ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 748/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 748/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a luat
în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București împotriva sentinței penale nr.4 din 12 februarie 2003 a
Curții de Apel București, Secția a II-a penală.
S-a
prezentat persoana extrădabilă A.O., în stare de arest și
asistată de avocat I.N. în baza împuternicirii avocațiale nr.13
emisă de Baroul București – Cabinet individual și d-na V.M.,
interpret de limbă turcă.
Procedura
de citare a fost legal îndeplinită.
Magistratul
asistent a făcut referatul cauzei, după care, constatând că nu
sunt cereri prealabile de formulat, Curtea a dat cuvântul asupra recursului.
Procurorul
a susținut recursul, solicitând admiterea acestuia și casarea
hotărârii atacate întrucât greșit s-a reținut că
există autoritate de lucru judecat atâta timp cât nu există
identitate în ceea ce privește calitatea persoanei extrădabile, care
în prezent are calitatea de condamnat, iar extrădarea se solicită
pentru executarea pedepsei și nu în vederea urmăririi și
judecării.
S-a
mai arătat că sunt îndeplinite toate condițiile pentru admiterea
cererii de extrădare, inclusiv cea referitoare la dubla incriminare
întrucât fapta pentru care persoana extrădabilă a fost
condamnată în Cehia constituie potrivit legii române infracțiunea de
înșelăciune.
Apărătorul
inculpatului a solicitat respingerea recursului ca nefondat și punerea în
libertate a persoanei extrădabile, susținând că atâta timp cât
în urmă cu 4 ani s-a respins cererea de extrădare a aceleiași
persoane pentru aceiași faptă, corect s-a reținut că în
cauză există autoritate de lucru judecat, stabilindu-se printr-o
hotărâre definitivă că nu este îndeplinită condiția
dublei incriminări.
S-a
precizat că principiul „non bis in idem” consacrat în art.20 din Legea
nr.296/2001 precum și în Convenția Europeană privind
Extrădarea, pe care România a ratificat-o, se referă inclusiv la
extrădare.
S-a
mai arătat că într-adevăr nu este îndeplinită condiția
dublei incriminări atâta timp cât conținutul legal al faptei
incriminate de legea cehă ca infracțiune de înșelăciune
este diferit de cel prevăzut de legea română.
De
asemenea s-a susținut că în cauză își găsesc aplicarea
dispozițiile art.19 din legea nr.296/2001 potrivit cărora statul
român poate refuza extrădarea în vederea executării unei pedepse
pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă, dacă
apreciază că procedura de judecată nu a satisfăcut minimul
dreptului la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de o
infracțiune.
S-a
precizat astfel că din hotărârile aflate la dosar rezultă
că persoana extrădabilă nu a fost citată în România,
deși se cunoștea faptul că se afla în această
țară deoarece se solicitase statului român extrădarea sa în
vederea urmăririi și judecării.
În
concluzie, apărătorul a arătat că se impune respingerea
recursului, cererea de extrădare nefiind fondată.
Persoana
extrădabilă a arătat că este de acord cu susținerile
apărătorului său.
C U R T E A
Deliberând
asupra recursului de față constată:
Prin
sentința nr.4 din 12 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel
București – Secția a II-a penală s-a respins cererea
formulată de Ministerul Justiției din Republica Cehă privind
extrădarea cetățeanului turc A.O. în vederea executării
pedepsei de 9 ani închisoare aplicată prin hotărârea Tribunalului
Praga din 20 septembrie 1999, definitivă la 24 noiembrie 1999, pentru
infracțiunea prevăzută de art.250 paragrafele 1 și 4 din
Codul penal ceh.
S-a
dispus punerea în libertate a persoanei reclamante dacă nu este
arestată în altă cauză.
Instanța de fond a reținut că
autoritățile judiciare din Republica Cehă au solicitat
extrădarea către acest stat a cetățeanului turc A.O. în
vederea executării unei pedepse de 9 ani închisoare aplicată prin
hotărârea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999, definitivă la 24
noiembrie 1999 pentru infracțiunea de înșelăciune
prevăzută de art.250 paragrafele 1 și 4 din Codul penal ceh
constând în aceea că în perioada ianuarie 1992 – mai 1993, în mod repetat
prin mai multe acte materiale, în calitate de proprietar al unui magazin din
Praga, a cumpărat mărfuri în valoare de 11.950.195 coroane cehe de la
un număr de 325 de furnizori, cu intenția de a nu le achita.
S-a
reținut că, anterior, la 25 noiembrie 1998 autoritățile
judiciare cehe au solicitat extrădarea aceleiași persoane în vederea
urmăririi și judecării pentru aceiași faptă iar prin
sentința penală nr.143/1999 a Tribunalului București –
Secția I-a penală, rămasă definitivă prin neapelare,
cererea a fost respinsă, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite
condițiile privind acordarea extrădării lipsind dubla
incriminare deoarece conținutul concret al faptei reținute în Cehia,
respectiv neplata la timp a unor facturi nu poate da naștere, potrivit
legii române, decât unui litigiu civil sau comercial, neregăsindu-se ca
atare în legislația penală română.
