ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 495/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 495/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 16350/23 septembrie

2003 reclamantele SC S. SRL și SC G.C. SRL au chemat în judecată pe pârâta F.F.M.H.E.

A.R., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtei la plata sumei de 250.800 dolari SUA, la cursul de schimb de

la data plății, precum și la plata dobânzilor datorate conform dispozițiilor

legale, cu începere de la data încasării sumelor cuvenite reclamantelor și până

la efectuarea plății, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantele au

arătat că pârâta este proprietara imobilului din București, sector 2, compus

din teren și construcție pe opt niveluri. În anul 1992 imobilul era degradat și

neutilizabil. La data de 19 octombrie 1992 s-au încheiat, concomitent și pentru

realizarea aceluiași scop, două contracte: reclamantele s-au asociat pe termen

de 15 ani pentru a concesiona imobilul pârâtei, a-l repara și apoi a-1 exploata

iar pârâta a concesionat imobilul reclamantelor, pentru a-1 repara și a-l

exploata timp de 15 ani. Prin actul adițional la contractul de asociere,

reclamantele au stabilit să contribuie egal la repararea imobilului pârâtei și

să împartă egal veniturile realizate din exploatarea acestuia. Reclamantele au

terminat repararea imobilului în luna octombrie 1993.

La data de 1 noiembrie 1993 s-au

încheiat, concomitent, actul adițional la contractul de concesiune, care prin

art.7 stabilește prețul concesiunii la 32.600 dolari SUA lunar, și contractul

de subînchiriere între reclamanți și B.R.C.R.C.B., cu prețul chiriei de 44.000

dolari SUA, lunar. S-a convenit ca diferența de 11.400 dolari SUA lunar între

chirie și redevență constituie venitul brut al asociației, pentru efortul

tehnic și financiar la repararea imobilului, precum și pentru administrarea

acestuia.

Până la 1 iunie 1996 contractele de

concesiune și subînchiriere s-au desfășurat normal, C.B. virând lunar chiria de

44.000 dolari SUA, iar reclamantele virau pârâtei redevența de 33.600 dolari

SUA.

La data de 1 iunie 1996 C.B. a fost

declarată de B.N.R. în incapacitate de plată. Deși reclamantele nu au mai

primit chiria, au emis ordinele de plată nr. 236/41 și 246/96 pentru plata

redevenței pe lunile iunie și iulie 1996, C.B. confirmând plata redevenței,

însă pârâta a contestat primirea ei.

La data de 14 martie 1997 pârâta a

notificat reclamantelor rezilierea contractului și imediat a formulat acțiune

în justiție, prin care a cerut să se i-a act de încetarea de plin drept a

contractului de concesiune și să se dispună obligarea reclamantelor la plata

sumei de 1.070.168.848 lei ROL redevența restantă și 2.239.812.200 lei ROL

penalități de întârziere și dobânzi.

Prin sentința civilă nr. 2681 din 19

mai 1999 Tribunalul București a admis în parte acțiunea, obligând reclamantele

la plata sumei de 912.682.586 lei ROL redevența restantă.

În apel, sentința a fost modificată

prin decizia nr. 2222/1999 a Curții de Apel București, fiind admisă integral

acțiunea.

Prin decizia nr. 3437 din 24

octombrie 2000 Curtea Supremă de Justiție a admis recursurile reclamantelor, înlăturând

dispozițiile privind constatarea încetării contractului de concesiune, precum

și cele privind obligarea reclamantelor la penalități de întârziere și dobânzi,

menținând în totalitate hotărârea tribunalului.

În drept, reclamantele au invocat

prevederile art. 969, art. 970, art. 994, art. 1421 alin. (2) C. civ. și

principiul îmbogățirii fără justă cauză.

S-au anexat cererii, în copie,

înscrisuri.

La data de 28 octombrie 2003, pârâta

a depus la dosar întâmpinare.

Pârâta a invocat excepția

prescripției extinctive în raport de prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 3

alin. (1), art. 8 alin. (1) și (2) și art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pârâta a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că în

cauză nu sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice pentru intentarea

unei

actio de in rem verso

.

S-au anexat întâmpinării, în copie,

înscrisuri.

Prin sentința comercială nr. 13864

din 4 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București.

Împotriva sentinței au declarat

recurs reclamantele iar prin decizia comercială nr. 277R din 15 martie 2005,

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis recursul, a casat

sentința atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea

judecății.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 15024/3/2005 (nr. în

format vechi 2271/2005).

Reclamantele au precizat cadrul

procesual activ și pasiv, arătând că denumirea exactă a reclamantelor este SC S.

SRL și SC G.C.G.C.O. SRL (fila 100), iar denumirea pârâtei este A.R.F.F.M.H.E.

(fila 107), precum și temeiul de drept al acțiunii, precizând că pentru capătul

principal de cerere temeiul de drept este principiul îmbogățirii fără justă

cauză (fila 109), iar pentru capătul de cerere având ca obiect obligarea

pârâtei la plata dobânzii, temeiul juridic este art. 3 din O.G. nr. 9/2000.

Prin sentința comercială nr. 4859

din 28 noiembrie 2005 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantelor și, în

consecință, a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamantele.

Prin decizia comercială nr. 273 din 10

mai 2006, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul, a

desființat sentința apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre

rejudecare.

La rejudecare cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr.

26516/3/2007.

La termenul din 6 decembrie 2007

pârâta a arătat că înțelege să defaime și să se înscrie în fals împotriva înscrisului

reprezentând decizia nr. 3037/2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, în dosarul nr. 6769/2000.

