ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2706/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 439 din 16 decembrie 1998, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, inculpatul P.D. a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 51/1991. Instanța a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunea menționată, stabilindu-se că la cererea numitului D.E.M. a construit un dispozitiv electronic apt pentru a înregistra convorbiri și a opera pe frecvențe nedestinate publicului. Analizând probele administrate, instanța a concluzionat că inculpatul era autorizat, prin hotărâre judecătorească, să construiască în cadrul societății sale comerciale, aparate electronice cu condiția de a nu contraveni Constituției și celorlalte acte normative.

Pe baza concluziilor formulate de experți și a celorlalte probatorii administrate, tribunalul a reținut că inculpatul a construit un dispozitiv de interceptare a unor convorbiri dintr-o încăpere cu o putere redusă, ce nu putea perturba comunicațiile altor organe cu atribuții în domeniul siguranței naționale. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 97 din 9 martie 2000, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și desființând sentința atacată, l-a condamnat pe inculpat, în baza art. 19 din Legea nr. 51/1991, la 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. În baza art. 118 lit. a), b) și e) C. pen., a dispus confiscarea specială a bunurilor (dispozitive, echipamente de interceptare, componente electronice), ce-au folosit la săvârșirea infracțiunii ori a căror deținere este ilegală.

A motivat instanța de apel că hotărârea tribunalului se bazează în exclusivitate pe concluziile expertului D.M., care nu este specialist în mijloace tehnice specifice de interceptare. Pe baza constatărilor tehnico-șetiințifice efectuate de S.R.I. și a celorlalte probe administrate în cauză, revenindu-se asupra probei cu o nouă expertiză tehnico-judiciară, prin decizia penală menționată, s-a reținut că inculpatul, cu intenție, a confecționat și comercializat un dispozitiv tehnic cu care a interceptat și transmis la distanță semnale sonore în banda de frecvență destinată instituțiilor specializate ale statului cu atribuții în domeniul siguranței naționale. Inculpatul a folosit ilegal aparatul, interceptând și înregistrând convorbirile confidențiale ale persoanelor care lucrau la sediul firmei S. SRL fără consimțământul lor, încălcând grav drepturile și libertățile acestora.

Prin decizia nr. 996 din 27 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de inculpat, a casat decizia penală nr. 97 din 9 martie 2000 a Curții de Apel București, secția I penală și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. S-a motivat că, deși instanța de apel a admis cererea procurorului de efectuare a unei noi expertize judiciare și obiectivele propuse de inculpat, precum și cele propuse de procuror au fost încuviințate de instanța de apel, în mare parte și expertiza servește la aflarea adevărului, totuși a revenit și a renunțat nejustificat la efectuarea acestei probe, încât se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Rejudecând apelul, după casarea primei decizii, Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 219/ A din 29 aprilie 2002, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat sentința și, pe fond: În baza art. 19 din Legea nr. 51/1991 a condamnat pe inculpatul P.D. la 2 ani închisoare. În baza art. 81 – art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru o perioadă de încercare de 4 ani. A pus în vedere inculpatului, dispozițiile art. 83 C. pen. În baza art. 118 lit. a), b) și c) C. pen., a dispus confiscarea în favoarea statului a bunurilor indisponibilizate și aflate la camera de corpuri delicte, consemnate în anexele actelor de constatare.

Împotriva acestei din urmă decizii, inculpatul P.D. a declarat recurs, invocând cazul prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen., susținând, în esență, că, fapta reținută în sarcina sa nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 19 din Legea nr. 51/1991. A mai invocat recurentul și cazul prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., susținând că, reținând în sarcina sa faptul că ar fi folosit mijloace specifice de interceptare, instanța a comis o gravă eroare de fapt. A solicitat admiterea recursului, în temeiul prevederilor art. 385 15 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., casarea deciziei atacate și achitarea sa, întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală.

Recursul este nefondat. Curtea de apel, la rejudecarea apelului după casarea deciziei anterioare de către Curtea Supremă de Justiție, a avut în vedere atât actele de urmărire și pe cele de la prima judecată, cât și raportul de expertiză tehnică al experților D.E.S. și R.M.M., precum și raportul de expertiză tehnică al consilierului expert din partea Ministerului Public, pe care le-a analizat temeinic și interpretat just, stabilind corect că inculpatul a confecționat și folosit mijloace specifice de interceptare a comunicațiilor. Sub acest aspect, concluziile experților tehnici sunt neechivoce, clare și se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, încât nu există nici un dubiu în această privință.

De asemenea, și caracterul ilegal al acestei activități este cert stabilit, inculpatul neavând o autorizație legală și nici calitatea să efectueze înregistrări ale unor convorbiri telefonice și ale discuțiilor dintre persoane. Faptul că inculpatul este atestat ca specialist în electronică și că are o firmă de profil, nu are nici o relevanță sub aspect penal, întrucât nici în atestarea sa și nici în obiectul de activitate al firmei nu pot fi trecute și nici subzista în fapt activități infracționale, cum este aceea de violare a secretului convorbirilor telefonice. Așa fiind, inculpatul nu poate susține că în obiectul de activitate al firmei sale figurau astfel de activități și că nu a comis nici o încălcare.

În concluzie, pentru aceste considerente, instanța de apel a înlăturat corect și pe deplin justificat apărările formulate de inculpat. Pentru aceleași considerente, motivele invocate în recurs, în sensul că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 19 din Legea nr. 51/1991 și că instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt, sunt nefondate. Neconstatându-se nici motive care se pot lua în considerare din oficiu, recursul declarat de inculpatul P.D. este nefondat, urmând, potrivit dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a se respinge ca atare și a-l obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul P.D. împotriva deciziei penale nr. 219 din 29 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondat. Obligă pe recurent să plătească statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, azi 5 iunie 2003.