ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 259/2014

Deliberând asupra contestației în anulare formulată de contestatorul H.K.O. împotriva deciziei penale nr. 611 din 20 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 33970/2/2005, constată următoarele: I. Prin decizia penală nr. 611 din 20 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.K.O. împotriva sentinței penale nr. 122 din 13 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 33970/2/2005. 1.1. Dezbaterile au avut loc în cadrul ședinței de judecată din 18 februarie 2008, când procedura a fost îndeplinită, iar recurentul inculpat H.K.O.

a lipsit, susținerea intereselor acestuia fiind asigurată de avocații S.V., C.I. și A.D., apărători aleși. La acel termen de judecată, apărătorul ales al recurentului inculpat H.K.O., avocat C.I., ca o chestiune prealabilă, a invocat două excepții de neconstituționalitate. Prima excepție a privit dispozițiile art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 publicată în M. Of. nr. 677/07.08.2006, text de lege prin care a fost modificat art. 385 9 C. proc. pen., în sensul abrogării motivului de recurs prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen., apreciind că textul invocat intră în contradicție cu dispozițiile constituționale ale art. I alin. (5), art. 21, art. 24 și cu dispozițiile Convenției Europene privind Drepturile Omului cuprinse în art. 13 și cele ale art. 17, precum și cu dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului cuprinse în art. 8, art. 11 și art. 30. A doua excepție de neconstituționalitate viza dispozițiile art. 91 2 alin. (4) și art. 91 3 alin. (3) teza finală C. proc. pen. raportat la art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 26 alin. (1), art. 28 și art. 124 alin. (3) din Constituția României. Apărătorul a depus în ședință publică note de concluzii privind excepțiile invocate, susținând oral motivele detaliate în memoriile depuse la dosar.

În esență, a susținut că cererea este admisibilă întrucât Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la aceste excepții și nu este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Referitor la prima excepție invocată, a arătat că motivul de recurs menționat Ia pct. 17 1 al art. 385 9 C. proc. pen., care prevedea că „hotărârile sunt supuse casării în condițiile în care hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii” a fost abrogat în cursul anului 2006, prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea C. proc. pen. A susținut că prin completarea motivelor de recurs depuse la dosar a criticat soluția primei instanțe sub aspectul aprecierii ca legale a actelor de urmărire penală, efectuate de către procurorul D.I.I.C.O.T.

în Irak. A arătat că instanța de fond a invocat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală coroborate cu dispozițiile Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității organizate adoptată de Irak și România în anul 2000, dispoziții care stabilesc că statele părți își acordă reciproc asistență judiciară cu prilejul anchetelor, urmăririlor și procedurilor judiciare. A mai arătat că, în opinia sa, instanța de fond, în mod greșit, a făcut aplicarea acestor texte legale, întrucât prin Rezoluțiile nr. 1511 și, respectiv nr. 1546 ale Consiliului de Securitate al O.N.U. s-a reafirmat suveranitatea și independența Irakului, iar Autoritatea Provizorie a Coaliției a încetat să existe.

Prin urmare, statul român trebuia să se adreseze pe cale diplomatică statului irakian pentru a obține cooperarea acestuia în îndeplinirea actelor de procedură necesare urmăririi penale și, numai după obținerea aprobării autorităților competente irakiene, să procedeze la efectuarea lor, directă, prin intermediul anchetatorilor români. În condițiile în care actele de urmărire penală efectuate de procurorii și polițiștii din cadrul D.I.I.C.O.T. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (care s-au deplasat de 4 ori în Irak și l-au audiat pe M.M. în aceeași locație - Camp Crooper din Bagdad) s-au desfășurat pe teritoriul unui stat suveran, fără acordul autorităților irakiene și fără ca legea să permită efectuarea lor direct de către anchetatorii români a apreciat că sunt lovite de nulitate.