Instanța a încuviințat părților

probele cu înscrisuri și interogatoriu, în plus și proba cu expertiza

contabilă, iar în ceea ce privește cererea de înscriere în fals, constatând că

nu este cazul de sesizare a Parchetului, deoarece acțiunea penală este

prescrisă, a pus în vedere pârâtei să propună probele de care înțelege să se

folosească în susținerea cererii de înscriere în fals.

La termenul din 10 aprilie 2008

pârâta a depus la dosar cererea de probatorii întemeiată pe

disp.

art. 184

C.

proc. civ.

Instanța, apreciind, față de

dispozițiile art. 180 și urm. C. proc. civ., că nu sunt întrunite cerințele

legale pentru declanșarea procedurii falsului, întrucât pârâta nu a invocat un

fals material sau intelectual, în sensul de contrafacere a scrierii sau

subscrierii ori pentru alterarea înscrisului în orice mod, ci pârâta a recurs

la critici de fond cu privire la decizia nr. 3037/2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția comercială, și cu privire la motivele cuprinse în

considerentele deciziei, urmărind ca prin respectiva cerere să înfrângă

efectele unei hotărâri irevocabile, ce se bucură de putere de lucru judecat - a

constatat că nu sunt concludente probele solicitate pentru dovedirea acestui

așa zis fals.

La termenul din 4 decembrie 2008

pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active și pasive, iar la

termenul din 11 decembrie 2008 a reiterat excepția inadmisibilității cererii și

a invocat excepția prematurității introducerii

acțiunii.

Prin sentința

comercială nr. 14059 din 18 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, au fost respinse excepțiile invocate de pârâtă și a

fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamante.

Pentru a se

pronunța astfel prima instanță a reținut următoarele:

Excepția prematurității introducerii

cererii a fost respinsă de prima instanță, întrucât, prin adresa nr. 702 din 15

noiembrie 2002, pârâta a fost convocată de reclamante la concilierea prealabilă

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., indicându-se pretențiile

solicitate, respectiv restituirea sumei de 250.800 dolari SUA și dobânda

legală, ce sunt cerute și în acțiunea de fața, precum și temeiurile de fapt ale

cererii.

Excepția lipsei calității procesuale

active, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția

inadmisibilității cererii au fost respinse de prima instanță întrucât

argumentele invocate în susținerea excepțiilor reprezintă, în realitate,

apărări de fond, ce vor fi examinate de instanță la analiza îndeplinirii

condițiilor îmbogățirii fără justă cauză.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut

următoarele:

Îmbogățirea fără justă cauză

reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe

seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe temei

juridic. Acțiunea în restituire („actio de in rem verso") este acțiunea

prin care cel care și-a diminuat patrimoniul pretinde restituirea de la cel

care și-a mărit patrimoniul.

Pentru intentarea acțiunii în

restituire este necesară îndeplinirea unor condiții materiale și juridice.

Condițiile materiale ale intentării

acțiunii în restituire sunt:

1.

mărirea unui patrimoniu, prin

dobândirea unei valori apreciabile în bani (sporirea unor elemente active sau

micșorarea pasivului);

2.

micșorarea unui patrimoniu

3.

existența unei legături între

sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene

sunt efectul unei cauze unice.

Condițiile juridice de intentare a

acțiunii în restituire sunt:

1.

inexistența unui temei al măririi

unui patrimoniu și al micșorării celuilalt;

2.

absența oricărui alt mijloc juridic

pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii

suferite; cel sărăcit are calea lui

actio de in rem

verso numai atunci

când el nu are și nu a avut o altă cale de drept, o altă acțiune în justiție

pentru valorificarea dreptului său la reparațiune (caracterul subsidiar al

acțiunii de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză).

În speță, reclamantele au precizat

că, potrivit contractului de concesiune încheiat cu pârâta la 19 octombrie 1992

și modificat la data de 1 noiembrie 1993, datora acesteia o redevență lunară de

32.600 dolari SUA, contractul de concesiune încetând la data de 18 februarie

aceasta datora reclamantelor o chirie lunară de 44.000 dolari SUA.

Deși între pârâtă și C.B. nu s-a

încheiat contract scris, în perioada 30 aprilie 1997 - 31 ianuarie 1999, banca

a plătit direct pârâtei suma lunară de 44.000 dolari SUA, astfel că

reclamantele susțin că, pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, sunt

îndreptățite la plata sumei lunare de 11.400 dolari SUA, pentru perioada

menționată.

Din această motivare în fapt a

acțiunii, prima instanță a reținut că faptul ilicit nu aparține pârâtei, ci

unui terț, C.B., aceasta efectuând plata direct către pârâtă și în aceste

condiții acțiunea este nefondată.

Pe de altă parte, analizând strict

condițiile intentării acțiunii în restituire, acestea nu sunt îndeplinite

cumulativ.

Prima instanță a reținut că sunt

îndeplinite condițiile materiale ale acțiunii în restituire, însă a apreciat că

nu sunt îndeplinite condițiile juridice de intentare a acțiunii în restituire.

În ceea ce privește prima condiție -

inexistența unui temei al măririi patrimoniului pârâtei - prima instanță a

reținut că există un temei al măririi patrimoniului pârâtei, respectiv

contractul verbal încheiat între pârâtă și C.B., față de care reclamantele sunt

terți. Reclamantele au precizat în cuprinsul acțiunii (fila 2) că „Am convenit

ca diferența de 11.400 dolari SUA lunar între chirie și redevență constituie

venitul brut al asociației noastre, pentru efortul tehnic și financiar la

repararea imobilului, precum și pentru administrarea acestuia”, însă în lipsa

unor prevederi exprese în acest sens în contractul de concesiune și în

contractul de subînchiriere, respectiv în lipsa unei înțelegeri tripartite,

prima instanță a apreciat că această susținere a reclamantelor este nedovedită.

