobilul din București str. Clucerului nr. 4. Totodată s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4148/29.363 din 16 aprilie 1997 și nr. 812 din 20 ianuarie 1997, cu privire la ap. 1 parter și nr. 5 etaj 2 situate în corpul A al imobilului în litigiu.

Au fost menținute dispozițiile sentinței cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanție. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că fostul proprietar al imobilului în litigiu Fischer Ferdinand a fost în mod abuziv supus naționalizării, el încadrându-se în prevederile art. II, din Decretul nr. 92/1950, fiind arhitect. S-a avut în vedere și că fiica proprietarului naționalizat, Dogaru Anne Marie, mama reclamantei D.V.a fost deportată în perioada 1 ianuarie 1945-1.06.1946. În drept, soluția de admitere a acțiunii în revendicare a fost întemeiată pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce privește cererea vizând constatarea nulității a două contracte de vânzare-cumpărare, s-a reținut că sunt întemeiate criticile aduse sentinței prin apel, întrucât instanța de fond nu a avut în vedere că D.V.a solicitat la 11.06.1996, cu cererea înregistrată sub nr. 637 la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 - Primăria Sectorului 1 București (fila 116 dosar tribunal), restituirea în natură a imobilului din București str. Clucerului nr. 4 conform Legii nr. 112/1995, menționând că ocupă cu contract de închiriere o parte din imobil. În legătură cu buna creanță invocată de pârâți, s-a reținut că aceasta nu operează în cauză, întrucât chiriașii cumpărători locuiau în imobil și aveau posibilitatea de a cunoaște că reclamantele sunt succesoarele fostului proprietar și că intenționează să revendice imobilul, depunând cereri în acest sens.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, Municipiul București prin Primarul general, precum și pârâții S.C. și B.G.F.. În motivarea recursurilor se arată că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu și că prezumția absolută a bunei credințe a cumpărătorilor nu a fost răsturnată prin nici-o probă. Se susține și că nu sunt aplicabile prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât Fischer Ferdinand deși arhitect, nu era intelectual profesionist, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și ale Codului civil, că nu s-a făcut dovada calității de proprietar asupra construcției a celui în cauză și că sunt operante prevederile din Codul civil privitoare la buna credință a dobânditorilor.

Recursurile sunt întemeiate, urmând a fi admise în raport de cele ce urmează: Analizând hotărârea recurată se constată că instanța de apel a admis acțiunea în revendicare numai față de pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N.S.A., având în vedere că o atare cerere a fost formulată numai față de aceștia. Soluția este greșită, pentru că este necontestat în cauză că la data formulării cererii, pârâții menționați erau lipsiți de atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, cele două apartamente în discuție fiind înstrăinate celorlalți pârâți persoane fizice. Ori, acțiunea în revendicare, care este principalul mijloc de apărare al dreptului de proprietate este acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

În alți termeni acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar. Cum pârâții la care s-a făcut referire, nu sunt posesorii bunului în litigiu, rezultă că acțiunea în revendicare nu putea fi admisă în aceste condiții. În ceea ce privește constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice este de observat că acțiunea de față a fost pronunțată la câțiva ani de la data perfectării vânzărilor și că dispozițiile legale în vigoare la data realizării înstrăinărilor au fost respectate. În apel a fost reținută ca singură probă în raport de care se conturează reaua credință a cumpărătorilor, cererea de restituire în natură a imobilului formulată de Dăianu Veronica, înregistrată la nr. 637 din 11.06.1996.

Examinând această cerere se constată că Dăianu Veronica, a solicitat, atribuirea în natură a apartamentului în care locuia, în calitate de chiriaș, conform Legii nr. 112/1995, arătând că, are în acest sens acordul mamei sale – Dogaru Ane-Marie și mătușii sale Fischer Lieselotte, moștenitoarele de drept ale imobilului. Prin urmare, la data formulării cererii, Dăianu Veronica, reclamantă în cauza de față nu avea calitatea de moștenitor al fostului proprietar, și ca atare nu era îndreptățită la restituire, cererea analizată fiind lipsită de eficiență juridică, în sensul reținut de instanță. Cererea viza numai „atribuirea proprietății” în calitate de chiriaș, cu acordul moștenitoarelor legale.

Se constată că acestea, respectiv moștenitoarele foștului proprietar, Fischer Lieselotte și Dogaru Anne Marie au depus cererea nr. 2706/1996, prin care au solicitat acordarea de despăgubiri pentru apartamentele nerestituite în natură și pentru terenul aferent, astfel cum s-a făcut dovada cu adresa nr. 19329 din 28.02.2003 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția juridic-legislație (fila 59 dosar recurs) în care se face referire și la cererea reclamantei D.V.nr. 637/1996. În această situație, în care moștenitoarele proprietarului de la care imobilul a fost preluat de stat prin naționalizare conform Decretului nr. 92/1950, au optat pentru aplicarea în terminis a prevederilor Legii nr. 112/1996, nu mai poate fi luată în discuție o altă solicitare.

În plus, este de observat că D.V.a formulat acțiunea în calitate de unică moștenitoare a mamei sale Dogaru Anne Marie. Așa cum s-a arătat, aceasta solicitase restituirea în natură a apartamentului ocupat în calitate de chiriaș și despăgubiri pentru celelalte apartamente din imobil. În această situație, reclamanta nu mai este îndreptățită la restituire, întrucât obiectul transmisiunii succesorale îl formează patrimoniul persoanei decedate, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică și care au aparținut defunctului. Ca urmare, reclamanta nu poate obține în justiție drepturi care nu formau obiectul patrimoniului defunctei, la data deschiderii sucesiunii. Altfel spus, de vreme ce persoana îndreptățită a solicitat numai despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, succesoarea sa nu a putut moșteni un drept real, ci un drept de creanță, situație în care acțiunea promovată de reclamanta în cauză nu poate fi admisă.

Așa fiind, rezultă că este criticabilă hotărârea luată în apel, fiind legală și temeinică soluția adoptată de instanța de fond pentru considerentele redate, ce se pot constitui într-o substituire a motivării, nemai fiind util a fi examinate celelalte motive de recurs, ce au aceeași finalitate. De aceea recursul de față, urmează a fi admis conform art. 314 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a se casa decizia recurată și a se respinge apelul declarat de reclamante împotriva sentinței, cu menținerea dispoziției din decizie prin care s-a menținut soluția de respingere a cererii de chemare în garanție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin primar general și de B.G.F. și S.C. împotriva deciziei nr. 187 din 7 mai 2002 a Curții de Apel București, Secția a IV - a civilă. Casează decizia recurată și respinge apelul declarat de reclamantele D.V.și F.L. împotriva sentinței civile nr. 1188 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă cu privire la judecarea acțiunii principale. Menține dispozițiile din decizie referitoare la soluționarea cererilor de chemare în garanție. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2004.