ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2857/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2857/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 134 din 19

decembrie 1995, Tribunalul Argeș a condamnat pe inculpatul L.A. la 2 ani și 6

luni închisoare și la un an pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor,

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea tentativei la

infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20 și art. 174 C. pen., cu aplicarea

art. 73 și art. 76 C. pen.

În baza art. 118 lit. b) a fost

confiscat corpul delict respectiv, sabia, folosită la săvârșirea infracțiunii.

Inculpatul a fost obligat la 49.050

lei, cheltuieli de spitalizare și la 58.176 lei, despăgubiri civile către

partea civilă M.D.

Totodată, inculpatul a fost obligat

la 25.000 lei, onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, la 50.000 lei

cheltuieli judiciare către stat și la 75.000 lei cu același titlu, către partea

civilă M.D.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut pe baza probelor administrate în cauză că, la data de 8

august 1994, inculpatul L.A., a fost lovit din greșeală cu o piatră în ochi de

către minorul M.A., în vârstă de 4 ani, împrejurare cu care inculpatul i-a dat

acestuia câteva palme.

În ziua de 10 august 1994, tatăl

minorului, partea vătămată M.D. observând pe inculpat în preajma blocului unde

locuia, a început să-l înjure, ulterior, insultându-se reciproc, incidentul

degenerând în bătaie.

Sesizând că partea vătămată s-a

înarmat cu o bară de fier, inculpatul a fugit la locuința sa, unde a reușit

să-și asigure scăparea, de urmărirea părții vătămate.

Sub imperiul tulburării, inculpatul

s-a înarmat cu o sabie, îndreptându-se spre partea vătămată. În momentul când

inculpatul a ridicat sabia să lovească, victima a parat lovitura cu mâna

stângă.

Leziunile suferite cu acest prilej

au constat în secționarea capsulei articulare și a tendonului exterior, leziuni

ce au necesitat îngrijiri medicale pe o perioadă de 50 zile.

Partea vătămată a rămas cu

infirmitate permanentă, ca urmare a reducerii flexiei cotului stâng.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel procurorul și inculpatul.

În apelul parchetului s-a invocat că

în mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen.,

solicitându-se pe cale de consecință majorarea pedepsei aplicate.

Inculpatul în apelul său a solicitat

schimbarea încadrării juridice în infracțiunea, prevăzută de art. 181 C. pen.,

cu aplicarea art. 73 lit. c) C. pen. și pe cale de consecință, aplicarea unei

pedepse cu suspendare, fiind aplicabile dispozițiile art. 86

1

C.

pen.

Prin decizia penală nr. 37/ A din 25

aprilie 1996, Curtea de Apel Pitești a admis apelurile declarate, schimbând

încadrarea juridică din infracțiunea, prevăzută de art. 20 și art. 174 C. pen.,

cu aplicarea art. 73 lit. b), în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (1),

cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat

pe inculpat la un an și 6 luni închisoare.

Prin decizia penală nr. 63 din 17

ianuarie 1997, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și de inculpatul

L.A., a casat decizia penală nr. 37/ A din 25 aprilie 1996 a Curții de Apel

Pitești, precum și sentința penală nr. 124 din 19 decembrie 1994 a Tribunalului

Argeș și a dispus rejudecarea cauzei, de către Tribunalul Argeș.

S-a reținut că existând îndoieli

asupra stării psihice a inculpatului și asupra responsabilității pentru fapta

comisă, se impune completarea datelor medico-legale, prin solicitarea de

lămuriri suplimentare de la comisia medico-legală, fie prin efectuarea unei noi

expertize medico-legale, de data aceasta de către Institutul de medicină Legală

M.M.

Rejudecând cauza, Tribunalul Argeș

prin sentința penală nr. 102 din 29 aprilie 1999, l-a condamnat pe inculpat la

un an și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de vătămare corporală,

prevăzută de art. 181 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din

tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174

C. pen.

Totodată s-a constatat că pedeapsa

este grațiată în baza art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997.