A mai susținut că sentința instanței de fond este nelegală tocmai pentru că a avut la bază aceste acte, fiind pronunțată în condițiile unei greșite aplicări a dispozițiilor Legii nr. 302/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, a mai susținut că prin abrogarea textului art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. recurentului inculpat i s-au încălcat drepturile procesuale și constituționale, întrucât nu a beneficiat de un recurs efectiv cu privire la un aspect important, care a stat la baza condamnării sale. A mai susținut că au fost încălcate și dispozițiile ce garantează dreptul acestuia la apărare, apărătorii săi aleși nefiind prezenți la efectuarea actelor de urmărire penală, precum și dispozițiile referitoare la un proces echitabil, în condițiile în care interpretarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se referă la principiul respectării egalităților armelor între acuzare și apărare.

A făcut trimitere la decizia penală nr. 2497 din 14 aprilie 2006 pronunțată de Înalta Curte, pe care a anexat-o în extras la dosar. A conchis solicitând să se constate că textele de lege atacate au legătură cu cauza și, pe cale de consecință, să se dispună admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale, suspendarea judecății cauzei, până la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate formulate, în baza art. 303 alin. (6) C. proc. pen. Referitor la cea de-a doua excepție invocată, avocat A.D., apărător al recurentului H.K.O., a susținut oral motivele detaliate în cererea depusă în ședință publică și a apreciat că sunt, de asemenea, îndeplinite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992, fiind invocată de o parte ce are calitate în cauză și vizând texte ce nu au mai fost supuse analizei Curții Constituționale și care, totodată, au legătură cu fondul cauzei.

A arătat că, potrivit dispozițiilor art. 91 2 alin. (4) C. proc. pen., convorbirile sau comunicările interceptate, care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei la solicitarea acestora, iar potrivit dispozițiilor art. 91 3 alin. (3) teza finală, după sesizarea instanței, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei. Concret, a apreciat că la dosar s-au depus o serie de transcrieri ale convorbirilor telefonice pe care inculpatul le-a purtat cu M.M.

și cu reprezentanți ai administrației prezidențiale, dar nu s-au efectuat transcrieri ale tuturor convorbirilor acestuia și, deși inculpatul a semnalat acest aspect și a solicitat atașarea acestora, având relevanță deosebită în dosar, procurorul de caz a replicat că a depus la dosar ceea ce a apreciat că trebuia să atașeze dosarului cauzei. A arătat că toate celelalte înregistrări ale convorbirilor telefonice nu au fost aduse la cunoștința inculpatului și nici a apărătorilor săi, fiind conservate la sediul Parchetului. A mai arătat că instanța de fond nu a manifestat interes în examinarea acestor materiale și deci nu le-a solicitat spre consultare, iar această modalitate de păstrare a probelor, a apreciat că încalcă accesul liber la justiție, precum și dreptul la apărare, întrucât îi pune în imposibilitate pe apărători să efectueze o apărare corectă și concretă.

A susținut că procurorul a avut la dispoziție un text procedural în baza căruia a refuzat dreptul de a avea acces la toate aceste probe din dosarul de urmărire penală. A apreciat că, pentru acest motiv, Curtea Constituțională urmează să se pronunțe pe aspectele invocate, inculpatului fiindu-i vădit încălcat dreptul la apărare. În final a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile formale ale Legii nr. 47/1992 și, în baza art. 303 alin. (6) C. proc. pen., a solicitat suspendarea judecării cauzei și trimiterea dosarului la Curtea Constituțională, în vederea soluționării ambelor excepții invocate. Înalta Curte, deliberând în ceea ce privește admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006, prin care a fost modificat art. 385 9 C. proc.

pen., în sensul abrogării cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. și respectiv a dispozițiilor art. 91 2 alin. (4) și art. 91 3 alin. (3) teza finală C. proc. pen., a constatat ca nefiind îndeplinite condițiile ce decurg din dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată. Astfel, s-a arătat că potrivit textului invocat, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din analiza dispozițiilor legale enunțate rezultă, pe de o parte necesitatea ca excepția ridicată să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, iar pe de altă parte, să fie îndeplinită condiția relevanței. Sub aspectul condiției relevanței se impune a se observa că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, fac referire la legi sau ordonanțe ori dispoziții ale acestora, care au legătură directă cu soluționarea cauzei. Prin urmare, se cere o dependență între dispoziția atacată și soluționarea fondului cauzei și nu o simplă legătură între acestea.

