ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3957/2003

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta S.C. K. S.R.L. București, prin

acțiunea înregistrată la 7 iulie 1999, a chemat în judecată pe S.C. S. S.A. București,

solicitând să se constate calitatea sa de locatar asupra spațiului situat în

București.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că

între părți s–a încheiat contractul de închiriere nr. 1286 din 24 octombrie

1997 prin care pârâta a închiriat reclamantei imobilul situat în București, pentru

o perioadă de 10 ani, cu o chirie de 29.996,1 USD/lună și pe care l-a subînchiriat

B.C. I.Ț.

La dosarul cauzei, s-a depus o adresă a S.C. S. S.A.

către B.C. I.Ț., prin care aceasta este încunoștiințată despre rezilierea

contractului de închiriere dintre reclamantă și pârâtă, astfel încât chiria prevăzută

în contractul de subînchiriere este datorată S.C. S. S.A. care este proprietara

spațiului.

Pârâta a invocat excepția necompetenței materiale

a Tribunalului București, solicitând declinarea soluționării cauzei în favoarea

Judecătoriei sector 3, având în vedere că litigiul dedus judecății este de

natură civilă.

Prin încheierea de la 14 octombrie 1999,

excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.

Tribunalul București a admis acțiunea formulată

de S.C. K. S.R.L. București și a constatat calitatea de locatar a reclamantei,

conform contractului de închiriere nr. 1286 din 24 octombrie 1997, asupra spațiului

situat în București, prin sentința nr. 2524 din 20 aprilie 2000.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că

art. 14.2.1, art. 14.2.2, art. 14.2.3 din contractul de închiriere conțin un

pact comisoriu de gradul întâi, situație în care, desființarea contractului nu operează

de drept, fiind necesară o hotărâre judecătorească pronunțată în soluționarea unei

cereri de reziliere a contractului.

Pârâta a declarat apel, susținând în esență

următoarele: sentința a fost dată cu încălcarea competenței materiale, care, în

raport de obiectul cererii de chemare în judecată, aparține judecătoriei,

probele au fost greșit apreciate, în sensul că în mod greșit s-a interpretat că

pactul comisoriu prevăzut în contract este un pact de gradul întâi, conform căruia,

desființarea contractului nu a operat de drept.

Prin decizia nr. 3356 din 22 noiembrie 2000,

Curtea de Apel București, secția comercială, a respins ca nefondat apelul, reținând

următoarele:

- față de prevederile art. 2 C. proc. civ.,

instanța de fond corect a respins excepția de necompetență a Tribunalului

București, părțile fiind societăți comerciale iar prin contractul încheiat, urmăreau

obținerea unui profit.

- art. 14.2.3 din contract, nu conține un pact comisoriu

de gradul IV, nu se menționează că va fi reziliat contractul de plin drept,

astfel că instanța de judecată era singura care putea să dispună rezilierea

contractului.

Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat

recurs pârâta, susținând în esență următoarele: natura juridică a acțiunii

promovate de intimată este civilă, pentru faptul că acel contract de închiriere

la care se raportează dreptul de creanță al intimatei este esențialmente civil,

astfel că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței, hotărârea nu este

motivată, în ceea ce privește respingerea excepției de necompetență materială invocată,

iar din interpretarea sensului liberal al termenilor utilizați, se poate constata

că pactul comisoriu este de gradul II complex, conform căruia, contractul se

consideră desființat dacă una dintre părți nu-și execută obligațiile asumate.

Recursul declarat de pârâtă este întemeiat, în

sensul celor ce se vor arăta:

- primul motiv de recurs se referă la

împrejurarea că instanțele au soluționat greșit cauza, ca fiind una comercială,

în realitate ea fiind o cauză civilă.

Raporturile juridice stabilite între părți în

baza contractului de locațiune sunt de natură comercială, ele referindu-se la

un spațiu cu destinație comercială.

- critica vizând modul în care părțile au înțeles

să pună capăt contractului (respectiv pactul comisoriu invocat de recurentă) nu

prezintă relevanță în cauză față de caracterul acțiunii introductive.

Într-adevăr, reclamanta K. a formulat o acțiune

în constatare declarativă și provocatorie, instanța având îndatorirea de a se

pronunța asupra admisibilității unei asemenea acțiuni.

Din acest punct de vedere, critica formulată de

recurentă și invocată ca un motiv de ordine publică va fi admisă, deoarece excepția

privind caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, față de acțiunea în

realizarea dreptului, este o excepție de fond, ce privește exercițiul dreptului

la acțiune, norma încălcată în acest caz fiind de ordin imperativ.

Astfel, potrivit art. 111 C. proc. civ.,

acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept este inadmisibilă

în situația în care, partea poate cere realizarea dreptului său, textul invocat

nefăcând altceva decât să consacre principiul subsidiarității acțiunii în constatare

în raport de acțiunea în realizare.

Ca atare, instanțele au pronunțat hotărâri nelegale

atunci când au primit punctul de vedere exprimat de reclamantă și au admis acțiunea

prin care s-a solicitat să se constate calitatea sa de locatar deși exista un

contract de închiriere a cărui valabilitate nu expirase la data introducerii

acțiunii.

De altfel, în prezent acțiunea este lipsită de interes,

pârâta fiind înscrisă la masa credală a S.C. K. S.R.L., aflată în lichidare

judiciară, după ce, între părți, în calitatea lor de locator și locatar s-au purtat

mai multe litigii derivând din executarea contractului de închiriere.

Pentru aceste considerente, recursul va fi admis,

conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi casată decizia Curții de Apel

București, se va admite apelul pârâtei și se va schimba în tot sentința, în sensul

respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de pârâta

S.C. S. S.A. București împotriva deciziei nr. 3356 din 22 noiembrie 2000 a

Curții de Apel București, secția comercială.

Casează decizia atacată, admite

apelul pârâtei S.C. S. S.A. București și respinge acțiunea reclamantei S.C. K. S.R.L.

București ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2003.