ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 259/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 259/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra contestației în anulare

formulată de contestatorul H.K.O. împotriva deciziei penale nr. 611 din 20

februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 33970/2/2005, constată următoarele:

I.

Prin decizia penală nr. 611 din 20 februarie 2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respins, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul H.K.O. împotriva sentinței penale nr. 122 din 13

iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul

nr. 33970/2/2005.

1.1. Dezbaterile au avut loc în cadrul

ședinței de judecată din 18 februarie 2008, când procedura a fost îndeplinită, iar

recurentul inculpat H.K.O. a lipsit, susținerea intereselor acestuia fiind asigurată

de avocații S.V., C.I. și A.D., apărători aleși.

La acel termen de judecată, apărătorul

ales al recurentului inculpat H.K.O., avocat C.I., ca o chestiune prealabilă, a

invocat două excepții de neconstituționalitate.

Prima excepție a privit dispozițiile

art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 publicată în M. Of. nr. 677/07.08.2006, text

de lege prin care a fost modificat art. 385

9

C. proc. pen., în sensul

abrogării motivului de recurs prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., apreciind că textul invocat intră în contradicție cu dispozițiile

constituționale ale art. I alin. (5), art. 21, art. 24 și cu dispozițiile Convenției

Europene privind Drepturile Omului cuprinse în art. 13 și cele ale art. 17, precum

și cu dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului cuprinse în art.

8, art. 11 și art. 30.

A doua excepție de neconstituționalitate

viza dispozițiile art. 91

2

alin. (4) și art. 91

3

alin.

(3) teza finală C. proc. pen. raportat la art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1),

art. 26 alin. (1), art. 28 și art. 124 alin. (3) din Constituția României.

Apărătorul a depus în ședință publică note

de concluzii privind excepțiile invocate, susținând oral motivele detaliate în memoriile

depuse la dosar.

În

esență, a susținut că cererea este admisibilă întrucât Curtea

Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la aceste excepții și nu este contrară

dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Referitor la prima excepție invocată, a

arătat că motivul de recurs menționat Ia pct. 17

1

al art. 385

9

C. proc. pen., care prevedea că „hotărârile sunt supuse casării în condițiile în

care hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare

a legii” a fost abrogat în cursul anului 2006, prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea

C. proc. pen. A susținut că prin completarea motivelor de recurs depuse la dosar

a criticat soluția primei instanțe sub aspectul aprecierii ca legale a actelor de

urmărire penală, efectuate de către procurorul D.I.I.C.O.T. în Irak.

A arătat că instanța de fond a invocat

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie

penală coroborate cu dispozițiile Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității

organizate adoptată de Irak și România în anul 2000, dispoziții care stabilesc că

statele părți își acordă reciproc asistență judiciară cu prilejul anchetelor, urmăririlor

și procedurilor judiciare. A mai arătat că, în opinia sa, instanța de fond, în mod

greșit, a făcut aplicarea acestor texte legale, întrucât prin Rezoluțiile nr. 1511

și, respectiv nr. 1546 ale Consiliului de Securitate al O.N.U. s-a reafirmat suveranitatea

și independența Irakului, iar Autoritatea Provizorie a Coaliției a încetat să existe.

Prin urmare, statul român trebuia să se

adreseze pe cale diplomatică statului irakian pentru a obține cooperarea acestuia

în îndeplinirea actelor de procedură necesare urmăririi penale și, numai după obținerea

aprobării autorităților competente irakiene, să procedeze la efectuarea lor, directă,

prin intermediul anchetatorilor români. În condițiile în care actele de urmărire

penală efectuate de procurorii și polițiștii din cadrul D.I.I.C.O.T. al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (care s-au deplasat de 4 ori în

Irak și l-au audiat pe M.M. în aceeași locație - Camp Crooper din Bagdad) s-au desfășurat

pe teritoriul unui stat suveran, fără acordul autorităților irakiene și fără ca

legea să permită efectuarea lor direct de către anchetatorii români a apreciat că

sunt lovite de nulitate.

