ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 557/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 25 aprilie 2000, reclamanta, SC I.N.C. SA București, a chemat în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 752.400.000 lei, reprezentând cota de 60% din ratele 7-12 plătite către A.P.A.P.S. (fosta F.P.S.) în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 144 din 24 aprilie 1995, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că, la data de 24 aprilie 1995, A.S.C.P. I.N.C. București (antecesoarea reclamantei) a încheiat cu pârâtul, F.P.S., în prezent A.P.A.P.S., contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 144, privind vânzarea cotei de 70% acțiuni, pe care acesta le deținea la SC I.N.C.

SA București. Modalitatea de plată a contravalorii acțiunilor a fost stabilită prin achitarea unui avans, iar diferența a fost împărțită în 18 rate, dintre care prima trebuia achitată la 30 iunie 1996, iar ultima la data de 30 decembrie 2004. A mai precizat reclamanta că temeiul acțiunii îl constituie dispozițiile art. 8 din Legea nr. 55/1995, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căror pârâta este obligată să-i restituie o cotă de 60%, totalizând suma de 752.400.000 lei, calculată la valoarea ratelor 7-12, care însumau 1.254.000.000 lei. Prin sentința nr. 7136 din 23 mai 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în dosarul nr. 8752/2002, s-a admis acțiunea reclamantei SC I.N.C.

SA și, pe cale de consecință, pârâta A.P.A.P.S. București a fost obligată la plata sumei de 752.400.000 lei, reprezentând cota de 60% din ratele 7-12, plătite în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 144 din 24 aprilie 1995. Recursul declarat împotriva sus menționatei sentințe de pârâta A.P.A.P.S. București a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 1876 din 18 decembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut, la fel ca tribunalul, că, la data încheierii contractului, respectiv, 24 aprilie 1995, nu existau dispoziții legale privind acordarea facilităților referitoare la restituirea cotei de 60% din prețul acțiunilor, respectiv, din ratele plătite, dar că acest sistem a devenit aplicabil, în baza art. 8 din Legea nr. 55/1995, pentru ratele scadente, după intrarea în vigoare a actului normativ menționat.

Faptul că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 55/1995, prin acte normative succesive, s-au eliminat aceste facilități, nu are nici o relevanță, din moment ce, chiar prin art. 36 din O.U.G. nr. 88/1997, se indică în mod clar și fără nici o distincție că aplicarea și în continuare a sistemului de facilități, prevăzut de art. 8 din Legea nr. 55/1995, se menține pentru contractele încheiate până la data intrării în vigoare a ordonanței menționate și, pe cale de consecință, cum pretențiile reclamantei se referă la rate scadente după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997, rezultă că reclamanta era în drept să beneficieze de aceste facilități, respectiv, de acordarea cotei de 60% din valoarea ratelor scadente și ulterior momentului arătat (intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 88/1997). De altfel, a mai reținut instanța că susținerile pârâtei, în sensul că, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997, dispozițiile legale nu mai prevedeau facilitățile instituite prin art. 8 din Legea nr. 55/1995, sunt înlăturate și în baza principiului privind teoria drepturilor câștigate, în contextul în care dispozițiile O.U.G. nr. 59/1997 nu conțin prevederi exprese, privind înlăturarea sistemului de facilități pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a acestui ultim act normativ. În temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., p rocurorul g eneral al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, atât împotriva sentinței nr. 7136 din 23 mai 2002 a Tribunalului București, secția comercială, cât și împotriva deciziei nr. 1644 din 18 decembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, susținând că acestea au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În dezvoltarea motivelor din recursul în anulare, se susține, în esență, că, prin dispozițiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 55/1995, pentru accelerarea procesului de privatizare, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 37/1997, art. 1 pct. 9, s-a stabilit, conform alin. (1), că, „din sumele cuvenite de F.P.S.

pentru acțiunile vândute, se lasă cu titlu gratuit, la dispoziția societății comerciale privatizate, o cotă de 60%, pentru ca, la alin. (3) al aceluiași articol, să se prevadă că dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul societăților comerciale privatizate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dar numai pentru acele rate de rambursare a creditului acordat prin contractul încheiat cu F.P.S., care devin exigibile după această dată. Ulterior, însă, dispozițiile art. 8 din Legea nr. 55/1995, precum și cele al H.G. nr. 100/1996, privind aprobarea Normelor metodologice referitoare la sumele ce se lasă gratuit la dispoziția societăților comerciale privatizate, conform art. 2 din Legea nr. 55/1995, au fost abrogate prin O.U.G.

