AFFAIRE EKO-ELDA AVEE c. GRECE

AFFAIRE EKO-ELDA AVEE c. GRECE (CtEDO, 2006)

STRASBURG 9 martie 2006 DEFINIF 09/06/2006 În cauza Eko-Elda AVEE c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Loukis Loucaide președinte hristos Rozakis rancçoise Tulkens eer Lorenzen ina Vajić nejana Botoutarova, Natoly Kovler judecători și Søren ielsen grefierul secțiunii După ce a intenționat în camera consiliului la 14 februarie 2006, se pronunță în instanță că, adoptat la această dată a procedurii A la origine a cauzei se află o cerere (n 1062/02) îndreptată împotriva Republicii Elene de către o societate pe acțiuni, Eko-Elda  ( 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Trekli, auditor pe lângă Consiliul juridic al statului. Societatea reclamantă se plângea, sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1, de refuzul de a-i plăti dobânzi moratorii pentru o sumă plătită în mod necuvenit în temeiul impozitului pe venit. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52) 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 27 mai 2004, camera a declarat cererea admisibilă. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât societății reclamante, cât și guvernului au prezentat observații scrise privind fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Recurenta este o societate pe acțiuni specializată în domeniul produselor petroliere. La 8 mai 1987, societatea reclamantă a transferat societății carburanți și lubrifianți (EKO AVEE) o sumă de 137 020 491 drahme ((GDR) aproximativ 402 338 EUR (EUR) în avans pe impozitul pe venit datorat pentru exercițiul 1987. La 11 mai 1987, administrația fiscală a acordat societății reclamante o reducere de 10 % din suma plătită, ca primă pentru plata integrală a avansului datorat fără a fi solicitat avansul. 306 GDR (aproximativ 362 105 EUR). 10. La 10 mai 1988, societatea reclamantă a depus la administrația fiscală declarația sa pentru exercițiul financiar 1987. Aceasta a indicat o pierdere semnificativă de profit, ceea ce a însemnat pentru administrația care a obligat-o să ramburseze societății reclamante suma deja plătită, deoarece a fost plătită în mod necuvenit. 11. La 24 iunie 1988 și la 9 decembrie 1991, societatea reclamantă a solicitat de la administrația fiscală a societăților comerciale pe acțiuni să ramburseze suma de 123 387 306 GDR datorată în temeiul impozitului pe venit pe anul 1987. La o dată nespecificată, statul a refuzat să-i accepte cererea. 12. La 27 decembrie 1991, societatea reclamantă sesizează instanța administrativă cu privire la o acțiune împotriva statului. Aceasta solicita ca, în temeiul articolului 38 alineatul (2) din Legea nr. 1473/1984, să i se ramburseze suma de 123 387 306 GDR, plătită în mod necuvenit pentru impozitul pe venit. Pe de altă parte, aceasta a solicitat plata în avans a acestei sume începând cu data de 10 mai 1988, data de la care statul a fost informat cu privire la plata impozitului pe profit, până la plata acestora. Recurenta și-a întemeiat pretențiile asupra articolului 345 din Codul civil, care prevede transferul de dobânzi în cazul unei datorii pecuniare. 13. La 4 martie 1993 a fost publicată Legea nr. 2120/1993. Aceasta prevede, în conformitate cu art. 3, transferul de dobânzi de către instanță în caz de rambursare a impozitelor sau a impozitelor plătite în mod necuvenit. În ceea ce privește cazurile pendinte în momentul publicării legii, aceasta prevede că dobânda începe în prima zi a lunii care urmează unei perioade de șase luni de la publicarea acesteia. 14. La 12 noiembrie 1993 și înainte de data la care a fost pronunțată hotărârea în cauza stabilită la 23 septembrie 1994, la data la care statul a rambursat societății reclamante suma de 123 387 306 GDR plătită de aceasta în baza impozitului pe profit. În observațiile sale în fața instanței administrative, societatea reclamantă și-a limitat pretențiile la dobânda legală pentru întârzierea plății sumei rambursate 15. La 26 ianuarie 1995, Tribunalul Administrativ a decis recursul societății reclamante inadmisibile (Decizia nr. 512/1995). La 3 noiembrie 1995, societatea reclamantă a răspuns la apel. 16. La data de 6 iunie 1996, instanța administrativă din statul în cauză a declarat admisibilă cererea societății reclamante, dar l-a judecat greșit, deoarece, în momentul faptelor, codul impozitelor nu prevedea plata de către statul membru în cauză în cazul unei întârzieri în rambursarea unui impozit plătit în mod necuvenit. În plus, această instanță a statuat că art. 345 din Codul civil nu se aplică în cazul de față, această dispoziție nu reglementează decât relațiile de drept civil (Decizia nr. 4042/1996). La 27 iunie 1997, societatea reclamantă se ocupa în casation. 