A mai susținut că sentința instanței de

fond este nelegală tocmai pentru că a avut la bază aceste acte, fiind pronunțată

în condițiile unei greșite aplicări a dispozițiilor Legii nr. 302/2004 privind organizarea

judiciară.

De asemenea, a mai susținut că prin abrogarea

textului art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen. recurentului inculpat

i s-au încălcat drepturile procesuale și constituționale, întrucât nu a beneficiat

de un recurs efectiv cu privire la un aspect important, care a stat la baza condamnării

sale.

A mai susținut că au fost încălcate și

dispozițiile ce garantează dreptul acestuia la apărare, apărătorii săi aleși nefiind

prezenți la efectuarea actelor de urmărire penală, precum și dispozițiile referitoare

la un proces echitabil, în condițiile în care interpretarea art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului se referă la principiul respectării egalităților

armelor între acuzare și apărare. A făcut trimitere la decizia penală nr. 2497 din

14 aprilie 2006 pronunțată de Înalta Curte, pe care a anexat-o în extras la dosar.

A conchis solicitând să se constate că

textele de lege atacate au legătură cu cauza și, pe cale de consecință, să se dispună

admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale, suspendarea judecății cauzei,

până la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate formulate, în baza

art. 303 alin. (6) C. proc. pen.

Referitor la cea de-a doua excepție invocată,

avocat A.D., apărător al recurentului H.K.O., a susținut oral motivele detaliate

în cererea depusă în ședință publică și a apreciat că sunt, de asemenea, îndeplinite

cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992, fiind invocată de o parte ce are calitate

în cauză și vizând texte ce nu au mai fost supuse analizei Curții Constituționale

și care, totodată, au legătură cu fondul cauzei. A arătat că, potrivit dispozițiilor

art. 91

2

alin. (4) C. proc. pen., convorbirile sau comunicările interceptate,

care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea

ori localizarea participanților pot fi transmise judecătorului sau completului învestit

cu soluționarea cauzei la solicitarea acestora, iar potrivit dispozițiilor art.

91

3

alin. (3) teza finală, după sesizarea instanței, copia suportului

care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe procesele-verbale se păstrează

la grefa instanței în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă

a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei. Concret, a apreciat

că la dosar s-au depus o serie de transcrieri ale convorbirilor telefonice pe care

inculpatul le-a purtat cu M.M. și cu reprezentanți ai administrației prezidențiale,

dar nu s-au efectuat transcrieri ale tuturor convorbirilor acestuia și, deși inculpatul

a semnalat acest aspect și a solicitat atașarea acestora, având relevanță deosebită

în dosar, procurorul de caz a replicat că a depus la dosar ceea ce a apreciat că

trebuia să atașeze dosarului cauzei.

A arătat că toate celelalte înregistrări

ale convorbirilor telefonice nu au fost aduse la cunoștința inculpatului și nici

a apărătorilor săi, fiind conservate la sediul Parchetului. A mai arătat că instanța

de fond nu a manifestat interes în examinarea acestor materiale și deci nu le-a

solicitat spre consultare, iar această modalitate de păstrare a probelor, a apreciat

că încalcă accesul liber la justiție, precum și dreptul la apărare, întrucât îi

pune în imposibilitate pe apărători să efectueze o apărare corectă și concretă.

A susținut că procurorul a avut la dispoziție

un text procedural în baza căruia a refuzat dreptul de a avea acces la toate aceste

probe din dosarul de urmărire penală. A apreciat că, pentru acest motiv, Curtea

Constituțională urmează să se pronunțe pe aspectele invocate, inculpatului fiindu-i

vădit încălcat dreptul la apărare. În final a solicitat să se constate că sunt îndeplinite

condițiile formale ale Legii nr. 47/1992 și, în baza art. 303 alin. (6) C.

proc. pen., a solicitat suspendarea judecării cauzei și trimiterea dosarului la

Curtea Constituțională, în vederea soluționării ambelor excepții invocate.

