ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7826/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 22 martie 2005, reclamanții A.A., A.C.M. și A.B. au formulat o contestație împotriva dispoziției nr. 73 din 14 februarie 2005 emisă de Direcția de Sănătate Publică a județului Vâlcea. S-a solicitat anularea dispoziției prin care s-a respins cererea lor de restituire în natură a imobilului situat în județul Vâlcea, formulată de A.E., autorul lor, în temeiul Legii nr. 10/2001. Pârâta prin întâmpinare a solicitat respingerea contestației și a formulat totodată o cerere reconvențională prin care a solicitat ca în cazul admiterii acțiunii și restituirii în natură a imobilului, să fie obligați reclamanții la plata sumei de 953.518.653 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și investițiilor aduse imobilului.

Reclamanții au formulat și ei o cerere reconvențională la pretențiile pârâtei solicitând obligarea acesteia la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada 14 iunie 2002-14 iunie 2005 de 900.000.000 lei și să se constate intervenită compensația între cele două debite. În cauză s-a dispus la 27 septembrie 2005 introducerea în proces în calitate de pârât a Consiliului județean Vâlcea, urmare punerii în aplicare a H.G. nr. 867 din 16 august 2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului și administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor. Urmare acestui act normativ pârâta a predat imobilul în litigiu către Consiliul județean Vâlcea, acest imobil rămânând numai în folosința pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 338 din 26 mai 2006 Tribunalul Vâlcea a admis contestația, a anulat dispoziția nr. 73 din 14 februarie 2005 și a obligat pe pârâta Direcția de sănătate Publică Vâlcea să emită o nouă dispoziție, prin care să restituie în natură imobilul. Au fost respinse cererile reconvențională a pârâtei și de pretenții a reclamanților. Acțiunea a fost respinsă față de Consiliul județean Vâlcea. În motivarea acestei sentințe instanța a reținut că prin dispoziția nr. 73/2005 Direcția de Sănătate Publică Vrancea a respins notificarea reclamanților pentru că aceștia nu au calitatea de persoane îndreptățite, conform art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, pentru că nu există identitate între fostul proprietar și autorul reclamanților, numitul R.O.S., pentru că nu există identitate între semnătura prin care s-a cumpărat imobilul și semnătura din testamentul olograf al lui R.O.S.

și nu s-a dovedit că imobilul a aparținut lui R.S. S-a constatat că această dispoziție este ilegală deoarece A.E. este persoană îndreptățită să revendice imobilul ce a aparținut lui R.O.S. Astfel s-a constatat că prin actul de vânzare–cumpărare din 8 aprilie 1933 R.O.S. a cumpărat imobilul de la E. și M.T. Imobilul a fost naționalizat prin Decretul 92/1950 în ale cărui anexe figurează ca aparținând lui S.O. Împrejurarea că este vorba de una și aceeași persoană, neexistând deosebiri între R.O.S. și S.O. rezultă, s-a arătat în considerentele sentinței, din diferitele acte încheiate pe parcursul vieții, când acesta și-a declinat identitatea folosind în mod divers asocierea dintre numele și prenumele sale: R.O.S., R.S., S.O.R.

și, în ultima parte a vieții, S.O. S-a mai constatat ca dovedită succesiunea lui S.O. în persoana C.S. (certificat de moștenitor nr. 1111 din 19 octombrie 1981), apoi în persoana lui A.E. la decesul C.S. (certificat de moștenitor nr. 2010 din 28 decembrie 1990). Pe A.E. l-au moștenit, la decesul acestuia survenit la 27 martie 2002, reclamanții din prezenta cauză (certificat de moștenitor nr. 60 din 16 mai 2002). Identitatea dintre imobilul cumpărat în 1933 de R.O.S. și imobilul revendicat de reclamanți și deținut de pârâta Direcția de Sănătate Publică Vâlcea a fost constatată de expertul C.M.C., imobil situat în Râmnicu Vâlcea. Instanța a constatat că revendicarea în natură este îndreptățită iar cererile de despăgubiri formulate de părți una împotriva celeilalte au fost considerate inadmisibilă și respectiv, nefondată în cadrul revendicării întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

În acest sens s-a reținut că potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire, libere de orice sarcini. În raport de împrejurarea că apartenența imobilului la Consiliul județean Vâlcea nu a fost atestată printr-un act normativ și entitatea îndreptățită să rezolve notificarea fiind pârâta care îl folosește, și care s-a pronunțat prin dispoziția atacată, s-a considerat că pârâtul Consiliul județean Vâlcea nu are calitate procesuală pasivă. Curtea de Apel Pitești prin decizia nr. 49 A din 19 februarie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 388/2006 de pârâta devenită între timp Autoritatea de Sănătate Publică Vâlcea.