Împrejurarea că pârâta a înregistrat

în contabilitatea proprie plățile făcute de C.B., fără a exista un contract

scris în acest sens, nu duce la nevalabilitatea plăților sau la inexistența

contractului verbal, astfel cum susțin reclamantele în acțiune și în

concluziile scrise, ci atrage exclusiv sancțiunile prevăzute de legea

contabilității - art. 6 alin. (3) din Legea nr. 82/1991.

În ceea ce privește cea de a doua

condiție juridică de intentare a acțiunii în restituire - absența oricărui

mijloc juridic pentru recuperarea de către reclamantă a prejudiciului, prima

instanță a reținut că reclamantele aveau la dispoziție alte mijloace juridice

pentru recuperarea sumelor solicitate prin acțiune.

Astfel, în temeiul contractului de

subînchiriere, reclamantele puteau solicita de la C.B. plata chiriei pentru

perioada 30 aprilie 1997-31 ianuarie 1999, fie printr-o acțiune în pretenții pe

calea dreptului comun, fie prin înscrierea la masa credală a băncii, având în

vedere că împotriva acesteia s-a deschis procedura falimentului în cursul

anului 2000. Pe de altă parte, din actele dosarului (filele 9-17 din dosarul

15024/372005), rezultă clar intenția reclamantelor, manifestată în perioada 17

decembrie 1996-20 februarie 1997 de reziliere a contractului de subînchiriere

încheiat cu C.B.

Un alt mijloc juridic la îndemâna

reclamantelor era intentarea în termenul prescris de lege a unei acțiuni

revocatorii, cu îndeplinirea cerințelor art. 975 C. civ.

Împotriva acestei sentințe au

formulat apel atât reclamantele, cât și pârâta.

Apelul pârâtei a vizat exclusiv

respingerea excepțiilor invocate de către aceasta în fața primei instanțe.

Motivele de apel invocate de către

apelantele-reclamante au vizat atât sentința primei instanțe, cât și

încheierile de ședință din 4 octombrie 2007 și 6 decembrie 2007.

Atât apelantele reclamante, cât și

apelanta pârâtă au depus întâmpinări, prin care solicitau, fiecare, respingerea

apelului declarat de către cealaltă parte.

Prin încheierea din data de 12 iunie

2009 instanța de apel a încuviințat, pentru ambele părți, proba cu

interogatoriu, proba cu acte, respingându-se proba cu efectuarea unei noi

expertize contabile, probă solicitată de către apelantele-reclamante, ca

nefiind utilă cauzei.

Prin încheierea din data de 22

ianuarie 2010 Curtea a luat act de renunțarea apelantelor-reclamante la

administrarea probei cu interogatoriul apelantei pârâte.

Prin decizia comercială nr. 134 din 12

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI–a comercială, au fost

respinse ambele apeluri, ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a reținut, în mod

corect, că din motivarea în fapt a acțiunii, pornind de la definiția

îmbogățirii fără justă cauză și de la condițiile materiale și juridice ale

acțiunii în restituire, faptul ilicit nu aparține pârâtei, ci unui terț - C.B.,

acesta efectuând plata direct către pârâtă.

Cele două reclamante au fost

prejudiciate cu echivalentul reprezentând contravaloarea chiriei, acest

prejudiciu fiindu-i cauzat de către co-contractantul din cadrul contractului de

subînchiriere, respectiv C.B., însă, având în vedere că aceasta a fost

declarată în incapacitate de plată, intrând în procedura falimentului, nu a mai

putut fi acționată pe calea dreptului comun, reclamantele formulând prezenta

acțiune.

Pârâta nu a contestat niciodată

faptul că banca a făcut plăți direct în contul său, în baza unei convenții

verbale, plăți care au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei, în

condițiile în care a notificat reclamantelor, în data de 14 martie 1997,

rezilierea contractului de asociere, pentru neplata concesiunii, situație

confirmată ulterior pe cale judecătorească, existând o hotărâre definitivă și

irevocabilă privind obligarea reclamantelor la plata redevenței restante, către

pârâtă.

Reclamantele au invocat faptul că în

perioada menționată în cuprinsul acțiunii erau îndreptățite să primească suma

lunară de 11.400 dolari SUA, sumă ce reprezintă venitul brut al asociației lor

pentru efortul tehnic și financiar la repararea imobilului, precum și pentru

administrarea acestuia, sumă pe care ar fi convenit-o cu pârâta.

Din nici o probă administrată în

cauză nu rezultă existența vreunei înțelegeri în acest sens.

Raporturile contractuale dintre

părți rezultă cu claritate din conținutul celor două contracte: reclamantele

(în baza asocierii dintre ele) aveau obligația de a achita pârâtei o redevență

lunară în valoare de 32.600 dolari SUA, conform contractului de concesiune,

astfel cum a fost modificat prin actul adițional din data de 1 noiembrie 1993; C.B.

(care nu este parte în cauză) avea obligația de a achita reclamantelor suma de

44.000 dolari SUA lunar, în baza contractului de subînchiriere încheiat.

C.B. a efectuat plățile pe care

trebuia să le facă către reclamante, pârâtei, în baza unei convenții verbale

încheiată cu aceasta din urmă, plăți care nu au fost contestate, astfel că

patrimoniul pârâtei a avut temei de mărire.

