ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 657/2003

Asupra

recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Alba la 21

martie 2000, reclamanta S.C. J. SRL a chemat în judecată pârâta S.C. P. SRL

solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 27.331.280 lei, actualizată în

raport de rata inflației, începând cu 1 august 1997, până la achitarea

integrală, cu titlul de rest de preț pentru vânzarea de mărfuri, 25.092.180 lei

dobânzi bancare pentru intervalul 1 septembrie 1997 – 31 decembrie 1998, pentru

creditul acordat în vederea achiziționării mărfurilor vândute pârâtei, cu

cheltuieli de judecată.

Reținând, pe baza probelor administrate că pârâta nu

a făcut dovada achitării sumei de 27.321.728 lei, în sensul art. 1169 C. civ.,

tribunalul a obligat pârâta la plata acestei sume, iar potrivit dispozițiilor

art. 43 C. com. a admis și capătul de cerere pentru plata sumei de 10.983.885

lei cu titlul de dobânzi, prin sentința civilă nr. 970 pronunțată la 5

decembrie 2000.

Pârâta a mai fost obligată la 14.882.940 lei

cheltuieli de judecată.

Celelalte pretenții ale reclamantei au fost respinse,

cu motivarea că dobânzile bancare sunt în măsură să acopere prejudiciul suferit

de reclamantă, astfel că reactualizarea datoriei în raport de rata inflației,

nu se justifică, iar creditele bancare contractate pentru activitatea curentă

nu sunt o consecință directă și necesară a neexecutării obligației de către

debitoare.

Apelul declarat de societatea pârâtă împotriva

sentinței pronunțate de tribunal, a fost respins de Curtea de Apel Alba Iulia,

secția comercială și contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 365/A

pronunțată în dosarul nr. 1050/2001, la data de 4 mai 2001.

Instanța de apel, în motivarea deciziei, a reținut că

în cauză, a fost făcută dovada lucrării mărfurilor pe care pârâta le-a achitat

parțial, suma neachitată fiind de 27.321.788 lei, dispozițiile art. 43 C. com. fiind

astfel corect aplicate, iar cuantumul dobânzilor a fost corect stabilit, pe

baza raportului de expertiză.

Cheltuielile de judecată, au fost calculate conform

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel, societatea pârâtă a declarat recurs,

solicitând modificarea deciziei și a sentinței pronunțate de prima instanță în

sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar modificarea ambelor hotărâri în

sensul obligării pârâtei la plata dobânzilor în valoare de 10.983.885 lei, și

reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., recurenta pârâtă susține că

între părți, nu există raporturi comerciale întemeiate pe un contract,

recurenta pârâtă a facilitat reclamantei vânzarea unor produse aprovizionate de

aceasta în schimbul unui comision, împrejurare rezultată din faptul că

facturile emise de reclamantă nu poartă semnătura reprezentantului societății

pârâte, de unde concluzia că produsele au fost în permanență în proprietatea

reclamantei, care nu a făcut dovada că pe timpul transportului, produsele au

fost însoțite de acte.

Expertiza

efectuată în cauză, a stabilit că operațiunile derulate între părți au fost

defectuos evidențiate, însă a reținut și faptul că s-au plătit cash

reprezentantului reclamantei, sume mai mari decât datoria pretinsă de

reclamantă.

Cu

privire la cererea subsidiară, recurenta pârâtă susține că reclamanta nu și-a

dovedit dreptul de a pretinde dobânzile bancare în sumă de 10.983.885 lei iar

instanțele de fond și apel au făcut o greșită aplicare a legii, deoarece în

lipsa termenului de plată dobânzile puteau fi calculate numai de la data

punerii în întârziere formală în speță, nu există o dovadă a punerii în

întârziere.

Cu

privire la cheltuielile de judecată, în condițiile în care acțiunea reclamantei

a fost admisă numai în parte, cheltuielile de judecată trebuiau admise numai

proporțional, nu integral.

Examinând

actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate, se

constată că decizia atacată, este legală și temeinică.

Atât

instanța de apel cât și prima instanță, au reținut pe baza probelor

administrate că între părți s-au stabilit raporturi contractuale simplificate

în baza cărora s-au efectuat livrările de mărfuri.

Dealtfel,

chiar prin întâmpinarea depusă cu ocazia judecării în fond a cauzei, pârâta a

susținut că a achitat întreaga sumă datorată prin plăți efective și prin

compensări, pentru mărfurile care i-au fost vândute și nici nu a făcut nici o

dovadă cu privire la pretinsul depozit, nedepunerea documentelor de însoțire a

transporturilor, nefiind relevante față de apărările formulate de pârâtă în

fața primei instanțe.

Prevederile

art. 43 C. com., au fost de asemenea corect aplicate în cauză, având în vedere

raporturile dintre părți, iar calculul stabilit prin raportul de expertiză, nu

a fost contestat de pârâtă, iar în cazul relațiilor contractuale dovedite în

cauză, cuantumul acestora a fost corect stabilit.

În

sfârșit, cu privire la cheltuielile de judecată, urmează a se vedea, că

instanța de fond, a aplicat corect prevederile legale, acordând reclamantei

cheltuielile de judecată raportat la valoarea pretențiilor admise, nu la

valoarea pretinsă de reclamantă prin nota aflată la dosar, împrejurare care a

fost reținută corect de instanța de apel.

Așa

fiind, recursul declarat de pârâtă se privește ca nefondat și urmează să fie

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN N UMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge

ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. P. SRL Alba Iulia, împotriva

deciziei nr. 365/A din 4 mai 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 februarie 2003.