Instanța de apel a constatat nefondate criticile formulate de apelantă în raport de acestea constatând că instanța de fond a făcut o temeinică și corectă apreciere a probelor administrate. Aceste probe au fost completate și în apel, prin declarații de martor care au confirmat folosirea de către fostul proprietar a mai multor variații ale numelor sale, acesta fiind urmărit și arestat de regimul comunist care i-a și confiscat bunurile. Instanța a constatat că deși apelanta a contestat identitatea autorului persoanei care a revendicat imobilul cu proprietarul acestuia, nu s-a făcut o dovadă concretă de către apelantă în sensul că descendent al titularului contractului de proprietate ar fi o altă persoană concretă, pentru a putea opune această situație cererii de revendicare.

Împotriva deciziei curții de apel pârâta Autoritatea de Sănătate Publică Vâlcea a formulat în termen legal recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt recurenta a criticat hotărârea pentru că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, reluând motivele formulate în apel. Astfel s-a considerat că s-a aplicat greșit art. 4 din Legea nr. 10/2001, în cauză fiind în mod neîntemeiat considerați moștenitorii lui S.O. îndreptățiți să revendice imobilul proprietatea lui R.O.S. S-a criticat faptul că instanța nu a motivat de ce a considerat dovedită identitatea dintre această din urmă persoană și autorul reclamanților, inițiala O. putând însemna și alte prenume ca de pildă O.V. S-a arătat că s-a interpretat greșit raportul de expertiză din acesta nerezultând identitatea dintre imobilul deținut de pârâtă și cel cumpărat de R.O.S.

S-a criticat modul în care s-au administrat probele și s-au exprimat îndoieli cu privire la credibilitatea declarației martorului audiat de instanța de apel. Intimații-reclamanți au invocat excepția nulității recursului față de împrejurarea că motivele de fapt nu se încadrează în temeiul de drept invocat și, ca urmare, recursul este de fapt nemotivat. Recurenta și-a întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. detaliind în cadrul motivării elementele de fapt care au condus la concluzia pârâtei că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, invocând și dispoziția apreciată a fi fost greșit aplicată, art. 4 din Legea nr. 10/2001. În raport de această situație și văzând conținutul cererii de recurs se constată că în privința acestuia nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 306 C. proc.

civ. pentru a constata că recursul este nul, împrejurare față de care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins această excepție ca nefondată. Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate Înalta Curte a constatat că decizia este legală și temeinică și a respins recursul pentru următoarele considerente: Potrivit criticilor de fapt recursul vizează teza a II-a a motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 și anume hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, prin interpretarea greșită dată de instanță textului de lege, în speță art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în raport de situația de fapt constatată în cauză. Potrivit art. 4 alin. (2) de prevederile Legii nr. 10/2001 beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Acest text a fost corect aplicat de instanța de fond, soluție confirmată de instanța de apel, motivat de împrejurarea că reclamanții au dovedit calitatea de moștenitori ai lui A.E., persoana care a notificat cu cerere de revendicare în natură pe pârâtă, în calitatea acestuia de succesor al fostului proprietar. Discuția principală în cauză, legată și de motivele de respingere a notificării, au vizat poziția constantă în proces a pârâtei care a susținut că nu există identitate între R.O.S., proprietarul imobilului cumpărat prin act autentic în 1933 și S.O., reclamanții dovedind că au ascendent în această persoană și nu în R.O.S. S-a mai invocat lipsa de identificare a imobilului, imobilul deținut de pârâtă, cu titlu de folosință, nefiind cel pentru care s-a invocat actul de proprietate.

În primul rând este de remarcat că deși se critică considerentele atât ale instanței de fond cât și ale instanței de apel care a suplimentat probele în ideea risipirii îndoielilor cu privire la identitatea imobilului și a proprietarului acestuia, recurenta nu și-a putut întemeia criticile pe probe care să susțină o altă situație de fapt decât cea stabilită, argumentat, de cele două instanțe. Sub acest aspect în mod corect instanța de apel a reținut că pârâta nu a putut prezenta probe pentru identificarea unei alte persoane cu numele de S.O., astfel încât faptul negativ pretins să poată fi identificat prin dovedirea unui fapt pozitiv contrar. Pe de altă parte este de constatat că o critică care se referă la o greșeală gravă întemeiată pe o apreciere eronată a probelor administrate nu mai poate fi primită după intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 138/2000 care a abrogat pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. care prevedea un atare motiv de recurs. Cât privește criticile referitoare la modalitatea administrării probelor în instanța de apel acestea exced, în mod egal, motivele pentru care se poate declara recurs, așa cum sunt ele menționate limitativ de textul în vigoare al art. 304 C. proc. civ., text care prevede modificarea și casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate. Pentru considerentele mai sus arătate și văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-contestatori A.A., A.B., A.C.M. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea de Sănătate Publică Vâlcea împotriva deciziei nr. 49/A din 19 februarie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2007.