În ceea ce privește cea de-a doua

condiție juridică de intentare a acțiunii în restituire, pornind de la

caracterul subsidiar al acestei acțiuni, reclamantele aveau la dispoziție un

alt mijloc pentru recuperarea sumelor de bani datorate de către debitoarea sa -

C.B., respectiv înscrierea la masa credală a băncii, lucru pe care însă nu l-au

făcut.

Afirmațiile reclamantelor referitoare

la faptul că pârâta a înregistrat în contabilitate plățile efectuate de către C.B.,

în baza unor acte false, că de fapt sumele de bani ar proveni dintr-o

compensație rezultând în urma unui schimb de clădiri dintre bancă și pârâtă, nu

au nici o relevanță în cauză, obiectul dosarului nu îl constituie modalitatea

în care pârâta își ține contabilitatea, în orice formă, licită sau ilicită.

Apelantele reclamante au criticat

hotărârea primei instanțe de fond și sub aspect procedural - pct. 1 și 2 din motivele

de apel – însă nici aceste aspecte nu au putut fi reținute.

Astfel, excepția inadmisibilității,

fiind o excepție de ordine publică și având caracter absolut, putea fi invocată

oricând și nu doar odată cu întâmpinarea; de asemenea, celelalte excepții au

fost puse în discuția părților, prima instanță acordând părților cuvântul pe

fondul cauzei, fără însă ca prin aceasta să se încalce nici un drept procedural

al părților.

Supozițiile apelantelor reclamante

referitoare la situația în care s-ar fi aflat prima instanță, care ar fi

motivat respingerea acțiunii, ca nefondată, folosind argumente juridice ce

susțineau inadmisibilitatea, sunt nefondate.

Prima instanță a apreciat că

excepția de inadmisibilitate nu este o excepție de procedură, pornind de la

argumentele invocate în susținerea acesteia, ci, în speță, vizează fondul

cauzei (îndeplinirea sau nu a condițiilor privind acțiunea în restituire

întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză), soluționarea acestei excepții,

precum și a excepției lipsei calității procesuale pasive și active ar fi

echivalat cu o antepronunțare a instanței.

Referitor la apelurile declarate de

către reclamante împotriva celor două încheieri din 4 octombrie 2007 și din 6

decembrie 2007, instanța de apel a reținut că motivele invocate sunt lipsite de

interes practic și juridic.

S-a reținut că prima instanță a

soluționat în mod corect și celelalte excepții invocate de către pârâtă.

Indicarea unui temei de drept în

notificarea la conciliere, iar ulterior, după sesizarea instanței, modificarea

acestui temei, nu reprezintă un aspect care să conducă la concluzia

neîndeplinirii procedurii prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., prin

neindicarea temeiului de drept.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs atât reclamantele cât și pârâta.

I. În recursul său pârâta A.R.F.F.M.H.E.

București a adus următoarele critici deciziei recurate.

fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 720

1

C. proc.

civ.

Astfel, prin notificarea

înregistrată la pârâtă sub nr. 702 din 15 noiembrie 2002, reclamantele au

solicitat restituirea sumei de 250.800 dolari SUA, precizând, prin adresa din 6

decembrie 2002, că pretențiile lor se bazează pe dispozițiile art. 969-970 C.

civ., însă, ulterior, conform precizărilor depuse la 31 mai 2005, în fața

instanței de judecată, reclamantele și-au modificat temeiul pretențiilor și

anume, îmbogățirea fără justă cauză, rezultând astfel că pentru acest temei

juridic, nu s-a realizat o conciliere directă cu pârâta.

aplicare a dispozițiilor legale privind calitatea procesuală activă a

reclamantelor cât și calitatea procesual pasivă a pârâtei.

Calitatea procesuală activă

presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care

este titularul dreptului afirmat iar calitatea procesuală pasivă presupune

existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este obligat, în

raportul juridic dedus judecății.

În cauza de față, reclamantele au

dispus rezilierea contractului de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993,

la data de 10 februarie 1997 astfel încât nu mai există identitate între

persoana reclamantelor și titularul dreptului de a încasa contravaloarea

chiriei de la C.B. iar prin adresa nr. 163 din 14 martie 1997 pârâta a notificat

reclamantelor retragerea concesiunii și rezilierea contractului de concesiune,

începând cu 31 martie 1997, ca urmare a neachitării de către reclamante a

redevențelor contractuale restante, pentru o perioadă de 7 luni, astfel încât

între reclamante și pârâtă nu au mai existat relații contractuale, după data de

31 martie 1997, după această dată pârâta, în calitate de proprietar închiriind B.R.C.B.

- C.B. spațiul din București sector 2, în schimbul unei chirii lunare în

cuantum de 44.000 dolari SUA.

a admis criticile formulate de pârâtă cu privire la inadmisibilitatea acțiunii

reclamantelor.

În speța de față nu sunt îndeplinite

nici condițiile materiale ale acțiunii în restituire, respectiv: micșorarea

unui patrimoniu, mărirea altui patrimoniu și cauza unică a măririi și respectiv

a micșorării patrimoniilor și nici condițiile juridice ale acestei acțiuni, și

anume absența cauzei legitime și respectiv absența oricărui alt mijloc juridic

pentru recuperarea pierderii suferite.