În ceea ce privesc dispozițiile art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., text ce a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006, Înalta Curte a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 385 9 , iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele de fapt și de drept. Pe de altă parte, Înalta Curte a avut în vedere faptul că, în speță, a fost atacată o hotărâre supusă doar căii de atac a recursului, ceea ce determină incidența dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., mai sus arătate, astfel încât soluționarea recursului de față nu poate fi influențată în niciun fel de o eventuală admitere a excepției de neconstituționalitate invocată. Referitor la dispozițiile art. 91 alin. (4) și art. 91 alin. (3) teza finală C. proc. pen., statuarea neconstituționalității acestor texte nu are legătură directă și indispensabilă cu soluționarea fondului cauzei, prin prisma dispozițiilor art. 345 C. proc. pen., care statuează trei posibile soluții pe fondul procesului penal pornit, respectiv condamnare, achitare sau încetarea procesului penal. Pe de altă parte, Înalta Curte a arătat că în realitate, apărarea a lăsat să se înțeleagă că procurorul care a efectuat urmărirea penală ar fi comis un abuz, reținând la urma dosarului o parte din convorbirile interceptate și înregistrate.

De altfel, aspectul că textele (a căror neconstituționalitate a fost invocată) au fost introduse prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea C. proc. pen. - care a intrat în vigoare la 07 septembrie 2006, așadar o dată ulterioară sesizării instanței, respectiv la 14 octombrie 2005 - constituie un argument a fortiori pentru constatarea lipsei relevanței cererii de sesizare a Curții Constituționale. În același sens, Înalta Curte a constatat că prin încheierea Curții de Apel București nr. 17 din 16 septembrie 2005 rezultă că au fost certificate toate înregistrările interceptărilor convorbirilor telefonice pentru că s-a considerat că toate informațiile prezintă interes în soluționarea cauzei, prezumându-se că la dosarul cauzei se află toate înregistrările efectuate, potrivit autorizațiilor emise de instanță.

Față de aceste considerente, în baza art. 302 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 29 alin. (1) și 6 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale. 1.2. În privința recursului formulat, în esență, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 122 din 13 iunie 2007, pronunțată în dosarul nr. 33970/2/2005 al Curții de Apel București, secția I penală, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de inculpatul H.K.O., prin apărătorii aleși și s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004 raportat la art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului H.K.O. la o pedeapsă de 20 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., după executarea pedepsei principale. În baza art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 același inculpat a fost condamnat la 15 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., după executarea pedepsei închisorii. În temeiul art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 20 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 lit. a) și b) C. pen. Conform art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată timpul arestului preventiv de la 27 mai 2005 până la 27 aprilie 2006. În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută măsura înlocuirii obligării de a nu părăsi țara cu arestarea preventivă dispusă prin încheierea din 19 iulie 2006. Î n baza art. 118 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a contravalorii în RON a sumei de 30.000 dolari S.U.A., iar în temeiul art. 14 și art. 346 C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata a câte 2.000.00 euro (contravaloarea în RON la momentul efectuării plății) cu titlul de daune morale către părțile civile O.O., M.S.

și I.M.J. În baza art. 164 C. proc. pen., s-a instituit sechestrul asigurător asupra următoarelor bunuri aparținând inculpatului H.K.O. și soției acestuia O.A.: - teren în suprafață de 23 m.p. situat în sector 1, București; - autoturism marca M., dobândit la 05 iulie 1990; - autoturism marca O., dobândit la 23 mai 2005. Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 70.000 RON. Cu referire la motivele de recurs formulate în esență s-au arătat următoarele: Un prim aspect invocat cu privire la această critică îl reprezintă nerespectarea dispozițiilor cuprinse în art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, potrivit cărora „procedura de urmărire penală și de judecată este cea prevăzută de lege pentru infracțiunile flagrante”, învinuitul nefiind reținut 24 de ore și nefiind arestat cel mult 10 zile, astfel cum prevede art. 468 alin. (1) C. proc.

pen. Așa cum prevăd dispozițiile procesual penale arătate mai sus, pentru a se deschide procedura specială urgentă de urmărire și de judecată a unor infracțiuni flagrante trebuie îndeplinite mai multe condiții printre care și aceea a constatării de către un organ de urmărire penală, printr-un proces-verbal, a infracțiunii flagrante. Acest proces-verbal, pe lângă faptul că este mijlocul de probă prin care se stabilește săvârșirea infracțiunii este și actul prin care se constată flagranta. Fără o astfel de constatare nu se poate deschide procedura specială urgentă de urmărire și de judecată a unor infracțiuni flagrante. Cum în speța de față nu a existat o astfel de constatare nu putea avea loc declanșarea procedurii speciale.