Înalta Curte, deliberând în ceea ce privește

admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea

excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 185 din Legea

nr. 356/2006, prin care a fost modificat art. 385

9

C. proc. pen., în

sensul abrogării cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen. și respectiv a dispozițiilor art. 91

2

alin. (4) și

art. 91

3

alin. (3) teza finală C. proc. pen., a constatat ca nefiind

îndeplinite condițiile ce decurg din dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Astfel, s-a arătat că potrivit textului

invocat, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază

a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din analiza dispozițiilor legale enunțate

rezultă, pe de o parte necesitatea ca excepția ridicată să vizeze neconstituționalitatea

unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță

în vigoare, iar pe de altă parte, să fie îndeplinită condiția relevanței.

Sub aspectul condiției relevanței se impune

a se observa că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, republicată, fac referire la legi sau ordonanțe

ori dispoziții ale acestora, care au legătură directă cu soluționarea cauzei. Prin

urmare, se cere o dependență între dispoziția atacată și soluționarea fondului cauzei

și nu o simplă legătură între acestea.

În

ceea ce privesc dispozițiile art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., text ce a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006, Înalta Curte a avut

în vedere că potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi

atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 385

9

,

iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate

de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele de fapt și de drept.

Pe de altă parte, Înalta Curte a avut în

vedere faptul că, în speță, a fost atacată o hotărâre supusă doar căii de atac a

recursului, ceea ce determină incidența dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., mai sus arătate, astfel încât soluționarea recursului de

față nu poate fi influențată în niciun fel de o eventuală admitere a excepției de

neconstituționalitate invocată.

Referitor la dispozițiile art. 91

alin. (4) și art. 91 alin. (3) teza finală C. proc. pen., statuarea neconstituționalității

acestor texte nu are legătură directă și indispensabilă cu soluționarea fondului

cauzei, prin prisma dispozițiilor art. 345 C. proc. pen., care statuează trei posibile

soluții pe fondul procesului penal pornit, respectiv condamnare, achitare sau încetarea

procesului penal.

Pe de altă parte, Înalta Curte a arătat

că în realitate, apărarea a lăsat să se înțeleagă că procurorul care a efectuat

urmărirea penală ar fi comis un abuz, reținând la urma dosarului o parte din convorbirile

interceptate și înregistrate.

De altfel, aspectul că textele (a căror

neconstituționalitate a fost invocată) au fost introduse prin Legea nr. 356/2006

pentru modificarea și completarea C. proc. pen. - care a intrat în vigoare la 07

septembrie 2006, așadar o dată ulterioară sesizării instanței, respectiv la 14 octombrie

2005 - constituie un argument a fortiori pentru constatarea lipsei relevanței cererii

de sesizare a Curții Constituționale.

În

același sens, Înalta Curte a constatat că prin încheierea

Curții de Apel București nr. 17 din 16 septembrie 2005 rezultă că au fost certificate

toate înregistrările interceptărilor convorbirilor telefonice pentru că s-a considerat

că toate informațiile prezintă interes în soluționarea cauzei, prezumându-se că

la dosarul cauzei se află toate înregistrările efectuate, potrivit autorizațiilor

emise de instanță.

Față de aceste considerente, în baza

art. 302 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 29 alin. (1) și 6 din Legea

nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată,

Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

1.2. În privința recursului formulat, în

esență, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 122 din 13 iunie

2007, pronunțată în dosarul nr. 33970/2/2005 al Curții de Apel București, secția

I penală, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor

formulată de inculpatul H.K.O., prin apărătorii aleși și s-a admis cererea de schimbare

a încadrării juridice a faptelor formulată de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.

În

baza art. 26 C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) lit.

a) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004 raportat la art. 189 alin. (1) și

(2) C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului H.K.O. la o pedeapsă de 20 ani închisoare

și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., după

executarea pedepsei principale.

În

baza art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 același inculpat

a fost condamnat la 15 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) și b) C. pen., după executarea pedepsei închisorii. În temeiul

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 C. pen., s-a dispus ca inculpatul

să execute pedeapsa cea mai grea de 20 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. S-a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 71 și art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Conform art. 88 C. pen., s-a dedus din

pedeapsa aplicată timpul arestului preventiv de la 27 mai 2005 până la 27

aprilie 2006.