18. La 8 noiembrie 2000, printr-o hotărâre nr. 3547/2000, Consiliul de Stat a respins recursul. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:1999:291, punctul 41. Mai mult decât atât, Consiliul de Stat a subliniat că o astfel de obligație nu incinera la nivel național în conformitate cu Legea nr. 2120/1993, publicată la 4 martie 1993 (punctele 21 și 22 de mai jos). Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată în conformitate cu art. 345 din Codul civil la 26 octombrie 2001. II. În ceea ce privește datoria pecuniară, creditorul are dreptul, în caz de punere în întârziere, de a revendica dobânzile moratorii stabilite de lege sau de actul juridic, fără a fi nevoit să facă dovada unui prejudiciu. În plus, creditorul care face dovada unei alte daune are dreptul de a revendica, de asemenea, despăgubirile, cu excepția cazului în care legea prevede altfel. Datoria pecuniară a debitorului, chiar și în cazul în care nu este pusă în întârziere, este supusă unor dobânzi legale de la notificarea cererii în instanță referitoare la datorie. art. 904 Oricine este îmbogățit fără un motiv legitim prin intermediul sau în detrimentul patrimoniului de . Este obligat să restituie profitul. Această obligație se aplică în special în cazul plății de la ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Orice persoană care beneficiază [pe deplin de o îmbogățire fără cauză] are aceleași obligații ca și în cazul în care i s-ar fi atribuit o citație: 1) în cazul unei reclamații de la l Începând cu prima zi lucrătoare care urmează datei scadenței se impun majorări pentru plata cu întârziere a creanțelor. Rata majorării este stabilită la 1 % pe lună de întârziere. 1473/1984 prevedea că statul avea obligația de a rambursa impozitele plătite în mod necuvenit, fără a fi obligată să plătească dobânzile aferente. La art. 3 din Legea nr. 2120/1993 a modificat art. 38 alineatul (2) din Legea nr. 1473/1984. Noul text, astfel modificat, dispunea de noul text. Orice impozit sau impozit, direct sau indirect, principal sau suplimentar, sau amendă, recunoscute ca fiind plătite în mod necuvenit în temeiul unei decizii definitive de către o instanță administrativă (...) sunt compensate sau rambursate cu o dobândă a cărei rată aplicabilă este cea în vigoare pentru obligațiile de către un stat membru cu o durată de trei luni. În ceea ce privește cauzele pendinte în momentul publicării prezentei legi, dobânda începe să curgă din prima zi a lunii care urmează unei perioade de șase luni de la publicarea legii respective. 22. Prin două hotărâri n 1274 și 1275/2002, Consiliul de Stat a recunoscut că statul avea obligația de a plăti dobânzi moratorii chiar și în cazurile pendinte, și anume cele în care impozitul pe profit nu fusese rambursat încă la data publicării legii nr. 2120/1993 (4 martie 1993). Potrivit Înaltei Jurisdicții Administrative Grecești, această obligație îi revine la data la care instanțele competente sunt sesizate cu o cerere. Societatea reclamantă se plânge de refuzul administrației fiscale de a-i plăti dobânzi pentru a compensa întârzierea plății unui credit de impozit pe care îl deține. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 24. Guvernul consideră că societatea reclamantă nu era titulară a unui bun În sensul articolului 1 din Protocolul nr El susține că obligația acesteia de a plăti impozitul pentru exercițiul 1987 se baza pe un act administrativ. Acesta se baza, până la revocarea sa administrativă sau anularea sa pe cale judiciară, pe prezumția de legalitate. În plus, guvernul afirmă că, prin hotărârea sa nr. 3547/2000, Consiliul de Stat a statuat că administrația nu avea obligația de a plăti dobânzi de întârziere pentru suma plătită în mod necuvenit în baza impozitului pe profit. El consideră că Curtea nu poate înlocui punctul său de vedere cu soluția aleasă de instanțele interne 25. Societatea reclamantă susține că, din momentul în care s-a dovedit că impozitul plătit era injust, statul avea o datorie față de ea. Prin urmare, statul trebuia să onoreze această obligație pe baza dispozițiilor privind îmbogățirea fără cauză (articolele 345, 346 și 904 din Codul civil). Pe de altă parte, rambursarea impozitului în 1993 fără dobânzi de întârziere, în timp ce statul era informat din iunie 1988 că această sumă nu era datorată, constituie o practică contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit societății reclamante, la ë , prin jurisdiciile sale, nu a respectat principiul legalităii ; într-adevăr, articolele 345, 346 și 911 din Codul civil prevăd în mod explicit plata unor dobânzi în avans și legale. În plus, în cazul de față, Consiliul de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 în cazul în care este stabilită suficient pentru a fi exigibilă (a se vedea în special Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia , 9 decembrie 1994, § 59, seria A n 301-B). 