Mai mult decât atât, procedura urgentă se justifică numai în măsura în care aflarea adevărului este realizată cu certitudine. De aceea, dacă acest obiectiv nu poate fi realizat în termenele scurte prevăzute de lege, datorită unor împrejurări referitoare la modul în care a fost constatată infracțiunea sau la situația personală a învinuitului sau inculpatului, cauza se desfășoară conform procedurii obișnuite, atât în cadrul urmăririi penale, cât și al judecății. În plus, încheierea prin care s-a dispus arestarea inculpatului H.K.O. pentru o perioadă de 30 de zile a fost supusă controlului judiciar, instanța de recurs constatând că măsura privativă de libertate s-a luat în condițiile legii, astfel că apare lipsită de conținut critica referitoare la arestarea dispusă prin încheierea nr. 4/F din 26 din 27 mai 2005 de către Curtea de Apel București, secția I penală.

Cât privește cele 9 procese-verbale întocmite de procuror la data de 13 mai 2005, s-a constatat că acestea sunt acte premergătoare începerii urmăririi penale care, potrivit art. 224 alin. (2) C. proc. pen., constituie mijloace de probă. De asemenea, critica privind nerespectarea dreptului la apărare pe parcursul urmăririi penale a inculpatului H.K.O. a fost apreciată ca nejustificată. Potrivit art. 6 alin. (1) și (2) C. proc. pen., dreptul la apărare este garantat învinuitului sau inculpatului în tot cursul procesului penal, organele de urmărire penală sau instanța având obligația să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale. De asemenea, Convenția Europeană garantează în art. 5 parag.

3 lit. c) dreptul acuzatului de a beneficia de asistență juridică din partea unui apărător ales. Totodată, dispozițiile art. 172 alin. (1) C. proc. pen., forma anterioară modificărilor făcute prin art. l pct. 99 din Legea nr. 356/2006, asigurau dreptul apărătorilor ca în cursul urmăririi penale să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, să formuleze cereri sau să depună memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă exista dovada apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului. Având în vedere dispozițiile legale sus-arătate, organele de urmărire penală au încunoștințat, de fiecare dată, pe apărătorii aleși ai inculpatului H.K.O.

despre deplasările ce urmau să fie făcute în Irak, întocmind procesele-verbale impuse de normele procesual penale. Pe de altă parte, complexitatea și necesitatea soluționării urgente a unei astfel de cauze cât și condițiile speciale din Irak, nu permiteau procurorilor români șederea unor perioade mari în această țară, astfel că nu se poate imputa organelor de urmărire penală faptul că au făcut cunoscut apărătorilor, într-o zi de vineri, o activitate ce urma să se desfășoare într-o zi de luni în Irak. De aceea, Înalta Curte a constatat că nu au fost încălcate dispozițiile cuprinse în art. 6 parag. 3 din Convenția privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, inculpatul H.K.O.

având parte de un proces echitabil. Sub aspectul analizei probelor, Înalta Curte a reținut că potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Din analiza textului de lege invocat rezultă trei principii și anume nedeterminarea anticipată de către legiuitor a valorii probelor care se administrează de către organele judiciare în cadrul procesului penal; libertatea de apreciere a probelor de către instanța de judecată și de principiul libertății probelor. Sub aspectul libertății de apreciere a probelor, instanța trebuie să ajungă fie la concluzia că, în cauză, prezumția de nevinovăție nu a fost înlăturată și ca atare se impune achitarea inculpatului de orice culpabilitate, fie ajunge la convingerea culpabilității persoanei trimise în judecată.