În

baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută măsura înlocuirii

obligării de a nu părăsi țara cu arestarea preventivă dispusă prin încheierea din

19 iulie 2006.

Î

n

baza art. 118 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a contravalorii

în RON a sumei de 30.000 dolari S.U.A., iar în temeiul art. 14 și art. 346 C.

proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata a câte 2.000.00 euro (contravaloarea

în RON la momentul efectuării plății) cu titlul de daune morale către părțile civile

O.O., M.S. și I.M.J.

În

baza art. 164 C. proc. pen., s-a instituit sechestrul asigurător

asupra următoarelor bunuri aparținând inculpatului H.K.O. și soției acestuia O.A.:

- teren în suprafață de 23 m.p. situat

în sector 1, București;

- autoturism marca M., dobândit la 05

iulie 1990;

- autoturism marca O., dobândit la 23

mai 2005.

Totodată, inculpatul a fost obligat la

plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 70.000 RON.

Cu referire la motivele de recurs formulate

în esență s-au arătat următoarele:

Un prim aspect invocat cu privire la această

critică îl reprezintă nerespectarea dispozițiilor cuprinse în art. 40 alin. (2)

din Legea nr. 535/2004, potrivit cărora „procedura de urmărire penală și de judecată

este cea prevăzută de lege pentru infracțiunile flagrante”, învinuitul nefiind reținut

24 de ore și nefiind arestat cel mult 10 zile, astfel cum prevede art. 468

alin. (1) C. proc. pen.

Așa cum prevăd dispozițiile procesual penale

arătate mai sus, pentru a se deschide procedura specială urgentă de urmărire și

de judecată a unor infracțiuni flagrante trebuie îndeplinite mai multe condiții

printre care și aceea a constatării de către un organ de urmărire penală, printr-un

proces-verbal, a infracțiunii flagrante.

Acest proces-verbal, pe lângă faptul că

este mijlocul de probă prin care se stabilește săvârșirea infracțiunii este și actul

prin care se constată flagranta. Fără o astfel de constatare nu se poate deschide

procedura specială urgentă de urmărire și de judecată a unor infracțiuni flagrante.

Cum în speța de față nu a existat o astfel

de constatare nu putea avea loc declanșarea procedurii speciale.

Mai mult decât atât, procedura urgentă

se justifică numai în măsura în care aflarea adevărului este realizată cu certitudine.

De aceea, dacă acest obiectiv nu poate fi realizat în termenele scurte prevăzute

de lege, datorită unor împrejurări referitoare la modul în care a fost constatată

infracțiunea sau la situația personală a învinuitului sau inculpatului, cauza se

desfășoară conform procedurii obișnuite, atât în cadrul urmăririi penale, cât și

al judecății.

În

plus, încheierea prin care s-a dispus arestarea inculpatului

H.K.O. pentru o perioadă de 30 de zile a fost supusă controlului judiciar, instanța

de recurs constatând că măsura privativă de libertate s-a luat în condițiile legii,

astfel că apare lipsită de conținut critica referitoare la arestarea dispusă prin

încheierea nr. 4/F din 26 din 27 mai 2005 de către Curtea de Apel București, secția

I penală.

Cât privește cele 9 procese-verbale întocmite

de procuror la data de 13 mai 2005, s-a constatat că acestea sunt acte premergătoare

începerii urmăririi penale care, potrivit art. 224 alin. (2) C. proc. pen., constituie

mijloace de probă.

De asemenea, critica privind nerespectarea

dreptului la apărare pe parcursul urmăririi penale a inculpatului H.K.O. a fost

apreciată ca nejustificată.

Potrivit art. 6 alin. (1) și (2) C.

proc. pen., dreptul la apărare este garantat învinuitului sau inculpatului în tot

cursul procesului penal, organele de urmărire penală sau instanța având obligația

să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale.

De asemenea, Convenția Europeană garantează

în art. 5 parag. 3 lit. c) dreptul acuzatului de a beneficia de asistență juridică

din partea unui apărător ales.