27. În acest caz, Curtea constată că, în conformitate cu art. 38 alineatul (2) din Legea nr. 1473/1984, statul este obligat să ramburseze orice impozit sau taxă recunoscute ca fiind plătite în mod necuvenit în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive. Iunie 1988, societatea reclamantă a solicitat pentru prima dată de la Fisc rambursarea sumei de 123 387 306 GDR. După sesizarea instanței de către reclamantă, administrația a trebuit să ramburseze suma încasată în mod necuvenit la 12 noiembrie 1993. În acest fel, administrația a recunoscut că aceasta era obligată societății reclamante să plătească impozitul plătit în mod legal. Fără îndoială, societatea reclamantă avea un interes patrimonial care constituia un bun În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind rambursarea impozitului plătit în mod necuvenit (a se vedea mutatis mutandis Buffalo S.r.l. în lichidare c. Italia 38746/97, §§ 28-29, 3 iulie 2003). 28. Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă refuzul de a plăti reclamantului dobânzi pentru compensarea întârzierii în plata creditului de impozit plătit în mod necuvenit este în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1. În opinia Curții, această chestiune intră sub incidența primei teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1 care stabilește în general principiul respectării bunurilor (a se vedea, printre multe altele, Almeida Garrett, Macarenhas Falcăo și alții c. Portugalia, n 29813/96 și 30229/96, § 48, CEDH 2000-I). 29. În acest punct, Curtea amintește că jurisprudența sa asociază în mod constant transferul de dobânzi cu o eventuală întârziere a autorităților de a rambursa un credit. În special, Curtea a declarat în repetate rânduri că caracterul adecvat al unei despăgubiri ar fi redus în cazul în care plata sa ar putea să îi reducă valoarea, cum ar fi lacuna cu un interval de timp pe care l-am putea califica drept rezonabil ( Angelov c. Bulgaria, nr 44776/98, § 39, 22 aprilie 2004, și Almeida Garrett, Mascarenhas Falcăo și altele) § 54. În acest caz, Curtea caută în principal dacă administrația a plătit dobânzi de întârziere pentru a compensa deprecierea sumei datorate din cauza perioadei de timp scurse (a se vedea, printre altele, Akkuș c. Turcia, 9 iulie 1997, § 29, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997-IV). Pe scurt, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. (1) lit. (a) din Protocolul nr. 30. În special în ceea ce privește plata impozitelor, Curtea reamintește că obligația financiară care rezultă din plata impozitelor sau a contribuțiilor poate să nu țină seama de garanția consacrată de art. 1 din Protocolul nr. 1 În cazul în care condițiile de rambursare impun persoanei sau entității în cauză o sarcină excesivă sau aduc în mod fundamental atingere situației sale financiare (a se vedea, în acest sens, Buffalo S.r.l. în lichidare menționată anterior, § 32). În litigiul respectiv, Curtea, chemată să examineze o chestiune similară prezentei cauze, a concluzionat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 doar pentru motivul că prelungirea impozitelor plătite în mod necuvenit de societatea reclamantă a avut un impact clar și considerabil asupra situației financiare a acesteia (ibidem, § 37). 31. În speță, Curtea constată că rambursarea impozitului plătit în mod necuvenit a avut loc la 12 noiembrie 1993, și anume la cinci ani și la aproximativ cinci luni după 24 iunie 1988, data la care societatea reclamantă a solicitat de la administrația fiscală a societăților comerciale pe cale ad-hoc rambursarea sumei pe care o plătise în mod necuvenit. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că refuzul administrației de a plăti dobânzi de întârziere pentru o perioadă atât de lungă a rupt echilibrul corect care trebuie să existe între interesul public și interesul individual. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 32. