ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5751/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5751/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

La 22 decembrie 2001 prin acțiunea completată și

precizată, B.P. și B.E. au chemat în judecată Consiliul local al orașului

Buzău, pe M.D. și M.E. solicitând să se stabilească, că imobilul înscris în

C.F. nr. 293 Buziaș cu nr. top 70, 71, casă, curte și grădină în suprafață de

1600 mp situat în Buziaș, a fost preluat de stat fără titlu valabil și pe cale

de consecință să se constate nulitatea actelor care au stat la baza trecerii

imobilului în litigiu în proprietatea statului și prin urmare radierii din C.F.

a pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților.

Totodată au cerut să se constate și nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997 încheiat de

Consiliul local Buziaș cu pârâții M.D. și M.E. având ca obiect imobilul înscris

în C.F. nr. 293 Buziaș.

În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că

imobilul înscris în C.F. nr. 293 Buziaș cu nr. top 70, 71, casă, curte și

grădină în suprafață de 1600 mp a constituit proprietatea lor și a fost preluat

de stat în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată în ceea ce privește cota de

½ a reclamantei B.E. și cu plata pentru cealaltă cotă de ½ ce a

aparținut reclamantului B.P., respectiv o sumă de 9.731 lei. Or, potrivit

Decretului nr. 223/1974 dreptul de proprietate al statului nu putea fi dobândit

ope legis

, în lipsa unei convenții de vânzare-cumpărare între stat și

persoana ce părăsea țara, iar pe de altă parte, nu puteau fi ignorate

prevederile art. 35 alin. (2) C. fam. raportat la caracterul de bun comun al

imobilului. În acest sens, s-a precizat că nu se poate pretinde că partea din

imobil preluată cu plată produce efectul de înstrăinare în lipsa

consimțământului expres al ambilor soți și fără o delimitare a cotelor părți

devălmașe care se realizează numai urmare sistării stării de devălmășie.

Din această perspectivă reclamanții au susținut

că statul nu deținea un titlu valabil de proprietate cu privire la imobil cu

atât mai mult cu cât Decretul nr. 223/1974 a fost un act abuziv, dictatorial și

contrar Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și

culturale ale omului la care România era parte.

În drept reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 46 și art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Judecătoria Lugoj, prin sentința civilă nr. 497

din 11 martie 2002 a respins acțiunea reținând că imobilul a trecut în

proprietatea statului prin decizia nr. 1750 din 3 octombrie 1988 emisă de

fostul Comitet executiv al Consiliului popular al județului Timiș în baza

Decretului nr. 223/1974 urmarea faptului că reclamanta B.E. a plecat în

străinătate și nu s-a înapoiat în țară la termenul stabilit, iar reclamantul

B.P. a solicitat plecarea definitivă din țară și prin urmare conform art. 2 din

decret și-a înstrăinat cota sa din imobil statului.

Astfel fiind, trecerea imobilului în

proprietatea statului s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare

la acea dată, chiar dacă regimul comunității de bunuri presupune o proprietate

devălmașă, în situații speciale impunându-se sistarea devălmășiei și stabilirea

cotelor de proprietate pentru fiecare soț.

S-a mai stabilit că după intrarea în vigoare a

Legii nr. 112/1995 reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului

în discuție, cerere respinsă prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 a Comisiei

județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 pe care reclamanții nu au

contestat-o.

În aceste condiții, nu se poate reține reaua

credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din

22 ianuarie1997 cu atât mai mult cu cât conform H.G. nr. 20/1996 în vigoare la

data perfectării contractului statul dobândise imobilul cu titlu (Decretul nr.

223/1974) și prin urmare putea să dispună de bun.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin decizia

nr. 968/A din 1 iulie 2002 a respins apelul declarat de B.P. și B.E. în contra

sentinței civile nr. 497 din 11 martie 2002 a Judecătoriei Lugoj.

