ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1628/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 21

ianuarie 1998 la Judecătoria Drăgășani C.E., A.T., A.N. și M.L. au chemat în

judecată D.F.P. Râmnicu Vâlcea și Comuna Pesceana prin reprezentant pentru a se

dispune obligarea acestora de a restitui reclamanților bunurile mobile și

imobile ce au fost confiscate de la autorul lor A.M.A. prin sentința penală nr.

586 din 21 septembrie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, ce a fost

desființată prin admiterea recursului în anulare, conform deciziei penale nr.

1902 din 29 noiembrie 1994 a Curții Supreme de Justiție.

După declinarea competenței de

soluționare a cauzei, în raport de valoarea litigiului, cauza a parcurs trei

cicluri procesuale.

O ultimă soluție de fond este dată

prin sentința nr. 399 din 21 iunie 2001 a Tribunalului Vâlcea prin care a fost

admisă acțiunea dispunându-se obligarea statului român prin Ministerul

Finanțelor și a Comunei Pesceana să plătească reclamanților suma de 663.119.638

lei cu titlu de contravaloare a bunurilor confiscate abuziv de la autorul

reclamanților.

A fost respinsă acțiunea față de

Inspectoratul Școlar Vâlcea ca nefondată și ca inadmisibilă față de

Inspectoratul pentru Cultură și Culte Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că în adevăr reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii legali ai

celui condamnat anterior A.A. și care a fost achitat prin admiterea recursului

în anulare prin decizia nr. 1902 din 29 noiembrie 1994 a Curții Supreme de

Justiție, secția penală, fiind înlăturată în consecință și pedeapsa

complementară a confiscării averii.

Apoi, în raport de înscrisurile

depuse și de depoziția unui martor s-a reținut că în adevăr autorul

reclamanților a fost proprietarul bunurilor pretinse prin acțiune, astfel că

acțiunea în despăgubire este întemeiată. În legătură cu restituirea în natură,

astfel cum reclamanții au precizat în ședință publică din 14 iunie 2002, numai

a clădirii Căminului Cultural, fostă moară și a terenului aferent s-a constatat

că cererea nu poate fi primită întrucât bunurile respective construcția cu

terenul aferent aparțin domeniului public al comunei Pesceana, aprobat prin H.

nr. 10 din 23 iulie 1999 a Consiliului Local, în raport de destinația acestora.

Apoi, prin H.G. nr. 1362 din 27 decembrie 2001 a fost atestat domeniul public

al Județului Vâlcea, în care a fost cuprins și imobilul în litigiu.

În consecință numai pârâtul statul

român prin Ministerul Finanțelor și Comuna Pesceana au fost obligate să

plătească reclamanților contravaloarea bunurilor confiscate abuziv de la

autorul lor, stabilită potrivit variantei I a raportului de expertiză, care a

răspuns la obiectivele stabilite de instanță prin încheierea din 12 aprilie

2002 și a reactualizat valoarea stabilită la 21 iunie 1998, data efectuării

primei expertize la zi.

Apelurile declarate de reclamanți

împotriva acestei hotărâri au fost admise prin decizia nr. 76 din 31 octombrie

2002 a Curții de Apel București, secția civilă, prin care a fost schimbată în

parte sentința, în sensul obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata

sumei de 1.426.330.483 lei cu titlu de despăgubiri civile.

A fost respinsă ca inadmisibilă

acțiunea cu același obiect îndreptată împotriva pârâtei comuna Pesceana Județul

Vâlcea, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

Prin aceeași decizie a fost respins

ca nefondat apelul declarat de statul român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva ultimei sentințe de fond a tribunalului.

Instanța de apel a reținut că prin

susținerea orală reclamanții au precizat că solicită numai contravaloarea

bunurilor, nemai susținând cererea de restituire în natură.

În raport de acest obiect al cererii

a fost majorat cuantumul despăgubirilor acordate, potrivit variantei a III-a

raportului de expertiză, sumă ce reprezintă valoarea reală de înlocuire a

bunurilor, spre deosebire de celelalte variante, inclusiv cea omologată de

instanța de fond, care a stabilit valoarea uzurii bunurilor de până la data

confiscării.

S-a avut în vedere că această ultimă

valoare, stabilită prin varianta a III-a raportului de expertiză, prin care a

fost actualizată la suma de 1.426.330.483 lei valoarea finală a bunurilor

confiscate de 465.862.000 lei, astfel cum a fost stabilită de prima expertiză

este necontestată de părți. În legătură cu răspunderea civilă pentru

confiscarea abuzivă a bunurilor în litigiu s-a avut în vedere că numai statul

are calitatea de debitor, fiind lipsită de relevanță destinația ulterioară a

bunului sau deținătorii acestuia. De aceea a fost respinsă acțiunea îndreptată

împotriva comunei Pesceana menținându-se hotărârea de respingere a acțiunii și față

de celelalte pârâte.