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube materiale și morale 33. În ceea ce privește prejudiciul material, recurenta prezintă Curții un raport de expertiză întocmit la cererea sa de Hadjipavlou Sofianos & Campanis S.A., reprezentanți în Grecia ai cabinetului de expertiză Deloitte & Touche. Potrivit acestui raport, prejudiciul material al recurentei pentru perioada cuprinsă între 10 mai 1988 și 12 noiembrie 1993 s 524 EUR reprezentând totalul dobânzilor simple produse din suma de 123 387 306 GDR (362 105 EUR) pentru perioada menționată anterior ii. sau 1 231 831 EUR reprezentând totalul dobânzilor compuse produse din suma de 123 387 306 GDR (362 105 EUR) pentru perioada menționată anterior. 34. În plus, recurenta solicită 6 000 EUR pentru prejudicii morale. 35. Guvernanța afirmă că constatarea încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 36. Curtea constată că, în speță, ingerința în cauză se referă la refuzul de a plăti reclamantului dobânzi moratorii asupra sumei plătite în mod necuvenit cu titlu de impozit. Neplata dobânzilor moratorii, precum și posibilitatea de a dispune de suma corespunzătoare și incertitudinea care rezultă din aceasta au dus, fără îndoială, la un prejudiciu material și moral care trebuie remediat pentru reclamantă. 37. Având în vedere incertitudinile inerente oricărei încercări de estimare a pierderilor reale suferite de recurentă și care acționează în echitate în conformitate cu prevederile articolului 41 din Convenție, Curtea decide să aloce acesteia, în mod forfetar, pentru o perioadă cuprinsă între 24 iunie 1988 și 12 noiembrie 1993, 6 % per annum din suma rambursată (362 105 EUR), și anume 120 000 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă (a se vedea mutatis mutandis Malama c. Grecia (satisfacere echitabilă), nr. 43622/98, § 11, 18 aprilie 2002). 38. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor naționale și a Curții, recurenta solicită 33 386,29 EUR, sumă pe care o detaliază în modul următor 024,40 EUR pentru procedurile urmate în fața instanțelor naționale (ii. 564,89 EUR pentru procedura urmată în fața Curții (iii. 797 EUR pentru onorariile și cheltuielile legate de realizarea procedurii). Societatea reclamantă a furnizat documente justificative în sprijinul cheltuielilor menționate în ii și iii, dar nu și al celor menționate în i. 40. Societatea reclamantă subliniază că a trebuit să recurgă, din cauza complexității cauzei, la trei avocați ale căror calificări erau necesare pentru continuarea cauzei atât în fața instanțelor naționale, cât și în fața Curții. 41. Guvernul retorcă faptul că atât recursul la trei avocați, cât și la firma Deloitte & que que que que que nu era necesar pentru acest tip de cauză. El consideră că suma necesară pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată este exorbitantă. 42. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). În cazul de față, Curtea constată că societatea reclamantă nu produce nicio factură în ceea ce privește cheltuielile suportate în fața instanțelor sesizate și, prin urmare, această parte din pretențiile sale ar trebui respinsă. În ceea ce privește cheltuielile suportate în vederea reprezentării societății reclamante în fața acesteia, Curtea constată că pretențiile acesteia sunt detaliate și însoțite de documentele justificative necesare. În plus, Curtea amintește că a considerat deja că ocuparea unui număr mai mare de avocat se poate justifica uneori prin importanța întrebărilor ridicate de o cauză (ibidem) § 56. Cu toate acestea, Comisia consideră că, chiar dacă prezenta cauză ar avea o anumită complexitate, concursul a trei avocați nu corespundea unei nevoi. În cele din urmă, problema aplicării articolului 41 nu era complexă în punctul de a solicita realizarea unei expertize de către o firmă specializată (a se vedea, a contra Malama (satisfacere echitabilă), citată anterior, alineatul (17). Având în vedere cele de mai sus, Curtea decide să aloce societății reclamante 4 000 EUR pentru rambursarea cheltuielilor suportate în cadrul procedurii de la Strasbourg, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. Interese moratorii 43. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L maiNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, următoarele sume 120 000 EUR (o sută douăzeci de mii EUR) pentru daune materiale, (ii. 000 EUR (patru mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, (iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 9 martie 2006, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