Inculpatul a fost obligat să

plătească părții civile M.D. suma de 58.716 lei despăgubiri.

Pentru a dispune schimbarea

încadrării juridice a faptei în sensul amintit, instanța de rejudecare a

considerat că, intenția inculpatului nu a fost de a ucide victima, ci doar să-i

aplice o corecție, având în vedere conflictul dintre ei.

Prin decizia penală nr. 215/ A din 4

octombrie 1999 a Curții de Apel Pitești, s-a admis apelul declarat de

inculpatul L.A. și de partea civilă M.D., împotriva sentinței penale nr. 102

din 29 aprilie 1999 a Tribunalului Argeș, s-a desființat, în parte, această

sentință în sensul că făcând aplicarea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen.,

s-a redus pedeapsa aplicată de la un an și 6 luni închisoare, la 5 luni

închisoare.

Despăgubirile către partea civilă

M.D., Curtea de apel le-a majorat la suma de 587.160 lei.

Totodată, instanța a respins apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, prin care sentința

instanței de fond era criticată sub aspectul încadrării juridice, susținându-se

că schimbarea încadrării este greșită.

Împotriva deciziei penale nr. 215/ A

din 4 octombrie 1999 a Curții de Apel Pitești, parchetul de pe lângă acea

curte, a declarat recurs, considerând-o ca nelegală, în ceea ce privește

schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor, în

infracțiunea de vătămare corporală.

Se susține în esență, că în cauză

există suficiente elemente din care se poate reține cu certitudine că,

inculpatul a prevăzut rezultatul potențial al faptei sale (decesul victimei)

și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, deci fapta

constituie tentativă la infracțiunea de omor și nu doar o simplă infracțiune de

vătămare corporală.

Totodată, parchetul critică decizia

atacată pentru neclarificarea unor contradicții între concluziile rapoartelor

medico-legale, privind urmările faptei inculpatului asupra sănătății victimei.

În fine, se arată că instanțele nu

s-au conformat deciziei de casare a Curții Supreme de Justiție, în legătură cu

necesitatea efectuării unei noi expertize medico-legale psihiatrice, pentru

stabilirea faptului dacă afecțiunea de care suferă inculpatul îi afectează

discernământul și în ce măsură.

Împotriva aceleași decizii a

declarat recurs și inculpatul, care a solicitat achitarea în raport de

expertiza psihiatrică efectuată de Laboratorul Medico - Legal Argeș, care a

concluzionat că are discernământul abolit.

Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia penală nr. 2553 din 6 iunie 2000, a admis ambele recursuri, a casat

hotărârile atacate și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Argeș.

S-a motivat că încă din faza de

urmărire penală s-au depus la dosar acte medicale (bilet de internare, de

ieșire din spital, de tratament, etc.) din care rezultă că inculpatul suferă de

afecțiuni psihice, pentru care a fost de mai multe ori internat și a făcut

tratamente atât în spital cât și ambulatoriu.

În cursul primei judecăți s-a

efectuat o expertiză medico-legală psihiatrică la laboratorul medico-legal

Argeș (în timp ce inculpatul era internat la un staționar de zi pentru

tratament).

Prin raportul de expertiză din 13

noiembrie 1999, s-a concluzionat că inculpatul prezenta psihoză, discordantă și

are discernământul abolit.

Întrucât expertiza nu s-a făcut în

condițiile prevăzute de art. 117 C. proc. pen., în sensul că inculpatul să fie

internat în vederea efectuării expertizei într-o unitate sanitară de

specialitate pe timpul necesar observațiilor, care se impuneau, el fiind

internat doar într-un staționar de zi, pentru tratament nu și pentru

observații, prin decizia penală nr. 63 din 17 ianuarie 1997 a Curții Supreme de

Justiție s-a decis că se impunea o nouă expertiză, care se va efectua la

Institutul de Medicină legală M.M. în condițiile legii.