Împotriva acestei hotărâri, au

declarat recursurile de față statul român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. a Județului Vâlcea și reclamanții C.E., A.T., A.N. și

M.L.

Prin primul recurs se solicită

casarea deciziei recurate și pe fond respingerea acțiunii față de statul român.

Se susține că în mod greșit instanța a reținut concluziile unei expertize,

varianta a III-a, care nu a fost dispusă de instanță și că după confiscare

toate bunurile au fost atribuite Sfatului Popular al comunei Pesceana, în

prezent comuna Pesceana reprezentată prin primar, singura culpabilă de

degradarea, demolarea și dispariția bunurilor în litigiu, astfel că în mod

greșit a fost obligat statul român la despăgubiri, în loc de comuna Pesceana.

Reclamanții solicită prin recursul

de față modificarea în parte a deciziei, în sensul restituirii în natură a

clădirii moară (cămin cultural) și terenului aferent în valoare de 479.921.000

lei și restul să rămână așa cum s-a stabilit prin decizie, statul român fiind

obligat la plata diferenței până la valoarea recunoscută de 1.426.330.183 lei.

Se arată că imobilul este stăpânit de comuna Pesceana, a fost trecut în

domeniul public în anul 2002, ceea ce echivalează cu o nouă confiscare.

Ambele recursuri sunt nefondate,

urmând a fi respinse ca atare.

Soluția dată în apel este în afara

criticii, întrucât în adoptarea ei au fost avute în vedere cele stabilite prin

decizia nr. 1177 din 4 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția

civilă, prin care au fost admise recursurile părților, fiind casată decizia nr.

46 din 30 iunie 1999 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Tribunalul Vâlcea, pentru

a fi introdus în cauză în calitate de pârât Ministerul Finanțelor, singurul

abilitat prin lege să reprezinte statul ca subiect de drepturi și obligații în

fața organelor de justiție. În considerentele deciziei se arată că din cererea

de chemare în judecată rezultă cu evidență că reclamanții au înțeles să

revendice de la stat bunurile mobile și imobile, pe care acesta le-a preluat cu

sau fără titlu de la autorul lor.

Prin urmare statul trebuia citat în

proces în calitate de pârât, neavând calitate procesuală pasivă D.G.F.P. a

județului Vâlcea.

Referirea la petitul acțiunii, și

indicarea statului ca răspunzător pentru preluarea bunurilor confiscate,

conduce la ideea că instanța supremă a avut în vedere răspunderea statului

pentru despăgubirile solicitate.

Și cum, potrivit art. 315 C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, rezultă că în mod

legal și temeinic s-a hotărât în apel, înlăturându-se obligația de dezdăunare

din sarcina unității deținătoare, rămânând a răspunde de efectele confiscării,

statul care a preluat bunurile, nemaiavând semnificație juridică, celelalte

raporturi de obligații create.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, este de observat că acest aspect al pricinii nu a

constituit motiv de apel și prin urmare nu se pot admite critici pe acest temei

soluției date în apel. De altfel, pornind de la această idee, că prin motivele

de apel scrise și depuse în termenul legal, nu a fost contestat cuantumul

despăgubirilor acordate, instanța a reținut chiar necontestarea de către părți

a contravalorii bunurilor confiscate.

Cu privire la recursul reclamanților

este de observat că astfel cum se menționează în considerentele hotărârii

recurate, aceștia au precizat că solicită doar contravaloarea tuturor bunurilor

confiscate, nemaisusținând cererea de restituire în natură.

De asemenea, în încheierea de

dezbateri din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, se

consemnează că reclamanții solicită omologarea raportului de expertiză în

varianta a III-a, care cuprinde exclusiv valoarea totală a bunurilor, și nu un

calcul, în sensul restituirii în natură a unor bunuri și plata daunelor pentru

diferența valorică.

Din cele arătate rezultă că

recurenții, apelanți în calea de atac anterioară și-au precizat cererea, în

sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor pentru toate bunurile

confiscate. În această situație, nu se pot aduce critici hotărârii, în sensul

art. 304 C. proc. civ., ce principial ar putea fi încadrate în prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. Ori, de vreme ce hotărârea este dată în raport de

precizarea acțiunii și a căii de atac exercitate, nu se poate susține că

hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Iar, în recurs nu se poate reveni

asupra „precizărilor” făcute, practic, limitarea obiectului cererii, pentru că

s-ar nesocoti prevederile art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 294 C. proc.

civ., în sensul cărora nu se poate schimba în recurs obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Față de cele arătate, ambele

recursuri urmează a fi respinse ca nefondate, fiind legală și temeinică

hotărârea adoptată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.E., A.T., A.N., M.L. și

pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

D.G.F.P. Vâlcea împotriva deciziei nr. 76 A din 31 octombrie 2002 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 februarie 2004.