ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2221/2003

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin sentința nr. 34 din 14 octombrie 2002 a condamnat pe inculpata A.E.L. la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 246 și art. 248 C. pen. În baza art. 350 alin. (1), raportat la art. 148 lit. c) C. proc. pen., instanța a dispus arestarea inculpatei, măsură executorie, potrivit dispozițiilor art. 350 alin. (4) din același cod, motivată de faptul că: „inculpata a manifestat dispreț față de instanța de judecată, sustrăgându-se cercetărilor judecătorești, fapt care, în opinia curții, demonstrează că inculpata urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei”.

Împotriva luării măsurii arestării, inculpata a formulat contestație la executare, apreciind că, sunt întrunite cerințele art. 461 lit. a) C. proc. pen., întrucât s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă.

Secția a II-a penală a Curții de Apel București, prin sentința penală nr. 46 din 7 decembrie 2002, a admis contestația la executare formulată de inculpata A.E.L., a modificat dispoziția de arestare preventivă a acesteia, luată prin sentința penală nr. 34 din 14 octombrie 2002 de Curtea de Apel București, secția a II–a penală, în sensul limitării acesteia la o durată de 30 de zile, de la data încarcerării, a dispus anularea mandatului de arestare nr. 390 din 14 octombrie 2002, emis în baza sentinței menționate și emiterea unui nou mandat de arestare preventivă pe numele inculpatei, pe o durată de 30 zile, cu începere de la data încarcerării și a menținut celelalte dispoziții cu privire la arestul inculpatei, respectiv, faptul că arestul este executoriu.

Hotărând astfel, Curtea a apreciat că, în raport cu dispozițiile legale, în cazul inculpatei „forma prin care s-a pus în executare hotărârea de condamnare nedefinitivă a primei instanțe, o constituie arestarea acesteia (iar nu arestarea preventivă), pe o durată de timp nedeterminată care, în acest fel de exprimare, se situează la limita duratei pedepsei pronunțate, respectiv, un arest executoriu cu o durată de 3 ani!!”. Or, constată instanța, potrivit Constituției și Codului de procedură penală, durata firească a arestării preventive, dispusă de magistrat într-o cauză penală, nu poate depăși 30 de zile pe tot parcursul procesului penal, astfel cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 9 din 24 ianuarie 2000, iar arestarea sine die a inculpatei, printr-o hotărâre nedefinitivă, constituie un început de punere în executare neconstituțională și nelegală a unei hotărâri nedefinitive „fiind incidente dispozițiile art. 461 lit. a) C. proc.

pen., privind contestația la executare”. Împotriva sentinței au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și contestatoarea A.E.L., apreciind hotărârea ca netemeinică și nelegală. În motivarea recursului, parchetul a susținut că, măsura arestării inculpatei, legal dispusă, nu a fost pusă în executare, nefiind definitivă, astfel că motivul invocat de către aceasta nu se încadrează în dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., contestația la executare fiind astfel inadmisibilă. La rândul său, inculpata consideră sentința nelegală și netemeinică, deoarece arestarea preventivă nu este justificată de actele existente în dosarul cauzei din care nu rezultă elemente de natură să demonstreze că s-a sustras de la judecată.

Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele de recurs invocate, Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul parchetului fondat, urmând a fi admis, iar al inculpatei, nefondat, urmând a fi respins, ca atare. În acest sens, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 350 alin. (1) C. proc. pen. (referitoare la „Măsuri cu privire la starea de libertate”): „Instanța are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunțe cu privire la revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului”, iar conform celor din art. 461 alin. (1) lit. a) din același cod: „Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă”.

Examinând actele și lucrările dosarului penal nr. 390/2002, vol. II, al Curții de Apel București, secția a II-a penală, precum și a celui privind contestația la executare, rezultă fără nici un dubiu că, prin sentința penală nr. 34 din 14 octombrie 2002, instanța în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 148 alin. (1) lit. c) din același cod, a dispus arestarea preventivă a inculpatei, iar pentru aducerea la îndeplinire a acestei măsuri procesuale s-a emis mandatul de arestare preventivă nr. 390 din 14 octombrie 2002. Așa fiind, în mod greșit instanța a considerat că respectivul mandat de arestare este un mandat de punere în executare a unei hotărâri nedefinitive, fiind incidente în cauză dispozițiile referitoare la contestația la executare, în condițiile în care, judecătorul fondului cauzei, rezolvând acțiunea penală (prin condamnarea inculpatei la pedepse privative de libertate) a respectat și prevederile art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., referitoare la îndatorirea de a se pronunța și în legătură cu „revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului”, dispoziția sa fiind deosebit de clară: „Dispun arestarea preventivă a inculpatei”. În consecință, în cauză nu sunt incidente prevederile care reglementează instituția contestației la executare, iar judecătorul analizând probatoriul dispus și administrat în cauză, în mod judicios a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 148 lit. c) C. proc. pen. (referitoare la condițiile și cazurile în care se dispune arestarea inculpatului). În consecință, secția penală a Curții Supreme de Justiție, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va casa hotărârea atacată, în sensul că, va respinge contestația la executare formulată de A.E.L.

împotriva sentinței penale nr. 34 din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, iar conform art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoare, împotriva aceleiași sentințe, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 46 din 7 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe contestatoarea A.E.L. Casează hotărârea atacată, în sensul că respinge contestația la executare formulată de A.E.L. împotriva sentinței penale nr. 34 din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoare împotriva aceleiași sentințe. Obligă recurenta A.E.L. la plata sumei de 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pronunțată în ședință publică, azi 13 mai 2003.