Probabilitatea de culpabilitate trebuie să fie certă, să fie ridicată la rangul de certitudine și să fie exprimată, ca atare, în decizie. Instanța nu este ținută, în mod particular, de nicio probă, convingerea sa reprezentând corolarul esențial al puterii de apreciere a probelor, evident, numai pe baza celor administrate în limitele legii. Cât privește prezumția de nevinovăție - consacrată în mai multe documente internaționale (potrivit art. 6 pct. 2 din Convenție „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”) preluată și înserată în legislațiile statelor naționale - Înalta Curte a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) C. proc. pen.

„orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”. Ca principiu fundamental al procesului penal, prezumția de nevinovăție determină structura procesului penal, aceasta operând atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească. Prezumția de nevinovăție îmbracă două coordonate: administrarea probelor în faza de urmărire penală și a cercetării judecătorești și interpretarea acestora. Instanța de judecată are îndatorirea, pe baza probatoriului administrat să afle adevărul în cauza dedusă judecății. Aceasta presupune compararea și asocierea unor elemente de fapt izolate, procurate prin mijloacele de probă folosite în timpul procesului penal.

Din aceste probe (a căror reluare nu mai este cazul să fie enumerate, ele fiind cuprinse în conținutul deciziei) Înalta Curte a concluzionat în sensul că rezultă cu pregnanță faptul că activitatea de răpire a jurnaliștilor români a fost realizată premeditat de o grupare teroristă motivată de concepții și atitudini extremiste, având ca scop, la un moment dat, obiective de natură politică, a vizat factori umani din rândul populației civile și a produs un puternic impact psihologic asupra populației, fiind astfel îndeplinite cerințele cuprinse în art. l lit. a)-d) din Legea nr. 535/2004 și a arătat că așa cum, în mod corect, a reținut instanța de fond, inculpatul H.K.O. a inițiat și a pus la cale planul de răpire, desemnându-l pe martorul M.M.

ca executant și om de legătură cu gruparea teroristă din Irak, a stabilit contactele cu părțile civile în vederea alcătuirii echipei de jurnaliști ce urma să se deplaseze la Bagdad, a finanțat pentru început cu suma de 30.000 dolari S.U.A., executarea operațiunii de răpire. II. Împotriva acestei decizii, după începerea executării, respectiv după ce a fost adus în țară, în termenul legal, condamnatul H.K.O. a formulat contestația în anulare, în care susține că nu a fost legal citat pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs și s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre aceasta împiedicare fiind astfel incidente cazurile prevăzut de art. 386 lit. a) și b) C. proc.

pen., sens în care a solicitat casarea deciziei atacate, rejudecarea cauzei și achitarea sa. Examinând în principiu contestația în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1) C. proc.

pen. Conform dispozițiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a)-c) și e) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii. În această etapă procesuală instanța examinează dacă cererea introdusă privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut în art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.

Așadar, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori care nu pot fi înlăturate pe alte căi, deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, care trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege. Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive. Pentru că este o cale extraordinară de atac contestația în anulare poate fi utilizată numai în acele situații în care, pentru restabilirea legalității și pentru asigurarea drepturilor esențiale ale părților în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești trebuie desființată.

Așadar, determinarea precisă a ipotezelor și condițiilor în care poate fi utilizată contestația în anulare constituie o garanție că această cale extraordinare de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecății și nu o va transforma într-o posibilitate - la îndemâna oricui și oricând - de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat și al stabilității hotărârilor definitive. Prin urmare, în această fază prealabilă, instanța se limitează doar la verificarea cererii de contestație în anulare sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în principiu.

În legătură cu cuprinsul cererii de contestație, potrivit art. 387 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul este obligat să arate toate cazurile de contestație pe care le invocă și toate motivele aduse în sprijinul acestora. Această cerință împiedică partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte încălcări ale legii de procedură neindicate anterior. Înalta Curte reține că instanța de recurs a menționat că procedura de citare a fost îndeplinită, că inculpatul H.K.O. a lipsit, însă a fost reprezentat în condițiile art. 174 alin. (1) C. proc. pen., iar în condițiile art. 172 alin. (7) C. proc. pen. apărătorii au exercitat drepturile procesuale ale inculpatului, printre care dreptul a formula cereri, excepții, inclusiv dreptul de a solicita probe noi, toate cererile fiind analizate și admise ori respinse motivat.