EKO-ELDA AVEE c. GRÈCE

(Requête n

o

10162/02)

ARRÊT

STRASBOURG

9 mars 2006

DÉFINITIF

09/06/2006

En l’affaire Eko-Elda AVEE c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Loukis

Loucaides

,

président

,

C

hristos Rozakis

,

F

rançoise

Tulkens

,

P

eer

Lorenzen

,

N

ina

Vajić

,

S

nejana

Botoucharova,

A

natoly

Kovler

,

juges

,

et de Søren

N

ielsen

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 février 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

10162/02) dirigée contre la République hellénique par une société anonyme, Eko-Elda AVEE («

la requérante

»), qui a saisi la Cour le 28 février 2002 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La société requérante est représentée par M

e

P. Rizos, M

e

S. Maratos et M

e

E. Miha, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M.

S.

Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M

me

S.

Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

La société requérante se plaignait, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

1, du refus de l’Etat de lui verser des intérêts moratoires pour une somme indûment payée au titre de l’impôt sur le revenu.

4.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

5.

Par une décision du 27 mai 2004, la chambre a déclaré la requête recevable.

6.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

7.

Tant la société requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8.

La requérante est une société anonyme spécialisée dans le domaine des produits pétroliers. Elle a succédé à la société Carburants et lubrifiants grecs – Société anonyme industrielle et commerciale (EKO AVEE).

9.

Le 8 mai 1987, la société requérante versa à l’administration fiscale une somme de 137

020

491 drachmes ((GDR) – environ 402

338 euros (EUR)) à titre d’acompte sur l’impôt dû sur son revenu pour l’exercice 1987. Le 11 mai 1987, l’administration fiscale accorda à la société requérante une réduction de 10 % sur la somme payée, comme prime pour avoir réglé la totalité de l’acompte dû sans avoir sollicité son échelonnement. De ce fait, l’acompte sur l’impôt finalement versé par la société requérante s’éleva à 123

387

306 GDR (environ 362

105 EUR).

10.

Le 10 mai 1988, la société requérante déposa auprès de l’administration fiscale sa déclaration pour l’exercice 1987. Elle y faisait état d’une perte importante de bénéfices, ce qui entraînait pour l’administration l’obligation de rembourser à la société requérante la somme déjà payée, puisque indûment versée.

11.

Le 24 juin 1988 et le 9 décembre 1991, la société requérante sollicita auprès de l’administration fiscale des sociétés anonymes d’Athènes le remboursement de la somme de 123

387

306 GDR due au titre de l’impôt sur le revenu de l’année 1987. A une date non précisée, l’Etat refusa de faire droit à sa demande.

12.

Le 27 décembre 1991, la société requérante saisit le tribunal administratif d’Athènes d’une action contre l’Etat. Elle demandait que lui soit remboursée, en vertu de l’article 38 § 2 de la loi n

o

1473/1984, la somme de 123

387

306 GDR, indûment versée au titre de l’impôt sur le revenu. Elle réclamait par ailleurs le versement d’intérêts moratoires sur cette somme à compter du 10 mai 1988, date à partir de laquelle l’Etat avait été informé du versement de l’impôt indu et ce, jusqu’à leur paiement. La requérante fondait ses prétentions sur l’article 345 du code civil, qui prévoit le versement d’intérêts moratoires en cas de dette pécuniaire.

13.

Le 4 mars 1993 fut publiée la loi n

o

2120/1993. Celle-ci prévoit, en vertu de l’article 3, le versement d’intérêts par l’Etat en cas de remboursement d’impôts ou de taxes indûment payés. S’agissant des affaires pendantes au moment de la publication de la loi, celle-ci prévoit que les intérêts commencent à courir le premier jour du mois qui suit une période de six mois après sa publication.

14.

Le 12 novembre 1993, et avant l’audience en l’affaire fixée au 23

septembre 1994, l’Etat remboursa à la société requérante la somme de 123

387

306 GDR payée par celle-ci au titre de l’impôt. Dans ses observations devant le tribunal administratif, la société requérante limita ses prétentions aux intérêts légaux pour le retard dans le versement de la somme remboursée.

15.

Le 26 janvier 1995, le tribunal administratif jugea le recours de la société requérante irrecevable (décision n

o

512/1995). Le 3 novembre 1995, la société requérante interjeta appel.

16.

Le 6 juin 1996, la cour administrative d’appel d’Athènes déclara recevable l’appel de la société requérante, mais le jugea mal fondé car, au moment des faits, le code des impôts ne prévoyait pas le versement par l’Etat d’intérêts en cas de retard dans le remboursement d’un impôt indûment payé. De surcroît, cette juridiction jugea que l’article 345 du code civil ne s’appliquait pas au cas d’espèce, cette disposition ne régissant que des relations de droit civil (décision n

o

4042/1996).

17.

Le 27 juin 1997, la société requérante se pourvut en cassation.

18.