Totodată, dispozițiile art. 172 alin.

(1) C. proc. pen., forma anterioară modificărilor făcute prin art. l pct. 99 din

Legea nr. 356/2006, asigurau dreptul apărătorilor ca în cursul urmăririi penale

să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, să formuleze cereri sau

să depună memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire

penală, dacă exista dovada apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării

actului.

Având în vedere dispozițiile legale sus-arătate,

organele de urmărire penală au încunoștințat, de fiecare dată, pe apărătorii aleși

ai inculpatului H.K.O. despre deplasările ce urmau să fie făcute în Irak, întocmind

procesele-verbale impuse de normele procesual penale.

Pe de altă parte, complexitatea și necesitatea

soluționării urgente a unei astfel de cauze cât și condițiile speciale din Irak,

nu permiteau procurorilor români șederea unor perioade mari în această țară, astfel

că nu se poate imputa organelor de urmărire penală faptul că au făcut cunoscut apărătorilor,

într-o zi de vineri, o activitate ce urma să se desfășoare într-o zi de luni în

Irak.

De aceea, Înalta Curte a constatat că nu

au fost încălcate dispozițiile cuprinse în art. 6 parag. 3 din Convenția privind

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, inculpatul H.K.O. având

parte de un proces echitabil.

Sub aspectul analizei probelor, Înalta

Curte a reținut că potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele

nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul

de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor

administrate, în scopul aflării adevărului.

Din analiza textului de lege invocat rezultă

trei principii și anume nedeterminarea anticipată de către legiuitor a valorii probelor

care se administrează de către organele judiciare în cadrul procesului penal; libertatea

de apreciere a probelor de către instanța de judecată și de principiul libertății

probelor.

Sub aspectul libertății de apreciere a

probelor, instanța trebuie să ajungă fie la concluzia că, în cauză, prezumția de

nevinovăție nu a fost înlăturată și ca atare se impune achitarea inculpatului de

orice culpabilitate, fie ajunge la convingerea culpabilității persoanei trimise

în judecată.

Probabilitatea de culpabilitate trebuie

să fie certă, să fie ridicată la rangul de certitudine și să fie exprimată, ca atare,

în decizie.

Instanța nu este ținută, în mod particular,

de nicio probă, convingerea sa reprezentând corolarul esențial al puterii de apreciere

a probelor, evident, numai pe baza celor administrate în limitele legii.

Cât privește prezumția de nevinovăție -

consacrată în mai multe documente internaționale (potrivit art. 6 pct. 2 din Convenție

„orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția

sa va fi legal stabilită”) preluată și înserată în legislațiile statelor naționale

- Înalta Curte a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) C. proc. pen. „orice persoană

este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre

penală definitivă”. Ca principiu fundamental al procesului penal, prezumția de nevinovăție

determină structura procesului penal, aceasta operând atât în faza de urmărire penală,

cât și în faza de cercetare judecătorească. Prezumția de nevinovăție îmbracă două

coordonate: administrarea probelor în faza de urmărire penală și a cercetării judecătorești

și interpretarea acestora. Instanța de judecată are îndatorirea, pe baza probatoriului

administrat să afle adevărul în cauza dedusă judecății. Aceasta presupune compararea

și asocierea unor elemente de fapt izolate, procurate prin mijloacele de probă folosite

în timpul procesului penal.

Din aceste probe (a căror reluare nu mai

este cazul să fie enumerate, ele fiind cuprinse în conținutul deciziei) Înalta

Curte a concluzionat în sensul că rezultă cu pregnanță faptul că activitatea de

răpire a jurnaliștilor români a fost realizată premeditat de o grupare teroristă

motivată de concepții și atitudini extremiste, având ca scop, la un moment dat,

obiective de natură politică, a vizat factori umani din rândul populației civile

și a produs un puternic impact psihologic asupra populației, fiind astfel îndeplinite

cerințele cuprinse în art. l lit. a)-d) din Legea nr. 535/2004 și a arătat că așa

cum, în mod corect, a reținut instanța de fond, inculpatul H.K.O. a inițiat și a

pus la cale planul de răpire, desemnându-l pe martorul M.M. ca executant și om de

legătură cu gruparea teroristă din Irak, a stabilit contactele cu părțile civile

în vederea alcătuirii echipei de jurnaliști ce urma să se deplaseze la Bagdad, a

finanțat pentru început cu suma de 30.000 dolari S.U.A., executarea operațiunii

de răpire.

