ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2675/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 141 din 27 ianuarie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpatul A.S.R. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 86 4 alin. (1) C. pen., raportat la art. 83 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 129 din 2 iulie 1997 a Tribunalului București și executarea în întregime a acestei pedepse, la care se adaugă pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru noua infracțiune comisă în perioada termenului de încercare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii de o zi din 12 octombrie 2001 și perioada arestării preventive de la 20 aprilie 1996 la 5 iulie 1996. S-a luat act că inculpatul este arestat în altă cauză. În baza art. 117 C. pen., s-a dispus expulzarea inculpatului după executarea pedepsei. În temeiul art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 3.000.000 lei, din care 400.000 lei reprezintă onorariul apărătorului din oficiu avansat din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a hotărât, în fapt, următoarele: În ziua de 12 octombrie 2001, în urma percheziției corporale efectuate de organele de poliție, asupra inculpatului s-a găsit cantitatea de 0,11 gr.

heroină în amestec cu cofeină. Situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză: proces-verbal de depistare, proces-verbal de percheziție corporală, raport de constatare tehnico-științifică întocmit de Laboratorul de analize fizico-chimice droguri din cadrul Inspectoratului General al Poliției, declarațiile martorilor D.M.O., A.M.P., A.A.M., Ș.C.O., declarațiile inculpatului, acesta a recunoscut împrejurarea că este consumator de droguri, precizând că își administrează heroină datorită durerilor provocate de o rană pe care o are din timpul războiului din Irak.

Având în vedere faptul că inculpatul a săvârșit mai multe infracțiuni pe teritoriul țării începând cu anul 1996 și că nu i-a mai fost prelungită valabilitatea vizei de ședere începând cu 8 octombrie 2001, iar la dosarul cauzei nu s-au făcut dovezi care să creeze convingerea că există riscul ca acesta să fie supus la tortură în țara de origine, instanța de fond a dispus expulzarea inculpatului, în temeiul art. 117 C. pen. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 183 din 12 martie 2004, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 900.000 lei, onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei fiind avansat din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul A.S.H.R., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor atacate și reducerea cuantumului pedepsei aplicate. În ultimul cuvânt, inculpatul a solicitat înlăturarea prevederilor art. 117 C. pen., privind expulzarea, susținând că în țara sa este condamnat la moarte. Temeiul juridic al recursului îl constituie dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 14 și 17 1 C. proc. pen. Examinând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este fondat. În conformitate cu dispozițiile articolului 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Curtea constată că instanțele de judecată au dat eficiența cuvenită acestor criterii generale în procesul de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului A.S.R., ținând seama atât de pericolul social concret al faptei săvârșite, cât și de datele personale ale inculpatului care a recunoscut infracțiunea reținută în sarcina sa și a manifestat regretul cuvenit; totodată, instanțele de judecată au avut în vedere și împrejurarea că inculpatul este bolnav, dar au ținut seama și de statutul de recidivist al acestuia, precum și de ineficiența pedepselor neprivative de libertate care i-au fost aplicate anterior. Prin cuantumul său și modalitatea de executare dispusă, pedeapsa aplicată inculpatului este în măsură să asigure reeducarea acestuia și prevenirea săvârșirii pe viitor de fapte penale.

Pentru aceste motive, critica formulată prin motivele de recurs privind individualizarea pedepsei nu poate fi primită, fiind neîntemeiată. Curtea constată că recursul este fondat în ceea ce privește cel de-al doilea motiv invocat și bazat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc. pen. Potrivit art. 117 C. pen., expulzarea este o măsură de siguranță care se poate dispune față de cetățeanul străin care a comis o infracțiune. Instanța de judecată trebuie să constate că rămânerea făptuitorului pe teritoriul țării constituie o stare de pericol pentru a cărei înlăturare este necesară îndepărtarea lui din țară, dar și că în țara în care acesta va fi expulzat cetățeanul străin, nu riscă să fie supus la tortură.

Dispunând expulzarea inculpatului A.S.R., instanțele de judecată au dat o greșită interpretare dispozițiilor legale arătate și dovezilor existente la dosarul cauzei. Inculpatul a susținut în mod constant că a fost rănit în război, iar existența unei plăgi împușcate la piciorul stâng este de netăgăduit. Inculpatul a obținut statutul de refugiat începând cu anul 1999. Susținerile sale că în țara al cărei cetățean este, ar putea fi condamnat la moarte au fost ignorate de instanțele de judecată cu motivarea că nu s-au produs dovezi care să creeze convingerea că există acest risc. Or, aceste dovezi nu trebuiau administrate de către inculpat, sarcina probațiunii celor invocate de el revenind organului judiciar.

Pe de altă parte, Curtea constată că în țara al cărui cetățean este inculpatul există pedeapsa capitală, iar statutul acestuia de fost combatant de război l-ar putea expune unor riscuri plauzibile privind tratamentul la care ar putea fi supus. Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să admită recursul inculpatului și să caseze hotărârile pronunțate numai cu privire la măsura de siguranță prevăzută de art. 117 C. pen., pe care o înlătură. Celelalte dispoziții ale sentinței penale vor fi menținute. Curtea constată că recurentul este arestat în altă cauză. Văzând dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul A.S.R. împotriva deciziei penale nr. 183 din 12 martie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 141 din 30 iunie 2004 a Tribunalului București, secția II penală, numai cu privire la măsura de siguranță prevăzută de art. 117 C. pen., pe care o înlătură. Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale. Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 mai 2004.