Instanța
de fond a mai reținut că susmenționata hotărâre fiind
rămasă definitivă a căpătat autoritate de lucru
judecat și în consecință leagă orice altă
instanță investită ulterior cu soluționarea unei cereri de
extrădare a aceleiași persoane, cu privire la aceiași faptă,
chiar dacă cererea se referă la executarea unei pedepse.
În
consecință, instanța de fond a constatat că nu sunt
îndeplinite condițiile legale pentru acordarea extrădării.
Sentința
a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București susținându-se că greșit a fost respinsă
cererea de extrădare întrucât, pe de o parte, nu există autoritate de
lucru judecat, iar pe de altă parte sunt întrunite toate condițiile
pentru admiterea cererii de extrădare, inclusiv cea referitoare la dubla
incriminare.
Recursul
își găsește temeiul în dispozițiile art.385/9 alin.1 pct.17
1
Cod procedură penală și este fondat din următoarele
considerente:
Curtea
constată că greșit s-a apreciat că există autoritate
de lucru judecat.
Hotărârile
judecătorești au autoritate de lucru judecat în măsura în care
legea le recunoaște un astfel de efect.
Nici Legea nr.296/2001 și nici Convenția
Europeană asupra Extrădării ratificată de România prin
Legea nr.80/1997 nu cuprind dispoziții exprese prin care să se
recunoască acest efect hotărârilor definitive pronunțate în
materia extrădării.
Art.20
din Legea nr.296/2001, la care s-a făcut referire în apărarea
persoanei reclamate, care consacră, ca și art.9 din Convenția
Europeană asupra Extrădării, principiul „non bis in idem”
nu-și găsește aplicabilitate întrucât nu se referă la
cererile de extrădare, ci are în vedere în exclusivitate fapta sau faptele
pentru care se cere extrădarea. („Extrădarea nu va fi acordată
când persoana reclamată a fost judecată definitiv de
autoritățile competente ale statului român pentru fapta sau faptele
pentru care se cere extrădarea.”)
În
lipsa unor dispoziții legale speciale referitoare la autoritatea de lucru
judecat a hotărârilor pronunțate în materia extrădării,
sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură penală.
Astfel,
art.415 alin.1 prevede că „hotărârile instanței penale devin
executorii la data când rămân definitive” dând astfel eficiență
activă autorității de lucru judecat.
Tot
astfel, potrivit art.22 alin.1 „hotărârea definitivă a instanței
penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care
judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a
persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.
Art.10
lit.j din Codul de procedură penală prevede autoritatea de lucru
judecat ca fiind o cauză care împiedică punerea în mișcare a
acțiunii penale sau continuarea exercitării ei, iar constatarea
existenței ei are drept consecință, după caz, încetarea
urmăririi penale sau încetarea procesului penal (art.11 alin.1 lit.c
și respectiv art.11 alin.2 lit.b).
În
acest ultim caz, în mod evident autoritatea de lucru judecat există numai
dacă în privința unei persoane s-a desfășurat o
judecată asupra unei acțiuni penale în înțelesul art.9 din Codul
de procedură penală și produce consecințe tot numai în
privința unei astfel de acțiuni.
Cum
potrivit art.9 alin.1 Cod procedură penală, acțiunea penală
are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârșit infracțiuni, se constată că o cerere de
extrădare nu constituie și nici nu poate fi asimilată unei
acțiuni penale.
În
concluzie, Curtea constată că în speță nu există nici
una din situațiile în care legea recunoaște unei hotărâri penale
definitive autoritatea de lucru judecat astfel încât, greșit s-a
reținut că sentința penală nr.143/1999 a Tribunalului
București fiind definitivă are în cauză autoritate de lucru
judecat și că nu ar fi întrunite condițiile prevăzute de
lege pentru admiterea extrădării.
Așa
fiind, recursul va fi admis și conform art.385/15 pct.2 lit.d Cod
procedură penală se va casa hotărârea atacată.
Rejudecând,
Curtea reține următoarele:
Atât
din cuprinsul Legii nr.296/2001 cât și al Convenției Europene privind
Extrădarea ratificată de România prin Legea nr.80/1997 rezultă
că extrădarea presupune îndeplinirea unor condiții de fond
și de formă.
Din
examinarea cauzei Curtea reține că sunt îndeplinite condițiile
de formă prevăzute pentru procedura extrădării.
Se
constată de asemenea, că sunt întrunite și condițiile de
fond.
