ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1628/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 21 ianuarie 1998 la Judecătoria Drăgășani C.E., A.T., A.N. și M.L. au chemat în judecată D.F.P. Râmnicu Vâlcea și Comuna Pesceana prin reprezentant pentru a se dispune obligarea acestora de a restitui reclamanților bunurile mobile și imobile ce au fost confiscate de la autorul lor A.M.A. prin sentința penală nr. 586 din 21 septembrie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, ce a fost desființată prin admiterea recursului în anulare, conform deciziei penale nr. 1902 din 29 noiembrie 1994 a Curții Supreme de Justiție. După declinarea competenței de soluționare a cauzei, în raport de valoarea litigiului, cauza a parcurs trei cicluri procesuale.

O ultimă soluție de fond este dată prin sentința nr. 399 din 21 iunie 2001 a Tribunalului Vâlcea prin care a fost admisă acțiunea dispunându-se obligarea statului român prin Ministerul Finanțelor și a Comunei Pesceana să plătească reclamanților suma de 663.119.638 lei cu titlu de contravaloare a bunurilor confiscate abuziv de la autorul reclamanților. A fost respinsă acțiunea față de Inspectoratul Școlar Vâlcea ca nefondată și ca inadmisibilă față de Inspectoratul pentru Cultură și Culte Vâlcea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în adevăr reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii legali ai celui condamnat anterior A.A. și care a fost achitat prin admiterea recursului în anulare prin decizia nr. 1902 din 29 noiembrie 1994 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, fiind înlăturată în consecință și pedeapsa complementară a confiscării averii.

Apoi, în raport de înscrisurile depuse și de depoziția unui martor s-a reținut că în adevăr autorul reclamanților a fost proprietarul bunurilor pretinse prin acțiune, astfel că acțiunea în despăgubire este întemeiată. În legătură cu restituirea în natură, astfel cum reclamanții au precizat în ședință publică din 14 iunie 2002, numai a clădirii Căminului Cultural, fostă moară și a terenului aferent s-a constatat că cererea nu poate fi primită întrucât bunurile respective construcția cu terenul aferent aparțin domeniului public al comunei Pesceana, aprobat prin H. nr. 10 din 23 iulie 1999 a Consiliului Local, în raport de destinația acestora. Apoi, prin H.G. nr. 1362 din 27 decembrie 2001 a fost atestat domeniul public al Județului Vâlcea, în care a fost cuprins și imobilul în litigiu.

În consecință numai pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor și Comuna Pesceana au fost obligate să plătească reclamanților contravaloarea bunurilor confiscate abuziv de la autorul lor, stabilită potrivit variantei I a raportului de expertiză, care a răspuns la obiectivele stabilite de instanță prin încheierea din 12 aprilie 2002 și a reactualizat valoarea stabilită la 21 iunie 1998, data efectuării primei expertize la zi. Apelurile declarate de reclamanți împotriva acestei hotărâri au fost admise prin decizia nr. 76 din 31 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția civilă, prin care a fost schimbată în parte sentința, în sensul obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 1.426.330.483 lei cu titlu de despăgubiri civile.

A fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea cu același obiect îndreptată împotriva pârâtei comuna Pesceana Județul Vâlcea, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței. Prin aceeași decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de statul român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva ultimei sentințe de fond a tribunalului. Instanța de apel a reținut că prin susținerea orală reclamanții au precizat că solicită numai contravaloarea bunurilor, nemai susținând cererea de restituire în natură. În raport de acest obiect al cererii a fost majorat cuantumul despăgubirilor acordate, potrivit variantei a III-a raportului de expertiză, sumă ce reprezintă valoarea reală de înlocuire a bunurilor, spre deosebire de celelalte variante, inclusiv cea omologată de instanța de fond, care a stabilit valoarea uzurii bunurilor de până la data confiscării.