Înalta Curte subliniază că citarea inculpatului în procesul penal nu este o activitate pur formală, nu reprezintă un scop în sine, ci are menirea, pe de o parte, să informeze pe acesta despre existența unei proceduri jurisdicționale penale (judecarea cauzei în fond, judecarea cauzei în apel sau în recurs), iar pe de altă parte, să asigure acestuia posibilitatea să se prezinte în instanță și, în acest fel, să-și susțină apărările, să formuleze cereri de probe etc. Așadar citarea are un dublu scop: cel de încunoștințare și de chemare în fața organelor judiciare. Potrivit legi procesual penale, în cursul judecății, inculpatul aflat în stare de libertate poate fi reprezentat; în majoritatea situațiilor, iar această reprezentare judiciară este realizată de către apărătorul ales.

În principiile expuse în Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009 se arată că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a declarat, de asemenea, că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces nu este absolut și că, în anumite condiții, persoana acuzată poate renunța, de bună voie și nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc, la respectivul drept. Este necesar a se constata dacă acuzatul, având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat, care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces și că a fost într-adevăr apărată de avocatul respectiv la proces.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când se analizează dacă modul în care au fost furnizate informațiile este suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la proces, o atenție deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, și eforturilor depuse de către persoana în cauza pentru a primi informațiile ce i-au fost adresate. Or, se reține că recurentul-inculpat H.K.O. nu s-a prezentat în cursul judecării recursului, însă apărătorul ales a exercitat drepturile sale procesuale, potrivit art. 172 alin. (7) C. proc. pen. și astfel potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1), art. 171 și art. 174 și art. 4 C. proc.

pen., instanța de recurs a respectat dreptul inculpatului de a-și angaja un apărător ales și de a fi reprezentat de acesta. În aplicarea acestor dispoziții legale, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține că rezultă fără echivoc că în recurs inculpatul H.K.O. a avut cunoștință de judecarea acestuia (ca de altfel de întreg parcursul procesual a cauzei în care a fost judecat), că apărătorul ales al inculpatului a avut posibilitatea reală și a exercitat efectiv toate drepturile procesuale ale acestuia prin cererea de depunere unor probe la dosar (înscrisuri), formularea cererilor de amânare a judecății pentru imposibilitate de prezentare, pregătirea apărării, studierea actelor dosarului, discutarea contradictorie a tuturor aspectelor cauzei la termenele de judecată, punerea de concluzii orale și de amânare a pronunțării hotărârii.

Toate acestea contrazic în mod evident susținerile contestatorului H.K.O. potrivit cărora nu a fost corect citat și, astfel, nu a avut cunoștință despre judecarea recursului, susțineri care sunt pur formale și nu pot fi acceptate ca argumente pentru admisibilitatea contestației în anulare. În acest punct al analizei, Înalta Curte reține că în recurs, instanța a admis depunerea la dosar, prin apărător, a unei declarații a inculpatului H.K.O. în limba arabă, autentificată, tradusă și legalizată la notar, precum și alte înscrisuri ce proveneau de la avocații irakieni ai martorului M.M. Această declarație (traducerea), dovedește fără putință de tăgadă faptul că inculpatul H.K.O. avea cunoștință de proces, de acuzațiile care îi sunt aduse, de faza procesuală în care se afla dosarul, de numărul dosarului penal, de calitatea procesuală de recurent pe care o avea în proces, toate paginile declarației fiind semnate de inculpat.

Pentru exemplificare Înalta Curte reține că prima pagină a acestei declarații are următorul conținut: „Către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală „ROMÂNIA”, DECLARAȚIE, Onorata Înalta Curte: Subsemnatul H.O., în calitatea mea de recurent in dosarul penal nr. 33970/2/2005, doresc să vă dau următoarele informații, și cu rugămintea mea care să fie luată în considerare în revizuirea acestui dosar (Recurs). În legătura cu acuzațiile ce mi se aduc în cazul răpirii jurnaliștilor români în Irak care a fost considerat de către anchetatorii români că este un act terorist și finanțarea unor grupări teroriste, vă declar că sunt categoric nevinovat de aceste acuzații și nu am nici o legătură și nici o implicare în aceste acte penale menționate în rechizitoriu.

