ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5108/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5108/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 336 din 9

iunie 2003, Tribunalul Vâlcea a respins excepțiile invocate de Municipiul

Râmnicu Vâlcea și P.C. și au fost respinse contestațiile precizate prin cererea

de la fila 50 dosar, formulate de U.F., U.I. și U.E., în contradictoriu cu Municipiul

Râmnicu Vâlcea, Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea și P.C.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că excepțiile tardivității formulării contestațiilor

și a lipsei calității procesuale active nu sunt întemeiate, deoarece contestațiile

împotriva celor două dispoziții au fost formulate în termen și reclamanții,

care pretind că împreună cu pârâta sunt moștenitorii fostului proprietar U.G.,

sunt îndreptățiți să formuleze contestație împotriva dispoziției nr. 474 din 28

mai 2002.

Reține instanța de fond, că cererea

reclamanților pentru restituirea în natură a imobilului în favoarea lor și a

pârâtei nu este întemeiată, pentru că bunul a fost deja restituit prin

dispoziția nr. 474/2002. Din actele depuse la dosar rezultă că imobilul a fost

proprietatea defunctului U.G., care a avut doi descendenți (pârâta și tatăl

reclamanților) și că prin decizia nr. 445 din 30 iulie 1979 a fost trecut în

proprietatea statului de la P.I., soțul pârâtei P.C., iar, potrivit art. 3 lit.

a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sunt persoane

îndreptățite, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în

mod abuziv a acestora. Reclamanții nu au făcut dovada că erau comoștenitori

asupra imobilelor, pentru a se dispune restituirea în natură a bunurilor în

indiviziune.

Prin decizia civilă nr. 248/A din 11

februarie 2004, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de reclamanți și

a schimbat sentința apelată, în sensul admiterii acțiunilor conexe, anulării

dispozițiilor nr. 897 din 28 noiembrie 2002 și nr. 474 din 28 mai 2002, emise

de Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea, în privința imobilului (casă în

suprafață de 51,05 mp și teren aferent în suprafață de 457,25 mp), situat în

Râmnicu Vâlcea, constatând că sunt îndreptățiți la restituire, atât pârâta

P.C., prin moștenitorii intervenienți, cât și U.M. prin moștenitorii săi reclamanții

U.F., U.I. și U.G.E.

Intimații au fost obligați să

plătească apelanților suma de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că

unitatea deținătoare a răspuns negativ la cererea reclamanților, motivat de

faptul că imobilul a fost preluat de la P.I., titular de rol fiscal și

deținător a două construcții, însă nici măcar pârâții nu pretind că P.I. a fost

proprietar. Aceștia au invocat că proprietară a bunului a fost P.C. (soția lui

P.I.), care l-a dobândit prin înzestrare.

Se mai reține, că primarul și-a

fundamentat dispoziția pe considerentul unei posesii de lungă durată, de peste

31 de ani, în favoarea lui P.I., făcând aprecieri pentru o eventuală dobândire

a bunului prin uzucapiune. Acest mod de dobândire poate fi însă invocat numai

de cel în favoarea căruia ar trebui să opereze, iar P.C. a invocat numai

înzestrarea.

In privința modului de transmitere a

proprietății de la U.G., inclusiv pârâții pretind că s-a produs în favoarea

autoarei lor prin înzestrare, însă o asemenea dovadă nu s-a făcut în cauză,

deși la instanța de apel s-a încuviințat suplimentarea probatorului.

Dimpotrivă, din probele administrate rezultă că la data de 5 ianuarie 1945,

când a decedat U.G., U.M.(născut la data de 20 iunie 1930), era minor. De

aceea, împotriva acestuia nu a început să curgă termenul de acceptare a

succesiunii și nici nu i se putea deschide rol fiscal, iar din declarațiile

martorilor audiați la cererea reclamanților rezultă că ambii frați s-au ocupat

de încasarea chiriilor și U.M. și-a manifestat intenția de a se muta efectiv în

casă, însemnând prin aceasta că ambii frați au acceptat succesiunea, culegând

fructele imobilului închiriat, fără să existe vreun act de exercițiu exclusiv

și individual al proprietății din partea unuia dintre ei.

În privința înzestrării, aceeași

martori arată că a avut loc, dar pentru construcția situată în comuna

Cremenari, sat Bratia Deal și nu pentru construcția care face obiectul

litigiului.