Din analiza probatoriului

administrat în cauză rezultă inexistența unei micșorări a patrimoniul

reclamantelor, în condițiile în care, după rezilierea contractului de

subînchiriere, acestea nu au mai emis nicio factură pentru chiria imobilului

din sector 2, București pentru perioada 1 aprilie 1997 – 31 ianuarie 1999,

precum și inexistența unei măriri a patrimoniului pârâtei, sumele înregistrate

în contabilitatea acesteia, pe bază de documente justificative reprezentând

chiria pentru imobilul respectiv.

De asemenea, pârâta susține că după

data de 31 martie 1997 între ea și reclamante nu au mai existat raporturi

contractuale astfel încât, nu există o cauză legitimă pentru care reclamantele

să solicite sumele respective de la pârâtă.

II. În recursul lor, reclamantele SC

S. SRL București și SC G.C.G.C.O. SRL București au adus următoarele critici

deciziei recurate și încheierilor de ședință din 4 octombrie 2007 și 6

decembrie 2007:

menținut soluția contradictorie a primei instanțe, care în dispozitiv reflecta

și respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, dar și respingerea, pe

fond, a acțiunii.

Reclamantele apreciază că această

situație este contrară principiului consecvenței în judecată, această critică

încadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 5 combinat cu art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Astfel, deși aparent, excepția

inadmisibilității cererii a fost tratată la olaltă cu celelalte excepții, în

realitate considerentele privesc numai excepția prematurității cererii pentru

celelalte excepții reținându-se doar că acestea sunt apărări de fond care vor

fi examinate de instanță la analiza îndeplinirii condițiilor îmbogățirii fără

justă cauză.

În acest sens, reclamantele

apreciază că au fost încălcate, de către prima instanță, prevederile art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., care arată că și excepțiile de fond sunt rezolvate mai

întâi, de către instanță, dacă fac de prisos cercetarea în fond a pricinii,

însă prima instanță a respins excepția inadmisibilității cererii fără să

motiveze această soluție, reclamantele apreciind că această soluție echivalează

cu soluționarea în fond a cauzei, prin respingerea cererii, ca inadmisibilă,

ceea ce constituie o contradicție procedurală.

Nici instanța de apel nu a soluționat

corect această problemă atunci când a reținut că „îndeplinirea sau nu a

condițiilor privind acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă

cauză” vizează fondul cauzei, menținând, în mod nelegal o soluție

contradictorie.

Reclamantele mai susțin că atât

instanța de apel cât și prima instanță au aplicat greșit dispozițiile

procedurale privind admiterea și administrarea probei cu expertiza contabilă.

Prima instanță, prin încheierea din

4 decembrie 2008, a respins cererea de lămurire a problematicii expertizate

fără o altă motivare decât cea cuprinsă în concluziile raportului de expertiză.

Se apreciază că înregistrarea în

actele contabile ale pârâtei a unor sume de bani, fără existența unui act

justificativ, așa cum s-a întâmplat cu chiria încasată în mod direct de către

pârâtă de la C.B., contravine Legii contabilității nr. 82/1991.

În acest context ar rezulta faptul

că adresa nr. 169 din 1 aprilie 1999 emisă de către pârâtă constituie un act

oficial necorespunzător realității, iar pentru stabilirea situației reale era

necesară efectuarea unei noi expertize contabile, problemele de fond nefiind

lămurite.

De asemenea, prin încheierea din 12

iunie 2009 a primei instanțe, a fost respinsă cererea întemeiată pe

dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., de către reclamante, ca nefiind

utilă cauzei, iar instanța de apel confirmă această soluție reținând că nu face

obiectul cauzei modalitatea în care pârâta își ține contabilitatea.

Recurentele apreciază că pârâta este

o entitate juridică ce este obligată să-și țină, în mod legal, contabilitatea,

inclusiv cu privire la sporirea patrimoniului, or, injoncțiunea pârâtei în

raporturile dintre reclamante și C.B., nu putea fi validată, ca licită, decât

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 82/1991, iar această problemă nu putea

fi lămurită decât prin efectuarea unei noi expertize contabile.

Sub acest aspect recurentele

apreciază că s-a produs o vătămare acestora care nu poate fi remediată decât

prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța

de apel pentru administrarea unui probatoriu complet.

contradictorii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu privire la

modul în care s-a distins între excepția procesuală și excepția de fond privind

inadmisibilitatea acțiunii.

Reclamantele consideră că aceeași

chestiune litigioasă este soluționată diferit, după cum este tratată ca

excepție procesuală sau ca o chestiune de fond, în corpul aceleiași hotărâri

judecătorești, ceea ce nu este permis.

Astfel, atât instanța de apel cât și

prima instanță au reținut că există un temei al măririi patrimoniului pârâtei,

respectiv contractul verbal încheiat între pârâtă și C.B., față de care

reclamantele sunt terți și care configurează existența unui fapt ilicit care nu

aparține pârâtei, ci unui terț.

Considerentele sunt contradictorii,

deoarece, nu lămuresc dacă există un fapt licit, ori există un temei și anume

contractul verbal.

Prin expertiza efectuată în fața

primei instanțe, s-a reținut că, înainte ca pârâta să notifice reclamantele în

legătură cu rezilierea contractelor de cesiune, aceasta a primit de la C.B.

suma de 390 milioane lei, în contul chiriei neplătite de reclamante, iar la

cererea primei instanțe pârâta a recunoscut că a stabilit raporturi

contractuale de locațiune cu C.B. începând cu data de 1 aprilie 1997, pe bază

de înțelegere verbală, confirmând ulterior în scris, cu chirie lunară de 44.000

dolari SUA, contractul de locațiune încetând la 31 ianuarie 1999.