nr. 59/1997. După acest act normativ, a intervenit O.U.G. nr. 88/1997, care, la art. 44, prevedea că, „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr. 55/1995, cu modificările și completările ulterioare (...)”, se abrogă, ceea ce duce la concluzia că, începând cu 30 iunie 1999, când erau scadente ratele de plată datorate de reclamantă, nu mai exista temei pentru acordarea sumelor cu titlu gratuit, întrucât legiuitorul a abrogat expres textul legal în baza căruia se acordau aceste facilități.

Prin urmare, prin aplicarea succesivă a acestor acte normative și având în vedere și prevederile Ordinului nr. 47, emis de Ministerul Privatizării la data de 6 martie 1998, precum și cele din Ordinul nr. 71 din 28 martie 1998, emis de aceeași autoritate, se apreciază că în mod greșit instanțele au considerat că, în speță, sunt incidente dispozițiile unui text legal care a fost abrogat, încălcând, astfel, principiul aplicării imediate a legii civile noi, de unde se desprinde și concluzia că, în mod neîntemeiat, pârâta a fost obligată la plata cotei de 60% din valoarea ratelor 7-12 către reclamantă, în sumă de 752.400.000 lei. Recursul în anulare nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că, prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/1995, privind accelerarea procesului ce privatizare, a fost instituită o facilitate în favoarea societăților comerciale privatizate în condițiile art. 7 din actul normativ menționat, constând în lăsarea la dispoziția acestora a unei cote de 60% cu titlu gratuit din ratele achitate, sumele urmând a fi folosite pentru investiții. La data de 6 octombrie 1997, s-a publicat O.U.G. nr. 59/1997, care a abrogat art. 8 din Legea nr. 55/1995, pentru ca, ulterior, prin art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 88 din 23 decembrie 1997, intrată în vigoare la 29 decembrie 1997, să se stipuleze că „sistemul de facilități, privind sumele ce se lasă gratuit la dispoziția societăților comerciale privatizate în baza Legii nr. 55/1995, cu modificările ulterioare, inclusiv sistemul de virare la bugetul de stat, Fondul special de dezvoltare aflat la dispoziția Guvernului și la bugetele locale, potrivit O.U.G.

nr. 15/1997 și nr. 59/1997, se aplică numai pentru contractele care au fost încheiate până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Cum din probele dosarului rezultă că părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni anterior O.U.G. nr. 88/1997 și cum art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 nu distinge între societățile comerciale privatizate, în funcție de succesiunea actelor normative intrate în vigoare, care reglementează acordarea facilităților și, respectiv, renunțarea la acestea, ci impune numai condiția ca părțile să fi încheiat contractul până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe (O.U.G.

nr. 88/1997) rezultă că, în mod corect, instanțele au considerat că reclamantei i se cuvine cota de 60% din ratele achitate pentru acțiunile cumpărate, care erau scadente după apariția Legii nr. 55/1995 , respectiv, începând cu 30 iunie 1999. Pe cale de consecință, restrângerea condițiilor de acordare a facilităților, așa cum se susține prin recursul în anulare, în raport cu legea sub imperiul căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare (când nu existau dispoziții legale care să prevadă acordarea facilităților) nu are nici o bază legală, atâta timp cât, ulterior acestui moment, a fost adoptată Legea nr. 55/1995, care prevedea acordarea facilităților reclamate și ale cărei prevederi nu pot fi ignorate față de principiul activității legii în timp și cel al drepturilor câștigate, care constituie fundamentul stabilității raporturilor civile.

În concluzie, cum contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni s-a încheiat la data de 24 mai 1995, dar ratele 7-12 s-au achitat în perioada 30 iunie 1999 – 30 decembrie 2001, adică, ulterior apariției Legii nr. 55/1995, rezultă că reclamanta era îndreptățită la acordarea facilităților prevăzute de art. 8 alin. (1) din legea precitată, situație în care se constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 300 pct. 2 C. proc. civ., motiv pentru care recursul în anulare va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 7136 din 23 mai 2002 a Tribunalului București, secția comercială, și a deciziei nr. 1874 din 18 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2004.