Le 8 novembre 2000, par un arrêt n

o

3547/2000, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi. Il releva que l’Etat n’avait pas l’obligation de verser des intérêts de retard en cas d’impôts indûment payés. Une telle obligation ne découlait pas des dispositions pertinentes du code civil relatives aux intérêts de retard car celles-ci ne s’appliquaient pas en cas de dette trouvant son origine dans une relation de droit public. De surcroît, le Conseil d’Etat souligna qu’une telle obligation n’incombait pas à l’Etat antérieurement à la loi n

o

2120/1993, publiée le 4 mars 1993 (paragraphes 21 et 22 ci-dessous). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 26 octobre 2001.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

19.

Les articles pertinents du code civil disposent

:

Article 345

«

En matière de dette pécuniaire, le créancier a le droit, en cas de mise en demeure, de réclamer les intérêts moratoires fixés par la loi ou par l’acte juridique sans avoir à faire la preuve d’un préjudice. Le créancier qui, en outre, fait la preuve d’un autre dommage a le droit d’en réclamer également l’indemnisation, sauf disposition contraire de la loi.

»

Article 346

«

Le débiteur d’une dette pécuniaire, même s’il ne se trouve pas mis en demeure, doit des intérêts légaux à partir de la signification de la demande en justice relative à la dette échue.

»

Article 904

«

Quiconque s’est enrichi sans motif légitime au moyen ou aux dépens du patrimoine d’autrui est tenu à la restitution du profit. Cette obligation vaut notamment en cas de paiement de l’indu, ou de prestation pour une cause qui ne s’est pas réalisée ou a cessé d’exister, ou qui est illicite ou immorale. (...)

»

Article 911

«

Toute personne qui bénéficie [éventuellement d’un enrichissement sans cause] est tenue aux mêmes obligations que si une assignation lui avait été signifiée

: 1) en cas de réclamation de l’indu, si elle savait que la dette n’existait pas ou à partir du moment où elle l’a su

; 2) en cas de réclamation pour cause illicite ou immorale.

»

20.

L’article 6 du décret législatif n

o

356/1974 dispose

:

«

Des majorations pour cause de paiement tardif sont imposées sur les créances échues envers l’Etat, à partir du premier jour ouvrable qui suit la date de l’échéance. Le taux de la majoration est fixé à 1 % par mois de retard.

»

21.

L’article 38 § 2 de la loi n

o

1473/1984 disposait que l’Etat était tenu de rembourser les impôts indûment payés sans devoir verser les intérêts y afférents. L’article 3 de la loi n

o

2120/1993 a modifié l’article 38 § 2 de la loi n

o

1473/1984. Le nouveau texte, ainsi amendé, dispose

:

«

Tout impôt ou taxe, direct ou indirect, principal ou supplémentaire, ou amende, reconnus comme indûment payés en vertu d’une décision définitive d’une juridiction administrative (...) sont compensés ou remboursés avec un intérêt dont le taux applicable est celui en vigueur pour les obligations de l’Etat d’une durée de trois mois. (...) S’agissant des affaires pendantes au moment de la publication de la présente loi, les intérêts commencent à courir à partir du premier jour du mois qui suit une période de six mois après la publication de ladite loi.

»

22.

Par deux arrêts n

os

1274 et 1275/2002, le Conseil d’Etat a reconnu que l’Etat avait l’obligation de verser des intérêts moratoires même dans les cas pendants, c’est-à-dire ceux dans lesquels l’impôt indu n’avait pas encore été remboursé à la date de publication de la loi n

o

2120/1993 (le 4 mars 1993). Selon la haute juridiction administrative grecque, cette obligation incombe à l’Etat à partir de la date à laquelle les juridictions compétentes sont saisies d’une demande.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

23.

La société requérante se plaint du refus de l’administration fiscale de lui verser des intérêts pour compenser le retard de paiement d’un crédit d’impôt dont elle était titulaire. Elle invoque l’article 1 du Protocole n

o

1, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

24.

Le Gouvernement allègue que la société requérante n’était pas titulaire d’un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

o

3547/2000, le Conseil d’Etat a jugé que l’administration n’avait pas l’obligation de verser des intérêts de retard pour la somme indûment payée au titre de l’impôt. Il estime que la Cour ne saurait substituer son point de vue à la solution retenue par les juridictions internes.

25.