Reține instanța de apel, că imobilul

fiind preluat de la ambii fii ai fostului proprietar, chiar dacă autorul

reclamanților nu a fost menționat în documentația de preluare, în condițiile

Legii nr. 10/2001 restituirea proprietății trebuie să se facă în beneficiul

tuturor moștenitorilor.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta O.V., invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ. După ce

prezintă istoricul procesului, recurenta susține că hotărârea atacată este dată

cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice pentru

aplicarea acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Arată recurenta, că sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii numai proprietarii imobilelor, iar din

actele depuse la dosar rezultă că la data preluării imobilul se afla în

proprietatea autoarei recurentei P.C.

Înscrisurile depuse la dosar

(declarație fiscală, declarația pentru stabilirea impozitului asupra terenului

și clădirilor nr. 5303 din 12 februarie 1992, adresa nr. 30986 din 14 aprilie

1992) atestă faptul că imobilul a aparținut lui P.C. și P.I. Această

împrejurare rezultă și din procesul verbal de evaluare a locuinței, fișa

tehnică a locuinței și decizia nr. 445 din 30 iulie 1979.

Recurenta susține că instanța de apel

a reținut că imobilul a aparținut defunctului U.G., pe baza declarațiilor a 2

martori și că din probele administrate în cauză rezultă că P.C. și U.M. au

făcut acte de administrare, însă această împrejurare nu prezintă relevanță în

cauză, deoarece din actele depuse la dosar rezultă că imobilul a fost edificat

de părinții recurentei, în perioada 1946–1948, după decesul autorului U.G.

Se mai susține, că hotărârea atacată

este nelegală, deoarece curtea de apel a admis cererea de apel, motivată pe

împrejurări care nu au legătură cu dispozitivul sentinței apelate. In cererea

de apel se invocă faptul că în mod greșit prin hotărârea apelată s-a reținut că

autorii recurentei au dobândit dreptul prin uzucapiune, deși nici în

considerente și nici în dispozitivul hotărârii nu s-a reținut dobândirea

dreptului prin prescripție achizitivă, instanța de fond fundamentându-și

soluția pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, referitoare la faptul că este

îndreptățită la măsuri reparatorii persoana care era proprietara bunului la data

preluării.

Intimații-reclamanți au formulat

întâmpinare, prin care au cerut să se respingă recursul și recurenta să fie

obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul va fi respins, pentru

următoarele considerente:

Criticile formulate fac posibilă

încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, însă

dispozițiile acestui text nu sunt incidente în cauză.

Instanța de apel a aplicat corect

dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privitoare la

persoanele îndreptățite la măsuri reparatori.

Textul dispune „sunt îndreptățite,

în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în

natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai

imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”.

În privința imobilului care face

obiectul procesului, corect s-a reținut prin hotărârea atacată că a aparținut

defunctului U.G., autorul comun al defunctei P.C. (mama recurentei) și al

defunctului U.M.(soțul reclamantei-intimate U.F. și tatăl reclamanților

intimați U.I. și U.G.E.).

Faptul că edificarea construcției

s-a realizat de U.G., pe terenul proprietatea sa, este dovedit cu autorizația

emisă la data de 9 aprilie 1935 la cererea acestuia, aflată la fila 15 din

dosarul instanței de fond, în care există precizarea că autorizația este dată

pentru edificarea unei construcții pe „terenul ce posedă U.G.”.

În cursul procesului, pârâta P.C. și

recurenta, introdusă în judecată împreună cu intimații pârâți, ca moștenitori

ai pârâtei, au făcut susțineri contradictorii cu privire la persoana care a

edificat construcția și la modul în care soții P. au dobândit dreptul de

proprietate asupra bunului.

În întâmpinarea depusă la instanța

de fond, pârâta P.C. a susținut că din recensământul efectuat în anul 1948,

atestat prin buletinul clădirii și actele întocmite la momentul preluării

imobilului de către stat, rezultă că proprietar al bunului era soțul acesteia

P.I., iar în declarația de recurs se arată că U.G. (bunicul recurentei) a cerut

să se elibereze autorizație de construire în anul 1935, când fiica acestuia

(mama recurentei) avea vârsta de 15 ani, însă construcția urma să fie edificată

pentru P.C.

Tot în declarația de recurs se mai

susține (pentru prima dată) că cei care au edificat construcția, în perioada

1946–1948, după decesul lui U.G., au fost soții P.I. și C.

Aceste susțineri nu au fost dovedite

în cauză, iar faptul că imobilul, teren și construcție, a fost proprietatea

numitului U.G., autorul comun al părților, este reținut și prin sentința

pronunțată de instanța de fond, considerată de recurentă ca fiind legală și

temeinică.