II. Împotriva acestei decizii, după începerea

executării, respectiv după ce a fost adus în țară, în termenul legal, condamnatul

H.K.O. a formulat contestația în anulare, în care susține că nu a fost legal citat

pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs și s-a aflat

în imposibilitate obiectivă de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

aceasta împiedicare fiind astfel incidente cazurile prevăzut de art. 386 lit.

a) și b) C. proc. pen., sens în care a solicitat casarea deciziei atacate, rejudecarea

cauzei și achitarea sa.

Examinând în principiu contestația în anulare,

Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C.

proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții pentru

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită

conform legii;

b) când partea dovedește că la termenul

la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de

a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat

asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10

alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat

două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea recursului sau la

rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat,

iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

)

ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Conform dispozițiilor art. 391 alin.

(1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386

lit. a)-c) și e) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării

în fond a acesteia, astfel că înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație,

instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.

În

această etapă procesuală instanța examinează dacă cererea

introdusă privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut

în art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul

din cele limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației

s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.

Așadar, contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori care nu pot fi înlăturate

pe alte căi, deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de

procedură, care trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute

de lege.

Tocmai caracterul de cale extraordinară

a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni

o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie

să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Pentru că este o cale extraordinară de

atac contestația în anulare poate fi utilizată numai în acele situații în care,

pentru restabilirea legalității și pentru asigurarea drepturilor esențiale ale părților

în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești trebuie desființată.

Așadar, determinarea precisă a ipotezelor

și condițiilor în care poate fi utilizată contestația în anulare constituie o garanție

că această cale extraordinare de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea

unei noi faze a judecății și nu o va transforma într-o posibilitate - la îndemâna

oricui și oricând - de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat și al

stabilității hotărârilor definitive.

Prin urmare, în această fază prealabilă,

instanța se limitează doar la verificarea cererii de contestație în anulare sub

aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor legale de folosire

a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în

principiu.

În

legătură cu cuprinsul cererii de contestație, potrivit

art. 387 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul este obligat să arate toate cazurile

de contestație pe care le invocă și toate motivele aduse în sprijinul acestora.

Această cerință împiedică partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte

încălcări ale legii de procedură neindicate anterior.

Înalta Curte reține că instanța de recurs

a menționat că procedura de citare a fost îndeplinită, că inculpatul H.K.O. a lipsit,

însă a fost reprezentat în condițiile art. 174 alin. (1) C. proc. pen., iar în condițiile

art. 172 alin. (7) C. proc. pen. apărătorii au exercitat drepturile procesuale ale

inculpatului, printre care dreptul a formula cereri, excepții, inclusiv dreptul

de a solicita probe noi, toate cererile fiind analizate și admise ori respinse motivat.

Înalta Curte subliniază că citarea inculpatului

în procesul penal nu este o activitate pur formală, nu reprezintă un scop în sine,

ci are menirea, pe de o parte, să informeze pe acesta despre existența unei proceduri

jurisdicționale penale (judecarea cauzei în fond, judecarea cauzei în apel sau în

recurs), iar pe de altă parte, să asigure acestuia posibilitatea să se prezinte

în instanță și, în acest fel, să-și susțină apărările, să formuleze cereri de probe

etc.

Așadar citarea are un dublu scop: cel de

încunoștințare și de chemare în fața organelor judiciare.

Potrivit legi procesual penale, în cursul

judecății, inculpatul aflat în stare de libertate poate fi reprezentat; în majoritatea

situațiilor, iar această reprezentare judiciară este realizată de către apărătorul

ales.