La société requérante allègue qu’à partir du moment où il a été prouvé que l’impôt versé était indu, l’Etat avait une dette envers elle. Partant, l’Etat devait honorer cette obligation sur le fondement des dispositions concernant l’enrichissement sans cause (articles 345, 346 et 904 du code civil). Par ailleurs, le remboursement de l’impôt en 1993 sans intérêts de retard, alors que l’Etat était informé depuis juin 1988 que cette somme n’était pas due, constitue une pratique contraire à l’article 1 du Protocole n

o

; en effet, les articles 345, 346 et 911 du code civil prévoient explicitement le paiement d’intérêts moratoires et légaux. En outre, dans le cas d’espèce, le Conseil d’Etat n’a pas suivi sa propre jurisprudence, qui obligeait l’Etat à verser des intérêts même dans le cas de litiges pendants, c’est-à-dire ceux pour lesquels l’impôt indu n’avait pas encore été remboursé à la date de publication de la loi n

o

2120/1993.

26.

La Cour rappelle qu’une créance peut représenter un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 si elle est suffisamment établie pour être exigible (voir notamment

Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c.

Grèce

, 9 décembre 1994, § 59, série A n

o

301-B).

27.

En l’occurrence, la Cour observe que, selon l’article 38 § 2 de la loi n

o

1473/1984, l’Etat est tenu de rembourser tout impôt ou taxe reconnus comme indûment versés en vertu d’une décision de justice définitive. Le 24

juin 1988, la société requérante sollicita pour la première fois auprès du fisc le remboursement de la somme de 123

387

306 GDR. Après la saisine de la justice par la requérante, l’administration procéda au remboursement de la somme indûment perçue le 12 novembre 1993. Ce faisant, l’administration a reconnu qu’elle était redevable à la société requérante de l’impôt indûment versé. Nul doute que la société requérante était titulaire d’un intérêt patrimonial constituant un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 pour ce qui est du remboursement de l’impôt indûment payé (voir,

mutatis mutandis

,

Buffalo S.r.l. en liquidation c. Italie

,

n

o

38746/97, §§

28-29, 3 juillet 2003).

28.

Il reste donc à déterminer si le refus de l’Etat de verser à la requérante des intérêts pour compenser le retard dans le paiement du crédit d’impôt indûment payé est conforme à l’article 1 du Protocole n

o

o

1, qui énonce de manière générale le principe du respect des biens (voir, parmi beaucoup d’autres,

Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal

, n

os

29813/96 et 30229/96, § 48, CEDH 2000-I).

29.

Sur ce point, la Cour rappelle que sa jurisprudence associe constamment le versement d’intérêts moratoires à un retard éventuel des autorités à rembourser un crédit. En particulier, la Cour a déclaré à plusieurs reprises que le caractère adéquat d’un dédommagement se trouverait diminué si son paiement faisait abstraction d’éléments susceptibles d’en réduire la valeur, tel l’écoulement d’un laps de temps que l’on ne saurait qualifier de raisonnable (

Angelov c. Bulgarie

, n

o

44076/98, § 39, 22 avril 2004, et

Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres

,

précité, § 54). Dans ce cas, la Cour recherche principalement si l’administration a versé des intérêts de retard pour compenser la dépréciation de la somme due en raison du laps de temps écoulé (voir, parmi d’autres,

Akkuș c. Turquie

, 9

juillet 1997, § 29,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV). Bref, selon l’article 1 du Protocole n

o

1, le versement d’intérêts est intrinsèquement lié à l’obligation de l’Etat de compenser le décalage entre la somme redevable et celle finalement perçue par l’intéressé.

30.

S’agissant en particulier du paiement des impôts, la Cour rappelle que l’obligation financière née du prélèvement d’impôts ou de cotisations peut méconnaître la garantie consacrée par l’article 1 du Protocole n

o

1 si les conditions de remboursement imposent à la personne ou à l’entité en cause une charge excessive ou portent fondamentalement atteinte à sa situation financière (voir, en ce sens,

Buffalo S.r.l. en liquidation

,

précité, § 32). Dans l’affaire susmentionnée, la Cour, appelée à examiner une question semblable à la présente affaire, a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 au seul motif que l’indisponibilité prolongée des impôts indûment payés par la société requérante avait eu un impact certain et considérable sur la situation financière de celle-ci (

ibidem

, § 37).

31.

En l’occurrence, la Cour constate que le remboursement de l’impôt indûment payé a eu lieu le 12 novembre 1993, à savoir cinq ans et cinq mois environ après le 24 juin 1988, date à laquelle la société requérante a sollicité auprès de l’administration fiscale des sociétés anonymes d’Athènes le remboursement de la somme qu’elle avait indûment versée. Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le refus de l’administration de payer des intérêts de retard pour une aussi longue période a rompu le juste équilibre qui doit exister entre l’intérêt général et l’intérêt individuel.