Astfel,
din actele dosarului rezultă că persoana reclamată nu face parte
din categoria celor care, conform art.5 din Legea nr.296/2001 nu pot fi
extrădate din România.
Curtea
constată de asemenea că sunt întrunite condițiile privitoare la
faptă reținând că există dublă incriminare.
Astfel,
conform art.250 paragraful 1 din Codul penal al Republicii Cehia „orice
persoană care s-ar îmbogăți prejudiciind proprietatea altor
persoane prin înșelarea acestora, abuzând de greșelile oricui,
cauzând în acest fel o pierdere substanțială pentru proprietatea altora,
va fi condamnată la închisoare de 2 ani sau la interzicerea
desfășurării activității sale sau la o forfetare a
proprietății sale”.
Potrivit
paragrafului 4 „dacă infractorul a cauzat o pierdere pe scară
largă printr-o acțiune prevăzută de paragraful 1 va fi
condamnat la închisoare pe o perioadă de la 5 la 12 ani”.
Prin
hotărârea Tribunalului Praga din 20 septembrie 1999 astfel cum a fost
abrogată prin hotărârea Curții Supreme Praga în partea ce se
ocupă de închisoare și modul în care va fi ispășită pedeapsa,
cetățeanu turc A.O. a fost condamnat conform art.250 alin.4 din Codul
penal ceh, la închisoare pe o perioadă de 9 ani.
Din
hotărârile aflate la dosar rezultă că în concret s-a
reținut că A.O. a avut de la început intenția de a înșela
comercianții și că a acționat independent, în numele
companiei Carehard spol SRO deși nu fusese împuternicit în acest sens, iar
potrivit Extrasului de la Registrul Comerțului Tribunal Praga, numai
managerul executiv al companiei, respectiv d-nul G.G. avea o astfel de
împuternicire.
S-a reținut astfel, că fără a avea o
autorizație în acest sens, inculpatul a comandat de la diferite companii
și persoane fizice bunuri pe care apoi le-a vândut în magazinul său,
chiar la un preț foarte mic, folosind apoi banii obținuți în
scop personal, fără a plăti facturile aferente a căror
valoare este de 11.950.195 coroane cehe.
De
asemenea, s-a reținut că inculpatul a făcut contractele cu
intenția de a nu plăti niciodată bunurile.
Se
constată că fapta pentru care persoana reclamată a fost
condamnată este incriminată ca înșelăciune de art.215
alin.1-3 din Codul penal al României, care sancționează ca
infracțiune inducerea sau menținerea în eroare (ceea ce este sinonim
cu înșelarea) unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui
contract.
Curtea
reține de asemenea că infracțiunea pentru care a fost
condamnată persoana extrădabilă nu se numără printre
excepțiile prevăzute de legea privind extrădarea.
Se
constată că este îndeplinită și condiția
prevăzută de art.12 din lege referitoare la gravitatea pedepsei,
extrădarea fiind solicitată pentru executarea unei sancțiuni
penale mai mare de 1 an.
Curtea
reține că este neîntemeiată susținerea că există
situație prevăzută de art.19 din Legea nr.326/2001 pentru care
extrădarea poate fi refuzată.
Examinând
actele dosarului, Curtea reține că atât în fața primei
instanțe cât și în fața instanței de apel, persoana
extrădabilă a fost reprezentată de un avocat. Din hotărârea
Curții Supreme Praga rezultă că „ încă de la început a fost
respectată consecvent necesitatea inculpatului de a avea un avocat al
apărării cu aceleași drepturi ca ale sale, asigurarea că în
lipsa inculpatului, vor fi clarificate toate problemele și va fi
luată decizia corectă”.
Din
conținutul aceleiași hotărâri, rezultă că A.O. a
trimis din România, instanței, scrisori prin intermediul avocatului
său.
Așa
fiind, Curtea constată că nu există motive care să
ducă la concluzia că procedura de judecată nu a satisfăcut
minimul de drepturi la apărare recunoscute oricărei persoane
învinuite de o infracțiune.
Față
de toate considerentele expuse, Curtea constată că sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de lege și conform art.37 alin.4 din Legea
nr.296/2001, va admite cererea de extrădare a cetățeanului turc A.O.,
formulată de Ministerul Justiției din Republica Cehă.
Se va menține starea de arest a persoanei extrădabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite
recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București
împotriva sentinței penale nr.4 din 12 februarie 2003,
pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a
penală.
Casează
sentința penală atacată.
Rejudecând,
constată că sunt întrunite condițiile extrădării
și admite cererea de extrădare a cetățeanului turc A.O.,
formulată de Ministerul de Justiție al Republicii Cehe.
Menține
stare de arest.
Onorariul
cuvenit interpretului de limbă turcă, se va plăti din fondul
Curții Supreme de Justiție.
Pronunțată
în ședință publică, azi 14 februarie 2003.