În rejudecare nu s-a efectuat însă

această expertiză pentru considerentul că inculpatul nu s-a prezentat pentru

expertizare, sustrăgându-se de la internare și efectuarea expertizei.

În această situație, instanța

trebuia să stabilească, că internarea în vederea expertizării să fie adusă la

îndeplinire prin organele de poliție (art. 117 alin. (2) C. proc. pen.).

Existând dubii asupra stării

sănătății inculpatului și răspunderii pentru fapta sa, instanța de rejudecare

nu putea trece la judecarea cauzei, fără expertiza psihiatrică în condițiile

legale.

Rejudecând cauza, Tribunalul Argeș,

prin sentința penală nr. 263 din 26 septembrie 2002 a dispus schimbarea

încadrării juridice a faptei din tentativă la infracțiunea de omor, în

infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen. și în

conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. g)

C. proc. pen., cu aplicarea art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., a încetat

procesul penal pornit împotriva inculpatului, reținând că s-a prescris

răspunderea penală.

S-a motivat că instanța nu a avut

posibilitatea să administreze proba cu expertiză psihiatrică deoarece

inculpatul a dispărut de la domiciliu, se sustrage de la judecată și cu toate

măsurile care s-au luat nu a fost găsit.

Pentru a dispune schimbarea

încadrării juridice a faptei instanța de fond a reținut că potrivit expertizei

medico – legale efectuate în cauză și probelor testimoniale, partea vătămată

M.D. a prezentat o leziune traumatică la cotul stâng ceea ce demonstrează, că

lovitura a fost aplicată de inculpat din lateral nu de sus în jos sau frontal,

pentru a se susține că a vizat zona capului. Mai precis instanța a motivat că

inculpatul a avut intenția s-o lovească pe victimă și să-i aplice o corecție și

în nici un caz n-a avut intenția de a ucide.

Încetarea procesului penal a fost

motivată prin aceea că fapta a fost săvârșită de inculpat la data de 10 august

1994 și a expirat termenul, prevăzut de art. 122 pct. 1 lit. d) C. pen.,

privind prescripția răspunderii penale.

Împotriva sentinței a declarat

recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, criticând-o ca nelegală sub

aspectul schimbării calificării juridice cauzei și încetării procesului penal.

În acest sens s-a susținut, că

potrivit probelor testimoniale și expertizelor medico – legale care privesc pe

partea vătămată, inculpatul a folosit un instrument apt de a produce moartea (o

sabie metalică) cu care i-a aplicat victimei lovituri de sus în jos cu

intensitatea deosebită, vizând capul acesteia care constituie o zonă vitală a

organismului. Că toate aceste elemente sunt de natură să demonstreze intenția

de a ucide a inculpatului, care nu s-a realizat datorită măsurilor de apărare

adoptate de victimă, în sensul că a ridicat mâna în scop de întâmpinare a

loviturilor și numai în felul acesta a reușit să le devieze și să dobândească

leziuni mai ușoare.

S-a solicitat admiterea apelului,

desființarea sentinței și schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de

vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., în tentativă la infracțiunea

de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. și aplicarea unei

pedepse corespunzătoare gravității acestei fapte.

Curtea de Apel Argeș, prin decizia

penală nr. 52/ A din 27 februarie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat

de parchet.

Împotriva acestor hotărâri pe care

le consideră netemeinice și nelegale, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Pitești a declarat recurs.

În dezvoltarea primului motiv de

casare s-a susținut în esență că, secția penală, a Curții Supreme de Justiție,

prin deciziile de casare amintite a considerat, în raport de actele medicale

depuse, că se impune efectuarea unei expertize psihiatrice în condiții de

internare, motiv pentru care a trimis cauza spre rejudecare pentru a se face

această expertiză: se mai arată în motivul de casare că instanța de trimitere

urma să se conformeze îndrumării primite. Rejudecând procesul, instanța nu s-a

conformat acelei îndrumări, deși, potrivit art. 385

18

C. proc. pen.,

era obligată să facă aceasta.