Însușindu-și motivarea instanței de fond

tribunalul a evidențiat și că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu

îl constituia decizia nr. 1750 din 3 octombrie 1988 a fostului Comitet executiv

al Consiliului popular al județului Timiș, rămasă definitivă iar dreptul de

proprietate a fost intabulat în C.F.

Din această perspectivă era lipsită de

semnificație împrejurarea că bunul constituise proprietatea comună a soților

B.P. și E.

De asemenea, s-a reținut și buna credință a

pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22

ianuarie 1997 avându-se în vedere că la data perfectării convenției dreptul de

proprietate al statului era înscris în C.F. iar pârâții persoane fizice, aveau

calitatea de chiriași în imobil, astfel că erau întrunite cerințele art. 1 și

art. 9 din Legea nr. 112/1995 bună credință întărită și de dispozițiile art. 46

din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin

decizia nr. 2282 din 25 septembrie 2002 a admis recursul declarat de

reclamanții B.P. și B.E. împotriva deciziei nr. 968 din 1 iulie 2002 a

Tribunalului Timiș, secția civilă pe care a modificat-o în sensul că a admis

apelul acelorași reclamanți împotriva sentinței cu nr. 497 din 11 martie 2002 a

Judecătoriei Lugoj, a schimbat în totalitate sentința apelată și a admis

acțiunea precizată a reclamanților.

A constatat că imobilul situat în Buziaș,

înscris în C.F. nr. 293 Buziaș a fost trecut în proprietatea statului în mod

abuziv, fără titlu valabil cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974.

A constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie 1997 încheiat între Consiliul local

Buziaș și pârâții M.D. și E.

A dispus restabilirea situației anterioare, prin

radierea pârâților M.D. și E., respectiv a Statului Român de la pozițiile B.17,

18 și respectiv 15 și 16 din C.F. nr. 293 Buziaș și reînscrierea dreptului de

proprietate al reclamanților precum și restituirea contraprestațiilor ce au

format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 20/1997, respectiv

restituirea către pârâții M. a prețului plătit de aceștia cu ocazia

achiziționării imobilului.

În considerentele hotărârii instanța de control

judiciar a reținut că în cauză au fost ignorate ori aplicate greșit prevederile

art. 35 alin. (2) C. fam., art. 2 din Decretul nr. 223/1974, art. 56 alin. (2)

din Legea nr. 4/1973, art. 969, art. 970 și art. 1245 C. civ., întrucât cota de

½, considerată ca aparținând reclamantului, a fost preluată cu

despăgubiri modice, iar cealaltă cotă a fost pur și simplu confiscată, fără a

se fi efectuat partajul asupra imobilului pentru a se stabili eventualele

cote-părți.

S-a mai reținut că, potrivit art. 56 alin. (2)

din Legea nr. 4/1973 Statul Român avea obligația să-i despăgubească pe

reclamanți cu valoarea imobilului, or, în cauză imobilul a fost preluat fără

plata unei juste și prealabile despăgubiri așa cum de altfel statuau și

dispozițiile constituționale în vigoare la acea dată.

Pe cale de consecință instanța de recurs a decis

că imobilul în dispută a fost preluat fără titlu, astfel încât, nu intra sub

incidența Legii nr. 112/1995 și prin urmare nu putea fi vândut chiriașilor.

S-a mai stabilit că s-au încălcat prevederile

art. 1 din Protocolul I, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, întrucât reclamanții au fost

privați de dreptul lor de proprietate asupra imobilului, fără să fi beneficiat

nici până în prezent de o măsură reparatorie.

Referitor la subdobânditorii M.D. și M.E.,

instanța a reținut că aceștia au fost de rea-credință la perfectarea convenției

de vânzare-cumpărare, întrucât în raport cu Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului eroarea comună

(rezultând din aparența de proprietate și încrederea părților contractante că

Statul Român este proprietar, iar titlul său nu este viciat) trebuie apreciată

într-o manieră cât mai severă cu putință fiind necesar să se cerceteze cauza

acestei erori, precum și dacă eroarea ar fi putut fi comisă de o persoană

rezonabilă.