Reclamantele susțin că, recunoscând

această situație, pârâta a recunoscut încălcarea dispozițiilor Legii nr. 82/1991

respectiv art. 6 alin. (2) și (3), astfel încât, această situație vine în

contradicție cu concluzia judiciară potrivit căreia există un temei al măririi

patrimoniului pârâtei care ar fi licit.

Reclamantele concluzionează că în

perioada 1 aprilie 1997 – 31 ianuarie 1999, pârâta s-a îmbogățit, fără justă

cauză cu suma de 250.000 dolari SUA în dauna reclamantelor.

De asemenea, se susține de către

reclamante, că prin întâmpinarea depusă de către pârâtă la dosarul cauzei, se

recunoaște stabilirea unor raporturi locative directe cu chiriașul

reclamantelor, începând cu 1 aprilie 1997, afirmând și existența unei

înțelegeri tripartite între reclamante, pârâtă și C.B., confirmând astfel reaua

credință a pârâtei, rea credință ce a fost reținută și în motivarea deciziei

nr. 3037 din 24 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, or, prin decizia

recurată a fost contrazisă concluzia instanței supreme cu privire la acest

aspect, prin considerente contradictorii și străine de natura pricinii.

Sunt, de asemenea, străine de natura

pricinii considerentele deciziei recurate, prin care se reproșează

reclamantelor neînscrierea la masa credală a C.B. cu pretențiile de chirie, ori

neintroducerea unei acțiuni revocatorii precum și considerentul că din nicio

probă admisibilă în cauză nu rezultă existența vreunei înțelegeri în sensul că

reclamantele erau îndreptățite să primească suma lunară de 11.400 dolari SUA.

Reclamantele apreciază că, în mod

greșit, instanța de apel, ca și prima instanță, a deplasat problematica

examinării condițiilor juridice de admisibilitate a acțiunii în pretenții

bazată pe îmbogățirea fără justă cauză, către C.B., în realitate cel ce a

suferit o pierdere de patrimoniu trebuie să nu aibă la dispoziție o altă

acțiune pentru realizarea dreptului său, exclusiv în raporturile dintre sărăcit

și îmbogățit.

Este străin de natura pricinii

considerentul care identifică, drept obstacol judiciar pentru intentarea

acțiunii, așa-zisul caracter subsidiar al acțiunii în restituire.

Se susține, că la dosarul nr. 2866/1997

al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, există raportul de

expertiză întocmit de L.G. din care rezultă că reclamantele sunt îndreptățite

să primească suma solicitată, astfel încât considerentul instanței de apel cu

privire la acest aspect este contrazis de această probă, fiind contrazis și de

art. 7 din actul adițional la contractul de concesiune.

Acest motiv de recurs impune

modificarea deciziei, în sensul solicitat în apelul declarat de reclamante.

dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale și a

principiilor dezvoltate de jurisprudență și doctrină în materia acțiunii în

restituire, bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Astfel, ambele instanțe de fond au

stabilit că sunt îndeplinite condițiile materiale ale intentării acțiunii,

respectiv mărirea patrimoniului pârâtei, micșorarea patrimoniului

reclamantelor, legătura de cauzalitate dintre aceste fapte, însă ambele

instanțe greșesc atunci când califică judiciar faptele reținute, în sensul că

micșorarea patrimoniului reclamantelor rezultă din faptul plății efectuate

către pârâtă, de către un terț.

În realitate, ar fi trebuit să aibă

relevanță încasarea ocultă de către pârâtă a sumei reprezentând chirie pentru

imobil, sub pretextul încasării redevenței neachitate de către concesionar,

deși pârâta cunoștea existența contractului de subînchiriere dintre reclamantă

și C.B.

Reclamantele apreciază că analiza

judiciară privind condițiile juridice ale acțiunii în restituire nu a fost

completă.

Astfel, deși doctrina sistematizează

condițiile juridice ale acțiunii în restituire la trei: inexistența unei juste

cauze (temei juridic) care să le justifice; îmbogățitul să fie de bună

credință; absența oricărui alt mijloc pentru recuperarea pierderii suferite,

instanțele de fond au redus aceste condiții la două, respectiv la prima și la a

treia.

Reclamantele susțin că principiul

îmbogățirii fără justă cauză operează chiar dacă îmbogățirea nu se realizează

printr-un transfer direct de valori între patrimoniile părților ci prin

intermediul unei alte persoane, așa cum este cazul și în speța de față.

Se mai susține că, instanțele de

fond nu au ținut cont de condiția bunei credințe a îmbogățitului, în speță

dovedindu-se că pârâta a fost de rea credință, deoarece prin manopere dolosive

a aranjat cu C.B. să-i plătească, în mod direct, chiria stabilită prin

contractul încheiat cu reclamantele.

În mod greșit, s-a redus analiza caracterului

subsidiar al acțiunii prin raportare la o altă persoană decât îmbogățitul.

De altfel, în ce privește manoperele

dolosive ale pârâtei, trebuia aplicat principiul puterii lucrului judecat,

deoarece prin decizia nr. 3437 din 24 octombrie 2000 a Curții Supreme de Justiție a fost stabilită reaua credință a pârâtei, astfel că sub acest

aspect erau obligatorii concluziile respectivei hotărâri.

Recurentele-reclamante, expunând

încă odată starea de fapt, au solicitat, pentru acest motiv modificarea deciziei

recurate, în sensul arătat în cererea de recurs.

La dosarul cauzei, atât reclamantele

cât și pârâta, au depus întâmpinări, prin care au susținut respingerea

recursurilor formulate de partea adversă.