Procedând astfel, se conchide în

motivul de casare, soluția dată prin cele două hotărâri atacate, este nelegală

și netemeinică.

Printr-un alt motiv de casare s-a

susținut că hotărârile pronunțate sunt netemeinice și nelegale în ce privește

încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului, considerând că

instanțele nu au elucidat toate împrejurările de fapt necesare unei încadrări

juridice corecte, atâta vreme cât nu au clarificat contrarietatea concluziilor

din expertizele medico – legale aflate la dosarul cauzei, privind leziunile

suferite de parte vătămată, în urma loviturii aplicate de inculpat trimis în

judecată pentru tentativă la infracțiunea de omor.

Se solicită admiterea recursului,

casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Argeș,

pentru a fi efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului, de către Institutul

Medico Legal București, în condițiile de internare, declanșându-se procedura de

extrădare, dacă va fi cazul și înaintarea actelor medico – legale, privind pe

partea vătămată la Comisia de Avizare și Control din cadrul aceluiași institut.

Motivele recursului sunt întemeiate.

Examinându-se legalitatea și

temeinicia hotărârilor atacate sub aspectul criticii ce li s-au făcut prin

motivul I de casare, se constată că acestea sunt pronunțate cu încălcarea

prevederilor art. 385

18

C. proc. pen.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor

textului de lege citat, instanța care rejudecă, după casare, trebuie să se

conformeze hotărârii instanței de recurs, în ceea ce privește chestiunile

asupra cărora aceasta s-a pronunțat în cauză.

În speță, din moment ce Curtea

Supremă de Justiție admițând recursurile declarate de parchet și de inculpat a

casat hotărârile, prin care inculpatul a fost condamnat, dispunând ca instanța,

căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare, să ia măsuri pentru efectuarea, în

condițiile prevăzute în alini. (2) al art. 117 C. proc. pen., a unei noi

expertize psihiatrice, spre a se stabili dacă în momentul comiterii

infracțiunii, inculpatul a fost sau nu responsabil, instanța de trimitere era

obligată, potrivit prevederilor art. 385

18

C. proc. pen., să se

conformeze hotărârii pronunțate de instanța de recurs.

Cum însă expertiza ordonată de

Curtea Supremă de Justiție nu s-a efectuat, problema responsabilității penale a

inculpatului nu a fost lămurită, hotărârile pronunțate în cauză neputând fi

menținute sub acest aspect.

În consecință, față de cele arătate,

primul motiv al recursului fiind întemeiat, se admite.

Tot astfel și cel de-al doilea motiv

este fondat.

Examinând actele dosarului, se

constată că în cursul procesului s-au efectuat mai multe expertize medico –

legale, privind pe partea vătămată M.D.

Astfel, raportul de expertiză medico

– legală nr. 1331/ A7 din 11 august 1994, întocmit de Laboratorul Medico Legal

Argeș, precum și raportul de expertiză medico – legală nr. 2085/ A7 din 14

decembrie 1994, întocmit de același laborator, care a fost avizat de Comisia de

avizare și control competentă și completat prin raportul de expertiză medico –

legală nr. 502/ A7 din 24 martie 1995, conchid că în urma agresiunii din 10

august 1994, partea vătămată a suferit o leziune traumatică la cotul stâng,

produsă prin mecanismul de lovire, cu un corp tăietor înțepător, care a

necesitat, pentru vindecare, cca. 50 de îngrijiri medicale. În partea finală,

raportul nr. 2085/A7/1994, conchide că partea vătămată a rămas cu sechele

algice post plagă tăiată la cotul stâng (scăderea forței musculare, redoare

algică a articulației, reducerea flexiei cotului stâng), care constituie

infirmitate. Ulterior, prin raportul de expertiză medico – legală nr. 1070/ A2

din 20 august 1997, întocmit tot de același laborator, medicul legist a

stabilit gradul (0) de incapacitate de muncă.