Împotriva menționatei decizii, în temeiul art.

330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare pe motiv că a fost

pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond și totodată era vădit netemeinică.

Astfel, s-a susținut că statul a preluat

imobilul în litigiu cu titlu valabil, respectiv decizia nr. 1750 din 3

octombrie 1998 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al

județului Timiș cu respectarea prevederilor Decretului nr. 223/1974 și la

cererea reclamantului B.P. care a solicitat înstrăinarea către stat a

construcției proprietate personală, în vederea plecării definitive din țară.

Din această perspectivă nu se putea susține că

imobilul ar fi fost preluat fără consimțământul reclamantului sau că suma oferită

ca preț era derizorie, din moment ce însuși reclamantul a formulat cererea de

înstrăinare către stat, fiind totodată de acord implicit și cu modalitatea de

evaluare stabilită prin legea în vigoare la acea dată.

În ceea ce o privește pe reclamanta B.E. din

conținutul deciziei nr. 1750/1988 menționată rezultă că însuși soțul ei B.P. a

dat o declarație în sensul că soția sa plecase în străinătate și nu a revenit

în țară la termenul stabilit astfel că în mod corect organul administrativ a

făcut în cauză aplicarea art. 2 alin. (3) din Decretul nr. 223/1974. În ceea ce

privește stabilirea cotelor părți ce reveneau reclamanților din imobilul

preluat de stat, s-au avut în vedere dispozițiile art. 30 C. fam. care

instituie contribuția comună și egală a soților la achiziționarea bunurilor

dobândite în timpul căsătoriei. De altfel, la timpul respectiv nici unul din

reclamanți nu a contestat contribuția egală la dobândirea imobilului.

Pe de altă parte, Convenția Europeană a

Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994

publicată în M. Of. partea I nr. 135 din 31 mai 1994, astfel că numai de la

această dată a devenit obligatorie și a dobândit prioritate de aplicare, în

sensul art. 20 din Constituție.

Prin urmare, nu se putea susține că măsurile

dispuse în temeiul Decretului nr. 223/1974 ar fi contrare menționatei convenții

cât timp situațiile juridice evocate s-au produs anterior intrării în vigoare a

Convenției pentru România.

De asemenea, s-a învederat că prevederile art. 6

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică nu puteau fi invocate

pentru situații juridice intervenite anterior intrării lor în vigoare.

Pe cale de consecință, s-a conchis că și dacă

s-ar reține că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în temeiul unui act

normativ care era contrar principiilor Constituției României din acea perioadă,

ori Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care România era parte,

această împrejurare nu putea afecta contractul de vânzare-cumpărare nr. 20 din

22 ianuarie1997 cât timp acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor

legale, iar cumpărătorii erau de bună credință.

De asemenea, au fost invocate dispozițiile art.

38 din Legea nr. 7/1996 și s-a susținut că reclamanții au promovat acțiunea în

rectificarea cărții funciare după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani

de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărei rectificare s-a

cerut (de la înregistrarea cererii de înscriere a dreptului dobândit de stat în

baza Deciziei nr. 1750/1988).

În fine, s-a învederat că în ceea ce privește

contractul de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997 acesta a fost

încheiat cu respectarea atât a dispozițiilor de drept comun (art. 948-968 C. civ.,

rap. la art. 1294-1320 C. civ.) precum și a dispozițiilor speciale reglementate

prin Legea nr. 112/1995, respectiv a Normelor metodologice aprobate prin H.G.

nr. 20/1996.

Mai mult, demersurile întreprinse de reclamanți

în vederea restituirii în natură a imobilului nu au fost de natură a răsturna

prezumția bunei credințe a cumpărătorilor dacă se are în vedere și împrejurarea

că prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 Comisia județeană Timiș de aplicare a

Legii nr. 112/1995 a respins cererea reclamanților având ca obiect restituirea

în natură a imobilului pe motiv că aceștia nu aveau cetățenia română așa cum o

cereau dispozițiile art. 4 din Legea nr. 112/1995. Hotărârea nu a fost

contestată de reclamanți.