Analizând decizia recurată, prin

raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, pentru

următoarele considerente.

I. În ce privește recursul formulat

de pârâta A.R.F.F.M.H.E. București:

reținută.

După cum recunoaște chiar pârâta,

reclamantele i-au trimis o notificare, în data de 15 noiembrie 2002, prin care

au precizat cuantumul pretențiilor pe care le au asupra pârâtei, indicând și

faptul că această sumă provine din nerespectarea contractului de concesiune a

spațiului din București sector 2.

Faptul că, inițial, reclamantele

și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 969-970 C. civ., iar ulterior,

în fața primei instanțe de judecată, și-au modificat temeiul juridic, și anume,

îmbogățirea fără justă cauză, nu poate conduce la concluzia că reclamantele nu

au îndeplinit obligația prevăzută în art. 720

1

C. proc. civ.

Scopul acestei proceduri este acela

de a evita un litigiu, în fața instanței de judecată, între părțile implicate,

însă, așa după cum s-a dovedit, părțile nu au reușit să se înțeleagă, ajungând,

până la urmă, în fața instanței de judecată, astfel că schimbarea temeiului

juridic, în al doilea ciclu procesual, față de cel menționat în notificarea

inițială, nu poate conduce la concluzia că reclamantele nu au satisfăcut

cerința prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.

poate fi reținută.

Calitatea procesuală activă nu

presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care

este titularul dreptului afirmat, ci presupune existența unei identități între

persoana reclamantului și cel care pretinde că este titularul dreptului

afirmat, la fel cum calitatea procesuală pasivă nu presupune existența unei

identități între persoana pârâtului și cel care este obligat, ci doar o

identitate între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că trebuie

obligat, în raportul juridic dedus judecății, în cadrul procesului urmând să se

stabilească tocmai dacă această identitate există, atât în ce privește

calitatea procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă.

Argumentele prezentate de către

pârâtă cu privire la rezilierea contractului de subînchiriere nr. 1057 din 1

noiembrie 1993 cât și a contractului de concesiune începând cu data de 31

martie 1997 reprezintă doar argumente de fond, iar nu argumente care să permită

admiterea acestor excepții de procedură.

Prin urmare, atât instanța de apel,

cât și prima instanță, au procedat în mod legal la respingerea acestor

excepții.

poate fi reținută.

Deși pârâta a ridicat excepția procesuală

a inadmisibilității acțiunii reclamantelor, în argumentarea acestei excepții se

aduc argumente privind neîndeplinirea condițiilor de fond ale acțiunii în

restituire, bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Inadmisibilitatea unei cereri de

chemare în judecată, în sens procesual, se referă la faptul că o persoană nu

poate formula o anumită cerere de chemare în judecată, deci la faptul că nu îi

este permis, de către legiuitor, să formuleze acel tip de cerere de chemare în

judecată, și nu la îndeplinirea, pe fond, a condițiilor de admisibilitate a

acelei cereri.

În cauza de față argumentația

pârâtei se referă tocmai la faptul că, pe fond, nu sunt îndeplinite condițiile

rezultate din jurisprudență și doctrină, pentru ca cererea reclamantelor, în

speță, să poată fi admisă, iar nu la faptul că acestora nu le este permisă să

formuleze o astfel de cerere de chemare în judecată.

II. În ce privește recursul formulat

de reclamantele SC S. SRL București și SC G.C.G.C.O. SRL București.

în dispozitivul hotărârii primei instanțe, astfel că, în mod legal, instanța de

apel a menținut soluția primei instanțe.

Atât prima instanță, cât și instanța

de apel, au arătat faptul că argumentele aduse de pârâtă, cu privire la

inadmisibilitatea acțiunii reclamantelor, vizează îndeplinirea condițiilor de

fond cu privire la acțiunea în restituire, întemeiată pe îmbogățirea fără justă

cauză, prin urmare, excepția viza fondul problemei și nu reprezenta o excepție

procesuală, excepția ce ar fi închis accesul la justiție al reclamantelor.

De altfel, din acest punct de vedere,

reclamantele nici nu au interes să promoveze o astfel de critică, acestea

nesuferind nicio vătămare, prin soluția pronunțată de prima instanță și

menținută de instanța de apel, neadmiterea excepției inadmisibilității acțiunii

oferind chiar reclamantelor posibilitatea de a se judeca, pe fondul cauzei, în

legătură cu pretențiile lor.

Este evident faptul că s-au

respectat prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., de către prima instanță,

soluție confirmată și de instanța de apel, prin aceea că a fost respinsă

excepția de procedură, a inadmisibilității cererii formulată de către

reclamante, după care s-a trecut la soluționarea, pe fond, a pricinii.

Nici susținerile cu privire la greșita

aplicare a dispozițiilor procedurale privind admiterea și administrarea probei

cu expertiza contabilă nu pot fi reținute.

Prima instanță a respins cererea de

completare a raportului de expertiză întocmit de expert E.C., prin încheierea

din 4 decembrie 2008, dar a pus în discuția părților cererile de completare a

raportului de expertiză.

Este adevărat că prin încheierea din

12 iunie 2009 instanța de apel a respins proba cu expertiză contabilă, ca

nefiind utilă cauzei, însă a pus în discuția părților cererile formulate, lipsa

de utilitate a acestei probe fiind apreciată prin prisma celorlalte probe și

dovezi administrate în cauză.

Critica recurentelor cu privire la

modul de ținere a contabilității pârâtei, nu poate fi reținută, această stare

de fapt nefăcând obiectul cauzei.