Prin raportul de expertiză medico –

legală nr. 528/ A2 din 5 martie 1998 și completarea acestuia, Laboratorul

Medico – Legal Argeș constată că partea vătămată prezintă „cicatrice

postraumatică, articulația cotului stâng cu limitarea flexiei antebrațului pe

braț, cu conservare a forței musculare segmentare, dar cu parestezii ale

nervului ulnar stâng, deficiență funcțională ușoară”. În raport de acest

diagnostic, s-a tras concluzia, că partea vătămată nu a rămas cu infirmitate și

are capacitatea de muncă păstrată.

Considerând că este necesar ca

aceste concluzii la care au ajuns experții să fie supuse verificării, instanța

a trimis rapoartele de expertiză medico – legale nr. 502/A7/1995, 503/A7/1995,

528/A2/1999 și 1331/A7/1994, spre avizare Comisiei de avizare și control de pe

lângă Institutul de Medicină Legală M.M. București.

Cu adresa nr. 82/1611 din 10 mai

2002, această comisie precizează, că nu poate să-și expună opinia față de

expertiza medico – legală nr. 1331/ A7 din 11 august 1994, întrucât nu i-a fost

înaintată expertiza medico – legală nr. 2085/A7/1994, în partea finală a

adresei arătându-se că aprobă concluziile rapoartelor de expertiză nr. 502/ A7,

528/A2/1999 și completarea acestuia.

Deși față de caracterul cu totul

contradictoriu al concluziilor actelor medico – legale sus-menționate, era

necesar, pentru o corectă stabilire a intensității și a urmărilor loviturii

aplicate părții vătămate, și, prin consecință, a gravității și consecințelor

faptei, să se dispună ca toate documentele medicale și medico – legale

existente în dosarul cauzei să fie supuse avizării de către comisia de avizare

și control, conform prevederilor Regulamentului de aplicare a O.G. nr. 1/2000,

așa cum de altfel s-a cerut de procuror, instanța nu a dispus efectuarea

acestei lucrări, ci a trimis la avizare, numai expertizele nr. 502/ A7, 528/ A7

și 1331/ A7, această comisie fiind de acord cu două din cele trei acte

verificate, fără însă a-și motiva opinia.

Soluționarea cauzei s-a făcut,

astfel, atât pe baza unor concluzii fără verificarea necesară a comisiei de

avizare și control, cât și pe baza unor concluzii fără motivarea lor în

expunerea avizelor date de comisia menționată, ceea ce determină casarea

hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei de către prima instanță, pentru a se

aduce la îndeplinire dispozițiile legale referitoare la avizarea actelor medico

– legale.

Numai după avizarea actelor medico –

legale va exista posibilitatea ca, în raport de conținutul avizului și de

celelalte date referitoare la cauză, să se stabilească o corectă stare de fapt

și, în raport cu aceasta o încadrare juridică legală a faptei reținute.

În consecință, urmează a se admite

recursul declarat de parchet, a se casa hotărârile atacate și a se trimite

cauza pentru rejudecare primei instanțe, care va dispune efectuarea unei noi

expertize psihiatrice inculpatului, în condițiile stabilite în hotărârile

anterioare a instanței de recurs și va aduce la îndeplinire dispozițiile legale

referitoare la avizarea actelor medico – legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E CI D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, împotriva deciziei penale nr. 52/

A din 27 februarie 2003 a Curții de Apel Pitești, privind pe inculpatul L.A.

Casează decizia penală sus-menționată

și sentința penală nr. 263 din 26 septembrie 2002 a Tribunalului Argeș și

trimite cauza spre rejudecare, la Tribunalul Argeș.

Pronunțată în ședință publică, azi

13 iunie 2003.