Prin urmare, cum la data perfectării convenției

de vânzare-cumpărare a cărei nulitate s-a cerut a fi constatată, statul figura

în cartea funciară ca proprietar al imobilului iar reclamanții nu au notificat

intenția lor de a revendica bunul, buna credință a subdobânditorului nu putea

fi înlăturată și era de natură a paraliza principiul

resoluto jure dantis

resolvitur jus accipientis

, astfel că actul de înstrăinare încheiat cu

respectarea legii în vigoare la acel moment, este valid, producând efectele

pentru care a fost încheiat, în pofida faptului că titlul statului a fost

socotit nevalabil și desființat.

Recursul în anulare este fondat pentru motivele

ce succed.

Potrivit extrasului de C.F. nr. 293 Buziaș cu

nr. top 70 și 71 în baza contractului de întreținere din 5 iulie 1972

autentificat de Notariatul de stat local Lugoj sub nr. 2097/1972 a fost

intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului din Buziaș, cu titlu de

drept de întreținere în favoarea lui B.P. și soția B.E. (dos. nr. 49/2002).

Ulterior, prin Decizia nr. 1750 din 3 octombrie

1988 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al județului Timiș

în baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor

bunuri la cererea lui B.P. de înstrăinare către stat a construcțiilor

proprietate personală în vederea plecării definitive din țară și declarației

acestuia potrivit căreia soția sa B.E., a plecat în străinătate și nu s-a mai

înapoiat în țară la expirarea termenului stabilit, s-a dispus trecerea în

proprietatea statului, cu plată, a cotei de ½ din imobil ce a aparținut

lui B.P. și fără plată, a cotei de ½, ce a aparținut soției acestuia

B.E. (dosar nr. 44/2002).

Terenul aferent construcției în suprafață de

1004 mp a trecut în proprietatea statului, fără plată, conform art. 13 din

Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar.

Dreptul de proprietate al statului astfel

dobândit a fost înscris în C.F. nr. 293 Buziaș la 23 ianuarie1989.

Prin acțiune, reclamanții au învederat că

imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și pe cale de

consecință au cerut să se constate nulitatea actelor care au stat la baza

trecerii imobilului în proprietatea statului, radierea din C.F. a pârâților și

reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților. Cu privire la vânzarea

bunului către subdobânditorii M.D. și E. reclamanții au susținut că ambele

părți au fost de rea-credință întrucât cunoșteau dorința lor de a-l revendica.

Acțiunea a fost promovată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Instanțele de fond și de apel au reținut că

preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu respectarea prevederilor legale

în vigoare la data respectivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Normele

metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr.

20/1996 s-a lămurit și înțelesul noțiunii de „titlu” în sensul art. 1 din Legea

nr. 112/1995 și anume „acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au

fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în

vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr. 92/1950, Decretul nr.

111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974”.

S-a conchis că la data respectivă, sub imperiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 imobilele preluate în baza Decretului nr.

223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu.

Aceleași instanțe au conchis și că înstrăinarea

imobilului de către stat subdobânditorilor M.D. și M.E. s-a făcut cu

respectarea art.1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Buna credință a soților M. fiind fără dubiu cât

timp la data perfectării convenției statul era intabulat în C.F. ca proprietar

iar prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 Comisia județeană Timiș de aplicare a

Legii nr. 112/1995 respinsese cererea reclamanților pentru restituirea în

natură a imobilului întrucât erau cetățeni străini, iar această hotărâre nu a

fost contestată de reclamanți.

Instanța de recurs, raportându-se la Constituția

din 1965 și respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994 a constatat că imobilul în litigiu a fost trecut

în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil, deși o atare

argumentare se plasa în afara cadrului juridic aplicabil speței.

