ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2221/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin sentința nr. 34 din 14 octombrie 2002 a condamnat pe

inculpata A.E.L. la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare și 5 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru

comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 246 și art. 248 C. pen.

În baza art. 350 alin. (1), raportat

la art. 148 lit. c) C. proc. pen., instanța a dispus arestarea inculpatei,

măsură executorie, potrivit dispozițiilor art. 350 alin. (4) din același cod,

motivată de faptul că: „inculpata a manifestat dispreț față de instanța de

judecată, sustrăgându-se cercetărilor judecătorești, fapt care, în opinia

curții, demonstrează că inculpata urmărește să se sustragă de la executarea

pedepsei”.

Împotriva luării măsurii arestării,

inculpata a formulat contestație la executare, apreciind că, sunt întrunite

cerințele art. 461 lit. a) C. proc. pen., întrucât s-a pus în executare o

hotărâre care nu era definitivă.

Secția a II-a penală a Curții de

Apel București, prin sentința penală nr. 46 din 7 decembrie 2002, a admis

contestația la executare formulată de inculpata A.E.L., a modificat dispoziția

de arestare preventivă a acesteia, luată prin sentința penală nr. 34 din 14

octombrie 2002 de Curtea de Apel București, secția a II–a penală, în sensul limitării

acesteia la o durată de 30 de zile, de la data încarcerării, a dispus anularea

mandatului de arestare nr. 390 din 14 octombrie 2002, emis în baza sentinței

menționate și emiterea unui nou mandat de arestare preventivă pe numele

inculpatei, pe o durată de 30 zile, cu începere de la data încarcerării și a

menținut celelalte dispoziții cu privire la arestul inculpatei, respectiv,

faptul că arestul este executoriu.

Hotărând astfel, Curtea a apreciat

că, în raport cu dispozițiile legale, în cazul inculpatei „forma prin care s-a

pus în executare hotărârea de condamnare nedefinitivă a primei instanțe, o

constituie arestarea acesteia (iar nu arestarea preventivă), pe o durată de

timp nedeterminată care, în acest fel de exprimare, se situează la limita duratei

pedepsei pronunțate, respectiv, un arest executoriu cu o durată de 3 ani!!”.

Or, constată instanța, potrivit

Constituției și Codului de procedură penală, durata firească a arestării

preventive, dispusă de magistrat într-o cauză penală, nu poate depăși 30 de

zile pe tot parcursul procesului penal, astfel cum s-a pronunțat și Curtea

Constituțională prin decizia nr. 9 din 24 ianuarie 2000, iar arestarea sine die

a inculpatei, printr-o hotărâre nedefinitivă, constituie un început de punere

în executare neconstituțională și nelegală a unei hotărâri nedefinitive „fiind

incidente dispozițiile art. 461 lit. a) C. proc. pen., privind contestația la

executare”.

Împotriva sentinței au declarat

recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și contestatoarea

A.E.L., apreciind hotărârea ca netemeinică și nelegală.

În motivarea recursului, parchetul a

susținut că, măsura arestării inculpatei, legal dispusă, nu a fost pusă în

executare, nefiind definitivă, astfel că motivul invocat de către aceasta nu se

încadrează în dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,

contestația la executare fiind astfel inadmisibilă.

La rândul său, inculpata consideră

sentința nelegală și netemeinică, deoarece arestarea preventivă nu este

justificată de actele existente în dosarul cauzei din care nu rezultă elemente

de natură să demonstreze că s-a sustras de la judecată.

Examinând hotărârea atacată în

raport cu motivele de recurs invocate, Curtea constată, în baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, recursul parchetului fondat, urmând a fi

admis, iar al inculpatei, nefondat, urmând a fi respins, ca atare.

În acest sens, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 350 alin. (1) C. proc. pen. (referitoare la

„Măsuri cu privire la starea de libertate”): „Instanța are îndatorirea ca prin

hotărârea sa să se pronunțe cu privire la revocarea, menținerea sau luarea

măsurii arestării inculpatului”, iar conform celor din art. 461 alin. (1) lit.

a) din același cod: „Contestația contra executării hotărârii penale se poate

face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era

definitivă”.

Examinând actele și lucrările

dosarului penal nr. 390/2002, vol. II, al Curții de Apel București, secția a

II-a penală, precum și a celui privind contestația la executare, rezultă fără

nici un dubiu că, prin sentința penală nr. 34 din 14 octombrie 2002, instanța

în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 148 alin. (1) lit.

c) din același cod, a dispus arestarea preventivă a inculpatei, iar pentru

aducerea la îndeplinire a acestei măsuri procesuale s-a emis mandatul de

arestare preventivă nr. 390 din 14 octombrie 2002.

Așa fiind, în mod greșit instanța a

considerat că respectivul mandat de arestare este un mandat de punere în

executare a unei hotărâri nedefinitive, fiind incidente în cauză dispozițiile

referitoare la contestația la executare, în condițiile în care, judecătorul

fondului cauzei, rezolvând acțiunea penală (prin condamnarea inculpatei la

pedepse privative de libertate) a respectat și prevederile art. 350 alin. (1)

C. proc. pen., referitoare la îndatorirea de a se pronunța și în legătură cu

„revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului”, dispoziția

sa fiind deosebit de clară: „Dispun arestarea preventivă a inculpatei”.

În consecință, în cauză nu sunt

incidente prevederile care reglementează instituția contestației la executare,

iar judecătorul analizând probatoriul dispus și administrat în cauză, în mod

judicios a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 148 lit. c)

C. proc. pen. (referitoare la condițiile și cazurile în care se dispune

arestarea inculpatului).

În consecință, secția penală a

Curții Supreme de Justiție, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit.

d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București, va casa hotărârea atacată, în sensul că, va respinge

contestația la executare formulată de A.E.L. împotriva sentinței penale nr. 34

din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, iar

conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoare, împotriva aceleiași

sentințe, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr.

46 din 7 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

privind pe contestatoarea A.E.L.

Casează hotărârea atacată, în sensul

că respinge contestația la executare formulată de A.E.L. împotriva sentinței

penale nr. 34 din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de contestatoare împotriva aceleiași sentințe.

Obligă recurenta A.E.L. la plata

sumei de 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi

13 mai 2003.