ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2706/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 439 din 16

decembrie 1998, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,

inculpatul P.D. a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 19 din Legea nr. 51/1991.

Instanța a reținut că inculpatul a

fost trimis în judecată pentru infracțiunea menționată, stabilindu-se că la

cererea numitului D.E.M. a construit un dispozitiv electronic apt pentru a

înregistra convorbiri și a opera pe frecvențe nedestinate publicului.

Analizând probele administrate,

instanța a concluzionat că inculpatul era autorizat, prin hotărâre

judecătorească, să construiască în cadrul societății sale comerciale, aparate

electronice cu condiția de a nu contraveni Constituției și celorlalte acte

normative.

Pe baza concluziilor formulate de

experți și a celorlalte probatorii administrate, tribunalul a reținut că

inculpatul a construit un dispozitiv de interceptare a unor convorbiri dintr-o

încăpere cu o putere redusă, ce nu putea perturba comunicațiile altor organe cu

atribuții în domeniul siguranței naționale.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia nr. 97 din 9 martie 2000, a admis apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul București și desființând sentința atacată, l-a

condamnat pe inculpat, în baza art. 19 din Legea nr. 51/1991, la 2 ani

închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În baza art. 118 lit. a), b) și e)

C. pen., a dispus confiscarea specială a bunurilor (dispozitive, echipamente de

interceptare, componente electronice), ce-au folosit la săvârșirea infracțiunii

ori a căror deținere este ilegală.

A motivat instanța de apel că

hotărârea tribunalului se bazează în exclusivitate pe concluziile expertului D.M.,

care nu este specialist în mijloace tehnice specifice de interceptare.

Pe baza constatărilor

tehnico-șetiințifice efectuate de S.R.I. și a celorlalte probe administrate în

cauză, revenindu-se asupra probei cu o nouă expertiză tehnico-judiciară, prin

decizia penală menționată, s-a reținut că inculpatul, cu intenție, a

confecționat și comercializat un dispozitiv tehnic cu care a interceptat și

transmis la distanță semnale sonore în banda de frecvență destinată

instituțiilor specializate ale statului cu atribuții în domeniul siguranței

naționale. Inculpatul a folosit ilegal aparatul, interceptând și înregistrând

convorbirile confidențiale ale persoanelor care lucrau la sediul firmei S. SRL

fără consimțământul lor, încălcând grav drepturile și libertățile acestora.

Prin decizia nr. 996 din 27 februarie

2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de

inculpat, a casat decizia penală nr. 97 din 9 martie 2000 a Curții de Apel

București, secția I penală și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

S-a motivat că, deși instanța de

apel a admis cererea procurorului de efectuare a unei noi expertize judiciare

și obiectivele propuse de inculpat, precum și cele propuse de procuror au fost

încuviințate de instanța de apel, în mare parte și expertiza servește la aflarea

adevărului, totuși a revenit și a renunțat nejustificat la efectuarea acestei

probe, încât se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelului la aceeași instanță.

Rejudecând apelul, după casarea

primei decizii, Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 219/

A din 29 aprilie 2002, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, a desființat sentința și, pe fond:

În baza art. 19 din Legea nr. 51/1991

a condamnat pe inculpatul P.D. la 2 ani închisoare.

În baza art. 81 – art. 82 C. pen., a

dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru o perioadă de

încercare de 4 ani.

A pus în vedere inculpatului,

dispozițiile art. 83 C. pen.

În baza art. 118 lit. a), b) și c)

C. pen., a dispus confiscarea în favoarea statului a bunurilor

indisponibilizate și aflate la camera de corpuri delicte, consemnate în anexele

actelor de constatare.

Împotriva acestei din urmă decizii,

inculpatul P.D. a declarat recurs, invocând cazul prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen., susținând, în esență, că, fapta reținută în sarcina sa

nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută și pedepsită

de art. 19 din Legea nr. 51/1991.

A mai invocat recurentul și cazul

prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., susținând că, reținând

în sarcina sa faptul că ar fi folosit mijloace specifice de interceptare,

instanța a comis o gravă eroare de fapt.

A solicitat admiterea recursului, în

temeiul prevederilor art. 385

15

pct. 2 lit. b) C. proc. pen.,

casarea deciziei atacate și achitarea sa, întrucât fapta pentru care a fost

trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală.

Recursul este nefondat.

Curtea de apel, la rejudecarea

apelului după casarea deciziei anterioare de către Curtea Supremă de Justiție, a

avut în vedere atât actele de urmărire și pe cele de la prima judecată, cât și

raportul de expertiză tehnică al experților D.E.S. și R.M.M., precum și

raportul de expertiză tehnică al consilierului expert din partea Ministerului

Public, pe care le-a analizat temeinic și interpretat just, stabilind corect că

inculpatul a confecționat și folosit mijloace specifice de interceptare a

comunicațiilor.

Sub acest aspect, concluziile

experților tehnici sunt neechivoce, clare și se coroborează cu celelalte probe

administrate în cauză, încât nu există nici un dubiu în această privință.

De asemenea, și caracterul ilegal al

acestei activități este cert stabilit, inculpatul neavând o autorizație legală

și nici calitatea să efectueze înregistrări ale unor convorbiri telefonice și

ale discuțiilor dintre persoane.

Faptul că inculpatul este atestat ca

specialist în electronică și că are o firmă de profil, nu are nici o relevanță

sub aspect penal, întrucât nici în atestarea sa și nici în obiectul de

activitate al firmei nu pot fi trecute și nici subzista în fapt activități

infracționale, cum este aceea de violare a secretului convorbirilor telefonice.

Așa fiind, inculpatul nu poate

susține că în obiectul de activitate al firmei sale figurau astfel de

activități și că nu a comis nici o încălcare.

În concluzie, pentru aceste

considerente, instanța de apel a înlăturat corect și pe deplin justificat

apărările formulate de inculpat.

Pentru aceleași considerente,

motivele invocate în recurs, în sensul că fapta nu întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 19 din Legea nr. 51/1991 și că

instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt, sunt nefondate.

Neconstatându-se nici motive care se

pot lua în considerare din oficiu, recursul declarat de inculpatul P.D. este

nefondat, urmând, potrivit dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., a se respinge ca atare și a-l obliga pe recurent la plata

cheltuielilor judiciare avansate de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul P.D. împotriva deciziei penale nr. 219 din 29 aprilie 2002 a Curții

de Apel București, secția I penală, ca nefondat.

Obligă pe recurent să plătească

statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

iunie 2003.