În

principiile expuse în Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie

2009 se arată că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces

este inclus în dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel cum a fost interpretat

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a declarat, de asemenea, că dreptul

persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces nu este absolut și că,

în anumite condiții, persoana acuzată poate renunța, de bună voie și nesilită de

nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc, la respectivul drept. Este necesar

a se constata dacă acuzatul, având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un

avocat, care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru

a o apăra la proces și că a fost într-adevăr apărată de avocatul respectiv la proces.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, atunci când se analizează dacă modul în care au fost furnizate

informațiile este suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la

proces, o atenție deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, și eforturilor

depuse de către persoana în cauza pentru a primi informațiile ce i-au fost adresate.

Or, se reține că recurentul-inculpat H.K.O.

nu s-a prezentat în cursul judecării recursului, însă apărătorul ales a exercitat

drepturile sale procesuale, potrivit art. 172 alin. (7) C. proc. pen. și astfel

potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1),

art. 171 și art. 174 și art. 4 C. proc. pen., instanța de recurs a respectat dreptul

inculpatului de a-și angaja un apărător ales și de a fi reprezentat de acesta.

În

aplicarea acestor dispoziții legale, din examinarea actelor

și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține că rezultă fără echivoc că în recurs

inculpatul H.K.O. a avut cunoștință de judecarea acestuia (ca de altfel de întreg

parcursul procesual a cauzei în care a fost judecat), că apărătorul ales al inculpatului

a avut posibilitatea reală și a exercitat efectiv toate drepturile procesuale ale

acestuia prin cererea de depunere unor probe la dosar (înscrisuri), formularea cererilor

de amânare a judecății pentru imposibilitate de prezentare, pregătirea apărării,

studierea actelor dosarului, discutarea contradictorie a tuturor aspectelor cauzei

la termenele de judecată, punerea de concluzii orale și de amânare a pronunțării

hotărârii.

Toate acestea contrazic în mod evident

susținerile contestatorului H.K.O. potrivit cărora nu a fost corect citat și, astfel,

nu a avut cunoștință despre judecarea recursului, susțineri care sunt pur formale

și nu pot fi acceptate ca argumente pentru admisibilitatea contestației în anulare.

În

acest punct al analizei, Înalta Curte reține că în recurs,

instanța a admis depunerea la dosar, prin apărător, a unei declarații a inculpatului

H.K.O. în limba arabă, autentificată, tradusă și legalizată la notar, precum și

alte înscrisuri ce proveneau de la avocații irakieni ai martorului M.M.

Această declarație (traducerea), dovedește

fără putință de tăgadă faptul că inculpatul H.K.O. avea cunoștință de proces, de

acuzațiile care îi sunt aduse, de faza procesuală în care se afla dosarul, de numărul

dosarului penal, de calitatea procesuală de recurent pe care o avea în proces, toate

paginile declarației fiind semnate de inculpat.

Pentru exemplificare Înalta Curte reține

că prima pagină a acestei declarații are următorul conținut: „Către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală „ROMÂNIA”, DECLARAȚIE, Onorata

Înalta Curte: Subsemnatul H.O., în calitatea mea de recurent in dosarul penal nr.

33970/2/2005, doresc să vă dau următoarele informații, și cu rugămintea mea care

să fie luată în considerare în revizuirea acestui dosar (Recurs). În legătura cu

acuzațiile ce mi se aduc în cazul răpirii jurnaliștilor români în Irak care a fost

considerat de către anchetatorii români că este un act terorist și finanțarea unor

grupări teroriste, vă declar că sunt categoric nevinovat de aceste acuzații și nu

am nici o legătură și nici o implicare în aceste acte penale menționate în rechizitoriu.

Vă rog să observați că sentința dată de către Curtea de Apel din București și motivările

acestei sentințe, în care nu se menționează decât paragrafe luate din (...)”.

Înalta Curte mai constată că deși prin

decizia penală nr. 611 din 20 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

H.K.O. împotriva sentinței penale nr. 122 din 13 iunie 2007 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 33970/2/2005, contestație în

anulare privește indubitabil pe același inculpat H.K.O. (prenume, nume), care de

această dată a formulat cererea sub numele H.K.O. (nume, prenumele tatălui, prenume).