În adevăr, acțiunea fiind promovată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 în cauză

erau incidente dispozițiile art. 2 lit. h) și prin urmare imobilul în litigiu

apare ca fiind preluat de stat fără titlu valabil.

Din această perspectivă, cu referire la cel de

al doilea capăt de acțiune, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează

că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu

valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună-credință.

Or, din materialul probator administrat în cauză

rezultă fără dubiu că pârâții M.D. și E. au fost de bună credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997.

Astfel, la data perfectării convenției C.F. nr.

293 Buziaș cu nr. top 70 și 71 indica drept titular al dreptului de proprietate

Statul Român.

Reclamanții nu au notat în cartea funciară

intenția lor de a revendica imobilul în litigiu și de altfel deși s-au adresat

cu petiții la diferite organe administrative, pentru redobândirea bunului nu au

sesizat instanțele de judecată cu o astfel de acțiune.

Dimpotrivă, reclamanții s-au adresat comisiei

județene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 solicitând

restituirea în natură a imobilului, cerere ce le-a fost respinsă prin Hotărârea

nr. 12 din 16 mai 1996 pe motiv că fiind cetățeni străini conform art. 4 din

lege nu erau îndreptățiți să beneficieze de prevederile acesteia (dosar nr.

49/2002). Hotărârea nu a fost atacată în justiție.

În fine, pârâții M.D. și E. și-au înscris

dreptul de proprietate în cartea funciară la 5 funciară 1997.

De asemenea, este de semnalat faptul că potrivit

depoziției martorei G.V., angajată a Primăriei orașului Buziaș la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie 1997 (dos.

49/2002) pârâții M.D. și E. au cerut anterior perfectării convenției relații

referitor la situația juridică a imobilului ocazie cu care au fost informați de

existența Hotărârii nr. 12 din 16 mai 1996 prin care li se respinsese reclamanților

cererea de restituire în natură a imobilului în discuție, iar aceștia au

înțeles să întreprindă demersurile pentru achiziționarea bunului numai după

rămânerea definitivă a hotărârii prin neexercitarea de către reclamanți a

căilor de atac.

Așadar, pârâții M. au depus diligențele necesare

pentru a se informa cu privire la statutul imobilului în litigiu au pășit la

achiziționarea lui numai după ce au avut convingerea că titularul dreptului de

proprietate era Statul român, iar în raport de dispozițiile art. 1 și art. 9

din Legea nr. 112/1995 erau îndrituiți să o facă cu atât mai mult cu cât

reclamanții nu le-au notificat intenția lor de a revendica imobilul. O atare

notificare verbală este evidențiată de martora P.V. că ar fi existat în luna

octombrie sau noiembrie 2000 (dos. nr. 49/2002) mult după ce pârâții

achiziționaseră imobilul.

Astfel fiind, chiar dacă imobilul în litigiu

conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 a fost preluat de stat fără un

titlu valabil actul juridic de înstrăinare a acestui bun către pârâți, încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispozițiilor art. 9 din lege și

fără să existe litigiu asupra bunului imobil, respectiv la data încheierii

actului, este valid, astfel că pârâții subdobânditori de bună credință își păstrează

titlul.

Față de cele ce preced, recursul în anulare

urmează a fi admis, a casa decizia atacată și a respinge recursul reclamanților

împotriva deciziei nr. 968/A din 1 ianuarie 2002 a Tribunalului Timiș, secția

civilă, ce urmează a fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 2282 din 25 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă, pe care o casează și respinge recursul declarat de reclamanții

B.P. și B.E. împotriva deciziei nr. 968/A din 1 iulie 2002 a Tribunalului

Timiș, secția civilă, pe care o menține.

Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. obligă

intimații reclamanți B.E. și P. la plata către intimații pârâți M.D. și M.E. a

sumei de 10.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 octombrie 2004.