De altfel, faptul că edificarea

construcției nu s-a realizat în perioada 1946–1948, rezultă din actele invocate

de pârâta P.C., deoarece foaia de recensământ s-a întocmit la data de 15

decembrie 1948, pe baza declarației făcute de D.I., care deținea imobilul în

calitate de chiriaș, fiind instalat din anul 1937, când U.G. era în viață.

Cu actele invocate de recurentă nu

s-a făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului de la

U.G. la părinții acesteia.

Mențiunile făcute în rolul fiscal,

pe baza declarației pentru stabilirea impozitului, consemnările din fișa de

recensământ, procesul verbal de evaluare și fișa tehnică a imobilului nu sunt

acte translative de proprietate.

Pot fi considerate acte doveditoare

a dreptului de proprietate, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, și istoricul

de rol fiscal, procesul verbal întocmit cu ocazia preluării, extras din

registrul agricol etc., dar numai în lipsa altor acte care să ateste faptul că

dreptul de proprietate asupra bunului preluat de stat aparținea altei persoane

decât cea înscrisă în actele menționate ori că aceasta nu era singura

proprietară a bunului.

Or, în speță, cu actele invocate de

reclamanții-intimați, s-a făcut dovada că proprietar al imobilului a fost U.G.,

decedat în anul 1945, că succesiunea acestuia s-a transmis descendenților P.C.

(mama recurentei) și U.M. și că P.I. (soțul pârâtei P.C.), înscris în actele

invocate de recurentă, nu a dobândit proprietatea prin vreunul din modurile de

dobândire prevăzute de lege.

De aceea, dreptul de proprietate

asupra imobilului care a aparținut defunctului U.G., fiind transmis la decesul

acestuia mamei recurentei (P.C.) și lui U.M., a cărui succesiune s-a transmis

reclamanților, sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii atât reclamanții, cât și

pârâții persoane fizice, așa cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată.

Neîntemeiată este și susținerea că

cererea de apel trebuia respinsă, pentru că au fost invocate împrejurări care

nu au legătură cu soluția pronunțată prin sentința apelată.

Într-adevăr, motivele de apel care

privesc prescripția achizitivă nu au legătură cu cele hotărâte de instanța de

fond, deoarece la această instanță nu s-a invocat dobândirea dreptului de

proprietate prin prescripție achizitivă, iar prin sentința apelată nu s-a

reținut că pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului prin

uzucapiune, însă motivele de apel nu privesc numai prescripția. La pct. 2 lit.

c) din declarația de apel, reclamanții apelanți arată că, în ipoteza în care

instanța de fond nu a avut în vedere prescripția achizitivă, soluția respingerii

contestației este lipsită de temei legal, pentru că U.G. a fost proprietarul

imobilului și nu s-a făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate de la

acesta la soții P.

În raport de această susținere,

corect instanța de apel a efectuat controlul legalității și temeiniciei

hotărârii atacate, și a reținut că dispozițiile emise de primar sunt nelegale,

deoarece, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, sunt îndreptățiți

la măsuri reparatorii atât reclamanții cât și moștenitorii defunctei P.C.

În hotărârea recurată se fac

referiri și la prescripția achizitivă, în raport de conținutul dispozițiilor

contestate, iar instanța de apel corect a reținut că uzucapiunea ca mod de

dobândire a proprietății poate fi invocată numai de cel interesat.

Potrivit prevederilor art. 1841 C.

civ., uzucapiunea nu poate fi invocată nici de instanță din oficiu.

Or, în prezenta cauză, acest mod de

dobândire a proprietății, care în cazul coproprietarilor prezintă

particularități, nu a fost invocat de persoanele interesate la instanțele de

fond și apel și nici prin declarația de recurs.

Prin urmare, se constată că

dispozițiile prin care s-a respins cererea contestatorilor pentru restituirea

în natură a imobilului, bunul fiind restituit numai pârâtei P.C., sunt

nelegale, deoarece pentru acest imobil sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii

toți moștenitorii defuncților P.C. și U.M., așa cum corect s-a reținut prin

hotărârea atacată.

Pentru considerentele expuse, va fi

respins recursul declarat de pârâtă, iar, conform art. 274 C. proc. civ.,

recurenta va fi obligată să plătească intimaților-reclamanți cheltuielile de

judecată efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâta O.V.

împotriva deciziei civile nr. 248/A din 11 februarie 2004 a Curții de Apel

Pitești.

Obligă recurenta să plătească

intimaților-reclamanți suma de 8.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

iunie

2005.