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

32.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages matériel et moral

33.

S’agissant du préjudice matériel, la requérante soumet à la Cour un rapport d’expertise rédigé à sa demande par Hadjipavlou Sofianos &

Campanis S.A., représentants en Grèce du cabinet d’expertise Deloitte &

Touche. Aux termes de ce rapport, le préjudice matériel de la requérante pour la période comprise entre le 10 mai 1988 et le 12 novembre 1993 s’établit comme suit

:

i.

soit 612

524 EUR correspondant au total des intérêts simples produits sur la somme de 123

387

306 GDR (362

105 EUR) pour la période précitée

;

ii.

soit 1

231

831 EUR correspondant au total des intérêts composés produits sur la somme de 123

387

306 GDR (362

105 EUR) pour la période précitée.

34.

Par ailleurs, la requérante sollicite 6

000 EUR pour préjudice moral.

35.

Le Gouvernement affirme que le constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

36.

La Cour constate qu’en l’espèce l’ingérence en cause a trait au refus de l’Etat de verser à la requérante des intérêts moratoires sur la somme indûment payée à titre d’impôt. Le non-paiement des intérêts moratoires ainsi que l’impossibilité de disposer de la somme correspondante et l’incertitude en découlant ont sans conteste entraîné pour la requérante un préjudice tant matériel que moral qui doit être réparé.

37.

Eu égard aux incertitudes inhérentes à toute tentative d’estimation des pertes réelles subies par la requérante, et statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour décide d’allouer à celle-ci, forfaitairement pour une période allant du 24 juin 1988 au 12 novembre 1993, 6 %

per annum

de la somme remboursée (362

105 EUR), à savoir 120

000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme (voir,

mutatis mutandis

,

Malama c. Grèce

(satisfaction équitable), n

o

43622/98, § 11, 18 avril 2002).

38.

Quant au dommage moral, la Cour estime que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.

B.

Frais et dépens

39.

Pour les frais et dépens exposés devant les juridictions nationales et la Cour, la requérante réclame 33

386,29 EUR, somme qu’elle ventile de la façon suivante

:

i.

2

024,40 EUR pour les procédures suivies devant les instances nationales

;

ii.

20

564,89 EUR pour la procédure suivie devant la Cour

;

iii.

10

797 EUR pour les honoraires et les frais relatifs à la réalisation de l’expertise.

La société requérante a fourni des justificatifs à l’appui des dépenses citées en ii et iii mais non de celles mentionnées en i.

40.

La société requérante souligne qu’elle a dû recourir, en raison de la complexité de l’affaire, à trois avocats, dont les qualifications étaient nécessaires pour la poursuite de l’affaire tant devant les instances nationales que devant la Cour.

41.

Le Gouvernement rétorque que le recours tant à trois avocats qu’au cabinet Deloitte & Touche n’était pas nécessaire pour ce type d’affaire. Il estime que la somme requise au titre des frais et dépens est exorbitante.

42.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis c.

Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Dans le cas d’espèce, la Cour note que la société requérante ne produit aucune facture en ce qui concerne les frais engagés devant les juridictions saisies. Il y a donc lieu de rejeter cette partie de ses prétentions. En ce qui concerne les frais exposés pour les besoins de la représentation de la société requérante devant elle, la Cour observe que les prétentions de cette dernière sont détaillées et accompagnées des justificatifs nécessaires. De plus, la Cour rappelle avoir déjà jugé que l’emploi de plus d’un avocat peut parfois se justifier par l’importance des questions soulevées par une affaire (

ibidem

, § 56). Toutefois, elle considère que, même si la présente affaire revêtait une certaine complexité, le concours de trois avocats ne correspondait pas à une nécessité. Enfin, la question de l’application de l’article 41 n’était pas complexe au point d’exiger la réalisation d’une expertise par un cabinet spécialisé (voir,

a contrario

,

Malama

(satisfaction équitable), précité, § 17). Au vu de ce qui précède, la Cour décide d’allouer à la société requérante 4

000 EUR au titre du remboursement des frais encourus dans la procédure à Strasbourg, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme.

C.

Intérêts moratoires

43.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

2.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i.

120

000 EUR (cent vingt mille euros) pour dommage matériel,

ii.

4

000 EUR (quatre mille euros) pour frais et dépens,

iii.

tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 mars 2006, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren

N

ielsen

Loukis

L

oucaides

Greffier

Président