Vă rog să observați că sentința dată de către Curtea de Apel din București și motivările acestei sentințe, în care nu se menționează decât paragrafe luate din (...)”. Înalta Curte mai constată că deși prin decizia penală nr. 611 din 20 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.K.O. împotriva sentinței penale nr. 122 din 13 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 33970/2/2005, contestație în anulare privește indubitabil pe același inculpat H.K.O. (prenume, nume), care de această dată a formulat cererea sub numele H.K.O. (nume, prenumele tatălui, prenume).

Așadar, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că pe întreg parcursul procesual, urmărire penală, fond și recurs, inculpatul H.K.O. a fost reprezentat de către cel puțin un apărător ales. Înalta Curte mai reține că potrivit actelor dosarului rezultă că inculpatul H.K.O. a fost arestat preventiv de la 27 mai 2005 până la 27 aprilie 2006, când măsura privativă de libertate a fost înlocuită cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara prev. de art. 145, 145 1 C. proc. pen.

Această măsură preventivă neprivativă de libertate constă în îndatorirea impusă inculpatului de judecător, în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură, iar pe durata acestei măsuri, inculpatul era obligat să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme, dar pe care inculpatul nu le-a respectat, astfel că prin încheierea din 19 iunie 2006 s-a dispus înlocuirii obligării de a nu părăsi țara cu arestarea preventivă, inculpatul H.K.O.

fiind judecat din acel moment procesual, în lipsă, deoarece s-a sustras de la judecată. Așadar, Înalta Curte constată că recurentul inculpat H.K.O. a avut cunoștință de procesul stabilit pentru recurs, că a mandatat trei avocați pentru a-l apăra la proces și că a fost într-adevăr apărat de avocații respectivi la proces. De altfel, în cursul judecății în recurs, inculpatul a fost citat, la domiciliul cunoscut și prin afișare la ușa Consiliului Local, iar apărătorii aleși nu au invocat aspecte legate de citare, inclusiv la termenul când au avut loc dezbaterile. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident cazul prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen. În ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc.

pen. se constată că cerințele textului de lege sunt prevăzute de legiuitor în mod cumulativ, nefiind suficient ca inculpatul contestator să facă dovada imposibilității de prezentare, ci să și dovedească, pe lângă aceasta, și imposibilitatea de a încunoștința instanța despre împiedicarea de a se prezenta. Or, în situația concretă a speței deduse judecății, în care din actele dosarului rezultă că inculpatul contestator s-a sustras procesului penal, precum și faptul că acesta a fost reprezentat de apărători aleși, denotă, în mod cert, invocarea formală a cazului de contestație prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen. Totodată, Înalta Curte constată că cele două cazuri de contestație în anulare nu pot fi invocate simultan, situațiile avute în vedere de legiuitor excluzându-se reciproc.

Astfel, cazul prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen. are în vedere lipsa recurentului datorată neîndeplinirii procedurii de citare, acesta neavând cunoștință de termenul de judecată acordat în cauză, pe când, în cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., procedura de citare a fost legal îndeplinită, recurentul având cunoștință de termenul acordat, însă lipsa sa de la judecarea recursului s-a datorat unei cauze care l-a pus în imposibilitatea nu numai de a se prezenta, ci și de a încunoștința instanța despre această împiedicare. Faptul că inculpatul contestator, prin apărător, a invocat incidența ambelor cazuri de contestație în anulare, denotă, în opinia Înaltei Curți, caracterul pur formal al contestației în anulare formulate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că inculpatul contestator nu a depus și nici nu a invocat, în sprijinul contestației, dovezi care sunt la dosar, condiție de admisibilitate prevăzută expres în art. 391 alin. (2) teza finală C. proc. pen. În consecință, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul H.K.O. împotriva deciziei penale nr. 611 din data de 20 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 33970/2/2005. Va face aplicarea art. 192 alin. (2) C. proc. pen., referitor la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul H.K.O. împotriva deciziei penale nr. 611 din data de 20 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 33970/2/2005. Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi, 24 ianuarie 2014.