ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7718/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința atacată cu recurs,

sentința civilă nr. 1224, pronunțată la data de 3 septembrie 2003, în dosarul nr.

1925/2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins ca tardiv formulată, contestația introdusă de reclamanta H.A., cetățean

chinez, împotriva dispoziției de părăsire a teritoriului României, emisă sub nr.

43/868420 din 14 februarie 2003, de către Ministerul Administrației și

Internelor.

Totodată, a respins ca inadmisibilă,

cererea de precizare și completare a acțiunii.

Pentru a pronunța această soluție, curtea

de apel a reținut, în esență, că prin actul administrativ atacat, autoritatea

administrativă pârâtă a dispus ca reclamanta, cetățean chinez, să părăsească

teritoriul României, în termen de 3 luni de la data luării la cunoștință și că,

prin acțiunea formulată, aceasta a contestat măsura dispusă și a cerut

obligarea direcției pârâte, la reexaminarea cererii de prelungire a dreptului

de ședere temporară în România.

A mai reținut că reclamanta, printr-o

cerere ulterioară, și-a precizat și completat acțiunea, în sensul că a

solicitat obligarea autorității pârâte, la prelungirea dreptului de ședere

temporară, susținând că îndeplinește condițiile cerute de art. 55 alin. (2) din

O.U.G. nr. 194/2002.

În motivarea soluției de respingere,

ca tardivă ,a contestației formulată, instanța de fond a reținut că reclamanta

s-a adresat instanței, la data de 23 iunie 2003, iar actul administrativ îi

fusese comunicat sub semnătură, la data de 28 februarie 2003, iar potrivit

prevederilor art. 82 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, termenul de contestare

a acestui act este de 5 zile de la data comunicării.

Cu privire la cererea de precizare

și completare a acțiunii, instanța de fond a motivat că este inadmisibilă, în

raport cu prevederile generale ale O.U.G. nr. 194/2002, care nu prevede

posibilitatea formulării unei noi cereri de prelungire a dreptului de ședere

temporară în România, în cadrul litigiului având ca obiect contestația

împotriva dispoziției de părăsire a teritoriului României.

Împotriva acestei soluții a formulat

recurs, reclamanta, susținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

nelegală și netemeinică, soluționând greșit excepția tardivității acțiunii și

neexercitându-și rolul activ, în scopul stabilirii obiectului real al

litigiului dedus judecății.

În ședința din 21 octombrie 2004,

din oficiu, instanța a pus în discuția părților prezente, excepția privind

admisibilitatea recursului, reclamanta depunând ulterior, concluzii scrise,

prin care a susținut că acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată,

are două capete de acțiune și a cerut respingerea excepției, în privința

capătului de acțiune prin care a cerut prelungirea dreptului de ședere în

România.

Recursul este inadmisibil.

Este necontestat că actul

administrativ contestat în cauza de față pe calea contenciosului administrativ,

îl reprezintă dispoziția nr. 868420 din 14 februarie 2003, emisă de Autoritatea

pentru Străini, prin care s-a dispus ca intimata-reclamantă să părăsească

teritoriul României, ca urmare a respingerii cererii de prelungire a dreptului

de ședere temporară, în conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România.

Potrivit prevederilor art. 80 alin. (1)

lit. b) din aceeași ordonanță de urgență, dispoziția de părăsire a teritoriului

României constituie decizia prin care Autoritatea pentru Străini sau

formațiunile teritoriale ale acesteia, obligă un străin să părăsească

teritoriul României, ca urmare a respingerii cererii de prelungire a dreptului

de ședere.

Or, în conformitate cu dispozițiile art.

82 alin. (1) din aceeași ordonanță de urgență, dispoziția de părăsire a

teritoriului poate fi atacată la curtea de apel, care pronunță o sentință

definitivă și irevocabilă.

Astfel fiind, recursul de față este

inadmisibil, urmând să fie respins ca atare.

Susținerea recurentei, cum că

acțiunea sa a avut două capete de cerere, care ar avea regimuri juridice

diferite și că soluția pe care instanța trebuia să o pronunțe cu privire la

prelungirea dreptului de ședere temporară în România, nu ar fi irevocabilă,

este lipsită de temei legal.

Așa după cum s-a arătat mai sus,

cererea de prelungire a dreptului de ședere temporară în România, se

soluționează potrivit procedurii reglementate de dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002,

care, în cazul respingerii sale, se finalizează printr-un act administrativ,

denumit dispoziție de părăsire a teritoriului.

A admite posibilitatea formulării

unei cereri separate pentru prelungirea dreptului de ședere temporară, direct

în fața instanței, învestită cu soluționarea unei contestații împotriva

dispoziției de părăsire a teritoriului, ar avea drept efect, eludarea

procedurii instituite prin dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de H.A.

împotriva sentinței civile nr. 1224 din 3 septembrie 2003 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca inadmisibil.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 octombrie 2004.