Așadar, din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului rezultă că pe întreg parcursul procesual, urmărire penală, fond și recurs,

inculpatul H.K.O. a fost reprezentat de către cel puțin un apărător ales.

Înalta Curte mai reține că potrivit actelor

dosarului rezultă că inculpatul H.K.O. a fost arestat preventiv de la 27 mai 2005

până la 27 aprilie 2006, când măsura privativă de libertate a fost înlocuită cu

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara prev. de art. 145, 145

1

C. proc. pen.

Această măsură preventivă neprivativă de

libertate constă în îndatorirea impusă inculpatului de judecător, în cursul judecății,

de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură, iar

pe durata acestei măsuri, inculpatul era obligat să respecte următoarele obligații:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată

ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu

supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere

întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; d) să nu dețină,

să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme, dar pe care inculpatul

nu le-a respectat, astfel că prin încheierea din 19 iunie 2006 s-a dispus înlocuirii

obligării de a nu părăsi țara cu arestarea preventivă, inculpatul H.K.O. fiind judecat

din acel moment procesual, în lipsă, deoarece s-a sustras de la judecată.

Așadar, Înalta Curte constată că recurentul

inculpat H.K.O. a avut cunoștință de procesul stabilit pentru recurs, că a mandatat

trei avocați pentru a-l apăra la proces și că a fost într-adevăr apărat de avocații

respectivi la proces.

De altfel, în cursul judecății în recurs,

inculpatul a fost citat, la domiciliul cunoscut și prin afișare la ușa Consiliului

Local, iar apărătorii aleși nu au invocat aspecte legate de citare, inclusiv la

termenul când au avut loc dezbaterile.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată

că în cauză nu este incident cazul prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.

În

ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut

de art. 386 lit. b) C. proc. pen. se constată că cerințele textului de lege sunt

prevăzute de legiuitor în mod cumulativ, nefiind suficient ca inculpatul contestator

să facă dovada imposibilității de prezentare, ci să și dovedească, pe lângă aceasta,

și imposibilitatea de a încunoștința instanța despre împiedicarea de a se prezenta.

Or, în situația concretă a speței deduse

judecății, în care din actele dosarului rezultă că inculpatul contestator s-a sustras

procesului penal, precum și faptul că acesta a fost reprezentat de apărători aleși,

denotă, în mod cert, invocarea formală a cazului de contestație prevăzut de

art. 386 lit. b) C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte constată că cele

două cazuri de contestație în anulare nu pot fi invocate simultan, situațiile avute

în vedere de legiuitor excluzându-se reciproc.

Astfel, cazul prevăzut de art. 386

lit. a) C. proc. pen. are în vedere lipsa recurentului datorată neîndeplinirii procedurii

de citare, acesta neavând cunoștință de termenul de judecată acordat în cauză, pe

când, în cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., procedura de citare a

fost legal îndeplinită, recurentul având cunoștință de termenul acordat, însă lipsa

sa de la judecarea recursului s-a datorat unei cauze care l-a pus în imposibilitatea

nu numai de a se prezenta, ci și de a încunoștința instanța despre această împiedicare.

Faptul că inculpatul contestator, prin

apărător, a invocat incidența ambelor cazuri de contestație în anulare, denotă,

în opinia Înaltei Curți, caracterul pur formal al contestației în anulare formulate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată

că inculpatul contestator nu a depus și nici nu a invocat, în sprijinul contestației,

dovezi care sunt la dosar, condiție de admisibilitate prevăzută expres în art. 391

alin. (2) teza finală C. proc. pen.

În

consecință, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de contestatorul H.K.O. împotriva deciziei penale nr. 611 din

data de 20 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 33970/2/2005.

Va face aplicarea art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., referitor la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de contestatorul H.K.O. împotriva deciziei penale nr. 611 din

data de 20 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 33970/2/2005.

Obligă contestatorul la plata sumei de

100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 24

ianuarie 2014.