ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7718/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința atacată cu recurs, sentința civilă nr. 1224, pronunțată la data de 3 septembrie 2003, în dosarul nr. 1925/2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins ca tardiv formulată, contestația introdusă de reclamanta H.A., cetățean chinez, împotriva dispoziției de părăsire a teritoriului României, emisă sub nr. 43/868420 din 14 februarie 2003, de către Ministerul Administrației și Internelor. Totodată, a respins ca inadmisibilă, cererea de precizare și completare a acțiunii.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, că prin actul administrativ atacat, autoritatea administrativă pârâtă a dispus ca reclamanta, cetățean chinez, să părăsească teritoriul României, în termen de 3 luni de la data luării la cunoștință și că, prin acțiunea formulată, aceasta a contestat măsura dispusă și a cerut obligarea direcției pârâte, la reexaminarea cererii de prelungire a dreptului de ședere temporară în România. A mai reținut că reclamanta, printr-o cerere ulterioară, și-a precizat și completat acțiunea, în sensul că a solicitat obligarea autorității pârâte, la prelungirea dreptului de ședere temporară, susținând că îndeplinește condițiile cerute de art. 55 alin. (2) din O.U.G.

nr. 194/2002. În motivarea soluției de respingere, ca tardivă ,a contestației formulată, instanța de fond a reținut că reclamanta s-a adresat instanței, la data de 23 iunie 2003, iar actul administrativ îi fusese comunicat sub semnătură, la data de 28 februarie 2003, iar potrivit prevederilor art. 82 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, termenul de contestare a acestui act este de 5 zile de la data comunicării. Cu privire la cererea de precizare și completare a acțiunii, instanța de fond a motivat că este inadmisibilă, în raport cu prevederile generale ale O.U.G. nr. 194/2002, care nu prevede posibilitatea formulării unei noi cereri de prelungire a dreptului de ședere temporară în România, în cadrul litigiului având ca obiect contestația împotriva dispoziției de părăsire a teritoriului României.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs, reclamanta, susținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, soluționând greșit excepția tardivității acțiunii și neexercitându-și rolul activ, în scopul stabilirii obiectului real al litigiului dedus judecății. În ședința din 21 octombrie 2004, din oficiu, instanța a pus în discuția părților prezente, excepția privind admisibilitatea recursului, reclamanta depunând ulterior, concluzii scrise, prin care a susținut că acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată, are două capete de acțiune și a cerut respingerea excepției, în privința capătului de acțiune prin care a cerut prelungirea dreptului de ședere în România.

Recursul este inadmisibil. Este necontestat că actul administrativ contestat în cauza de față pe calea contenciosului administrativ, îl reprezintă dispoziția nr. 868420 din 14 februarie 2003, emisă de Autoritatea pentru Străini, prin care s-a dispus ca intimata-reclamantă să părăsească teritoriul României, ca urmare a respingerii cererii de prelungire a dreptului de ședere temporară, în conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România. Potrivit prevederilor art. 80 alin. (1) lit. b) din aceeași ordonanță de urgență, dispoziția de părăsire a teritoriului României constituie decizia prin care Autoritatea pentru Străini sau formațiunile teritoriale ale acesteia, obligă un străin să părăsească teritoriul României, ca urmare a respingerii cererii de prelungire a dreptului de ședere.

Or, în conformitate cu dispozițiile art. 82 alin. (1) din aceeași ordonanță de urgență, dispoziția de părăsire a teritoriului poate fi atacată la curtea de apel, care pronunță o sentință definitivă și irevocabilă. Astfel fiind, recursul de față este inadmisibil, urmând să fie respins ca atare. Susținerea recurentei, cum că acțiunea sa a avut două capete de cerere, care ar avea regimuri juridice diferite și că soluția pe care instanța trebuia să o pronunțe cu privire la prelungirea dreptului de ședere temporară în România, nu ar fi irevocabilă, este lipsită de temei legal. Așa după cum s-a arătat mai sus, cererea de prelungire a dreptului de ședere temporară în România, se soluționează potrivit procedurii reglementate de dispozițiile O.U.G.

nr. 194/2002, care, în cazul respingerii sale, se finalizează printr-un act administrativ, denumit dispoziție de părăsire a teritoriului. A admite posibilitatea formulării unei cereri separate pentru prelungirea dreptului de ședere temporară, direct în fața instanței, învestită cu soluționarea unei contestații împotriva dispoziției de părăsire a teritoriului, ar avea drept efect, eludarea procedurii instituite prin dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de H.A. împotriva sentinței civile nr. 1224 din 3 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca inadmisibil. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2004.