ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5573/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5573/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra contestației în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 640/2000,

pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, a fost admisă acțiunea

precizată formulată de R.L. SA, iar pârâta SC C.I. SRL a fost obligată să-i

plătească reclamantei 22.249 dolari S.U.A. în echivalent în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății, reprezentând contravaloare chirie neachitată și penalități de

întârziere, la 17.007.81 lei cote părți de întreținere pentru perioada martie

1999 – decembrie 2000 și la 51.946.277 lei T.V.A. neachitat pe perioada aprilie

1999 – ianuarie 2001.

Prin aceeași sentință s-a dispus

evacuarea pârâtei din spațiul situat în București, s-a respins cererea

reconvențională formulată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Sentința a fost confirmată de Curtea

de Apel București, secția comercială, care prin decizia nr. 1307 din 2

octombrie 2001 a respins ca nefondat apelul pârâtei SC C.I. SRL București. S-a

stabilit de instanța de apel, că sumele datorate de pârâtă au fost corect

stabilite de expertiză și că obligațiile din contractul de locațiune nu au fost

respectate, pe de o parte, pentru că nu s-a achitat chiria conform clauzelor

din contract, iar pe de altă parte pentru că spațiul a fost subînchiriat fără

acordul scris al proprietarului.

Împotriva deciziei pronunțată de

Curtea de Apel București, secția comercială, a declarat recurs pârâta SC C.I.

SRL, prin care a susținut că instanța de apel nu a examinat și nu a motivat

respingerea cererii reconvenționale și că soluția din acțiunea principală s-a

pronunțat cu nesocotirea excepției non adimpleti contractus, care produce

aspecte specifice în cazul contractelor sinalagmatice. S-a mai susținut că

instanța de apel nu a înlăturat obligarea sa la plata penalităților în

condițiile în care nu a existat clauză penală stipulată pe întreaga perioadă a

locațiunii.

Prin decizia nr. 871 din 4 iunie

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta

SC C.I. SRL, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecare

instanței de apel.

Examinând criticile aduse deciziei

pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte a reținut, în alți termeni, că

este întemeiat numai motivul care vizează capătul de cerere privind

penalitățile de întârziere întrucât soluția nu a ținut seama de data

perfectării contractului, precizând totodată că această sancțiune contractuală

inserată în clauza penală poate fi aplicată numai după data încheierii

contractului.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare SC C.I. SRL în susținerea căreia a fost invocat motivul

prevăzut de art. 318 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv

contestatoarea a reținut că instanța de recurs a omis să cerceteze primul motiv

de recurs prin care s-a invocat faptul că respingerea cererii reconvenționale

era total nemotivată. Prin acest motiv, contestatoarea a mai susținut că a solicitat

obligarea intimatei recurente la plata reactualizată a cheltuielilor pe care la

rândul său le-a achitat către diverși furnizori, cheltuieli care nu au fost

deduse din impozitul pe profit din culpa R.L., devenită R.A.A.P.P., care i-a

“eliberat” contractul de închiriere cu întârziere. Dacă s-ar fi analizat

motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ., care a fost invocat în

recurs, contestatoarea a apreciat că s-ar fi observat faptul că soluția de

casare trebuia să privească și această cerere care se impunea a fi rejudecată

pentru a se stabili eventual prin completarea expertizei, valoarea actualizată

a plăților făcute din culpa recurentei, intimată în acest dosar.

Contestația în anulare urmează să

fie respinsă pentru următoarele considerente:

“Hotărârile instanțelor de recurs

mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de

modificare sau casare”.

Din textul art. 318 C. proc. civ.,

raportat la soluția instanței de recurs care este pusă în discuție în

contestația în anulare, rezultă că se invocă omisiunea de a cerceta unul din

motivele de recurs care, în opinia contestatoarei, ar fi dus la casarea

deciziei instanței de apel și în partea care privește respingerea cererii

reconvenționale. De principiu, chiar dacă hotărârea recurată a fost casată în

parte, se poate invoca omisiunea cercetării unui motiv de casare. Speța însă oferă

o situație care principial nu poate duce la concluzia că “omisiunea” invocată

se încadrează în dispozițiile art. 318 teza II, întrucât recursul depus în

termen cuprindea o expunere de argumente neîncadrate în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1-10) C. proc. civ., fiind evidentă

încălcarea de către recurentă a dispozițiilor art. 302

1

lit. c) C.

proc. civ. Este adevărat că după împlinirea termenului de motivare s-au depus

motive de recurs în care s-a invocat art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care

viza cererea principală, motiv pe care Curtea l-a examinat.

Revenind la textul art. 318 C. proc.

civ., se constată că necercetarea unui motiv de casare trebuie să fie

rezultatul unei “omisiuni din greșeală” a instanței de recurs și nu rezultatul

neanalizării motivului respectiv pentru că a fost depus tardiv, chiar și dacă

ar fi vorba despre un motiv de ordine publică pe care instanța ar fi putut să-l

invoce din oficiu. De asemenea un astfel de motiv nu poate fi primit nici în

situația în care nu s-au analizat argumentele de fapt indicate de parte, care

oricât de larg ar fi dezvoltate trebuie subsumate unui motiv de casare /modificare.

Din acest punct de vedere nu se

poate susține nici limbajul potrivit căruia dacă instanța de recurs a examinat un

motiv care ducea la casare atunci trebuia să examineze toate motivele care erau

invocate chiar dacă nu erau încadrate în drept.

Nici această susținere nu poate fi

primită întrucât nu există o prevedere în recurs care să se refere la analiza

netemeiniciei hotărârii dacă aceasta nu este consecința nelegalității invocată

în termen de recurent. Pe de altă parte nu s-ar putea reproșa instanței de

recurs faptul că ar fi putut să analizeze și alte susțineri ale recurentei câtă

vreme numai indicarea greșită a motivelor de recurs, potrivit art. 306 alin. (3)

nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea

într-unul din motivele prevăzute de art. 304. Acest text presupune aprecierea

instanței asupra posibilității de încadrare a motivelor, care nu poate

constitui obiect de analiză într-o contestație în anulare prin care se invocă

“omisiunea din greșeală” a examinării, ceea ce presupune existența motivului

încadrat potrivit legii și apoi omisiunea de examinare.

În consecință, motivul invocat de

contestatoare nu poate să ducă la retractarea deciziei pronunțată de instanța

de recurs astfel că urmează să fie respinsă contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anularea

deciziei nr. 871 din 4 martie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, în dosarul 9173/2001, formulată de contestatoarea

SC C.I. SRL București, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 18 noiembrie 2005.