S-a avut în vedere că această ultimă valoare, stabilită prin varianta a III-a raportului de expertiză, prin care a fost actualizată la suma de 1.426.330.483 lei valoarea finală a bunurilor confiscate de 465.862.000 lei, astfel cum a fost stabilită de prima expertiză este necontestată de părți. În legătură cu răspunderea civilă pentru confiscarea abuzivă a bunurilor în litigiu s-a avut în vedere că numai statul are calitatea de debitor, fiind lipsită de relevanță destinația ulterioară a bunului sau deținătorii acestuia. De aceea a fost respinsă acțiunea îndreptată împotriva comunei Pesceana menținându-se hotărârea de respingere a acțiunii și față de celelalte pârâte. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recursurile de față statul român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

a Județului Vâlcea și reclamanții C.E., A.T., A.N. și M.L. Prin primul recurs se solicită casarea deciziei recurate și pe fond respingerea acțiunii față de statul român. Se susține că în mod greșit instanța a reținut concluziile unei expertize, varianta a III-a, care nu a fost dispusă de instanță și că după confiscare toate bunurile au fost atribuite Sfatului Popular al comunei Pesceana, în prezent comuna Pesceana reprezentată prin primar, singura culpabilă de degradarea, demolarea și dispariția bunurilor în litigiu, astfel că în mod greșit a fost obligat statul român la despăgubiri, în loc de comuna Pesceana. Reclamanții solicită prin recursul de față modificarea în parte a deciziei, în sensul restituirii în natură a clădirii moară (cămin cultural) și terenului aferent în valoare de 479.921.000 lei și restul să rămână așa cum s-a stabilit prin decizie, statul român fiind obligat la plata diferenței până la valoarea recunoscută de 1.426.330.183 lei.

Se arată că imobilul este stăpânit de comuna Pesceana, a fost trecut în domeniul public în anul 2002, ceea ce echivalează cu o nouă confiscare. Ambele recursuri sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare. Soluția dată în apel este în afara criticii, întrucât în adoptarea ei au fost avute în vedere cele stabilite prin decizia nr. 1177 din 4 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, prin care au fost admise recursurile părților, fiind casată decizia nr. 46 din 30 iunie 1999 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Tribunalul Vâlcea, pentru a fi introdus în cauză în calitate de pârât Ministerul Finanțelor, singurul abilitat prin lege să reprezinte statul ca subiect de drepturi și obligații în fața organelor de justiție.

În considerentele deciziei se arată că din cererea de chemare în judecată rezultă cu evidență că reclamanții au înțeles să revendice de la stat bunurile mobile și imobile, pe care acesta le-a preluat cu sau fără titlu de la autorul lor. Prin urmare statul trebuia citat în proces în calitate de pârât, neavând calitate procesuală pasivă D.G.F.P. a județului Vâlcea. Referirea la petitul acțiunii, și indicarea statului ca răspunzător pentru preluarea bunurilor confiscate, conduce la ideea că instanța supremă a avut în vedere răspunderea statului pentru despăgubirile solicitate. Și cum, potrivit art. 315 C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, rezultă că în mod legal și temeinic s-a hotărât în apel, înlăturându-se obligația de dezdăunare din sarcina unității deținătoare, rămânând a răspunde de efectele confiscării, statul care a preluat bunurile, nemaiavând semnificație juridică, celelalte raporturi de obligații create. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, este de observat că acest aspect al pricinii nu a constituit motiv de apel și prin urmare nu se pot admite critici pe acest temei soluției date în apel. De altfel, pornind de la această idee, că prin motivele de apel scrise și depuse în termenul legal, nu a fost contestat cuantumul despăgubirilor acordate, instanța a reținut chiar necontestarea de către părți a contravalorii bunurilor confiscate.

Cu privire la recursul reclamanților este de observat că astfel cum se menționează în considerentele hotărârii recurate, aceștia au precizat că solicită doar contravaloarea tuturor bunurilor confiscate, nemaisusținând cererea de restituire în natură. De asemenea, în încheierea de dezbateri din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, se consemnează că reclamanții solicită omologarea raportului de expertiză în varianta a III-a, care cuprinde exclusiv valoarea totală a bunurilor, și nu un calcul, în sensul restituirii în natură a unor bunuri și plata daunelor pentru diferența valorică. Din cele arătate rezultă că recurenții, apelanți în calea de atac anterioară și-au precizat cererea, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor pentru toate bunurile confiscate.

În această situație, nu se pot aduce critici hotărârii, în sensul art. 304 C. proc. civ., ce principial ar putea fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ori, de vreme ce hotărârea este dată în raport de precizarea acțiunii și a căii de atac exercitate, nu se poate susține că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Iar, în recurs nu se poate reveni asupra „precizărilor” făcute, practic, limitarea obiectului cererii, pentru că s-ar nesocoti prevederile art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 294 C. proc. civ., în sensul cărora nu se poate schimba în recurs obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Față de cele arătate, ambele recursuri urmează a fi respinse ca nefondate, fiind legală și temeinică hotărârea adoptată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.E., A.T., A.N., M.L. și pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea împotriva deciziei nr. 76 A din 31 octombrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2004.