De altfel, atât instanța de apel,

cât și prima instanță, au reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile

juridice ale acțiunii în restituire bazate pe îmbogățirea fără justă cauză,

respectiv absența unei cauze legitime, și respectiv, absența oricărui alt

mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

În aceste condiții, nu prezintă

importanță practică, verificarea modului în care pârâta și-a ținut

contabilitatea, neimpunându-se casarea cu trimitere și completarea probatoriului.

Reclamantele trebuiau să demonstreze

existența cauzei legitime în relațiile dintre ele și pârâtă și nu să încerce

demonstrarea existenței îmbogățirii fără justă cauză, respectiv mărirea

patrimoniului pârâtei, prin nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 82/1991,

privind contabilitatea acesteia.

Prin urmare, soluția primei

instanțe, menținută de către instanța de apel, nu este contradictorie și, de

asemenea, nu există o încălcarea a dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Deși în cuprinsul cererii de recurs,

recurentele precizează că atacă decizia comercială nr. 134 din 12 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, precum și încheierile de ședință din 4

octombrie 2007 și 6 decembrie 2007, în dezvoltarea motivelor de recurs nu se

regăsește nici un fel de critică cu privire la aceste încheierii care au fost

pronunțate de către prima instanță, regăsindu-se doar unele critici cu privire

la modul de rezolvare a excepției inadmisibilității, critici la care s-a

răspuns în prima parte a pct. 1 a considerentelor privind recursul declarat de

reclamante, dar și la pct. 3 al considerentelor cu privire la recursul pârâtei.

poate fi reținută.

Cu privire la modul de rezolvare a

excepției inadmisibilității, s-a arătat mai sus de ce această critică nu poate

fi reținută.

De asemenea, instanța de apel

lămurește, în mod explicit, faptul că temeiul măririi patrimoniului pârâtei îl

reprezintă contractul verbal între pârâtă și C.B., cu privire la închirierea

imobilului din București sector 2, începând cu data de 1 aprilie 1997.

Instanța de apel a reținut doar că

este corectă susținerea primei instanțe, în sensul că, pornind de la motivarea

cererii de chemare în judecată, un eventual fapt ilicit, care ar fi temei legal

al răspunderii pentru îmbogățire fără justă cauză, nu aparține pârâtei, ci unui

terț, respectiv C.B., această concluzie venind doar să întărească faptul că, în

cauză, nu există îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

În ce privește, susținerile

recurentelor cu privire la concluziile ce se pot trage din cuprinsul raportului

de expertiză efectuat în fața primei instanțe, și din pretinsa recunoaștere a

raporturilor locative directe dintre pârâtă și C.B., Înalta Curte constată că

aceste critici privesc modul de interpretare al probelor, deci temeinicia

soluției pronunțate, or, în calea de atac a recursului, nu mai pot fi examinate

astfel de critici, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin

O.U.G. nr. 138/2000.

Nu sunt străine de natura pricinii

considerentele deciziei recurate, cu privire la existența unor posibilități

alternative, pentru reclamante, de recuperare a pretinsului prejudiciu suferit,

aceste considerente venind să justifice inexistența celei de-a doua condiții

juridice a acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și

anume, absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii

suferite.

Nu se poate reține nici critica cu

privire la faptul că instanța de apel ar fi deplasat, în mod greșit,

problematica examinării condițiilor juridice de admisibilitate a acțiunii în

pretenții bazată pe îmbogățirea fără justă cauză, către C.B., când în realitate

cel ce a suferit o pierdere de patrimoniu trebuie să nu aibă la dispoziție o

altă acțiune pentru realizarea dreptului său, exclusiv în raporturile dintre

sărăcit și îmbogățit, deoarece, reclamantele trebuiau să demonstreze, în primul

rând, absența cauzei legitime, de micșorare a patrimoniilor lor, respectiv de

mărire a patrimoniului pârâtei, fapt ce nu s-a petrecut.

Nu este străin de natura pricinii

considerentul cu privire la caracterul subsidiar al acțiunii în restituire,

baza pe îmbogățirea fără justă cauză, atât jurisprudența, cât și doctrina,

reținând caracterul subsidiar al acestui tip de acțiune, ca fiind cea de-a

condiție juridică pentru admisibilitatea unei astfel de acțiuni.

Cu privire la modul de interpretare

al raportului de expertiză întocmit de expertul L.G., această critică nu poate

fi analizată, din aceleași considerente arătate mai sus, ea privind temeinicia

hotărârii atacate.

poate fi reținută, hotărârea instanței de apel fiind dată cu interpretarea și

aplicarea corectă a dispozițiilor legale și a principiilor dezvoltate de

jurisprudență și doctrină în materia acțiunii în restituire bazată pe

îmbogățirea fără justă cauză.

Ceea ce este determinant în

legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, nu este referirea la

îndeplinirea condițiilor materiale pentru introducerea unei acțiuni în restituire

întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, ci referirea la neîndeplinirea

condițiilor juridice pentru formularea unei astfel de acțiuni, respectiv

nedovedirea, de către reclamante, a absenței cauzei legitime pentru mărirea

patrimoniului pârâtei, instanța de apel, ca de altfel și prima instanță,

reținând că există o cauză legitimă pentru mărirea acestui patrimoniu,

respectiv existența unui contract verbal încheiat între pârâtă și C.B., după ce

contractul de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993 a fost reziliat la data de 10 februarie 1997, iar contractul de concesiune, încheiat între

pârâtă și reclamante a fost reziliat, începând cu 31 martie 1997, prin adresa

nr. 163 din 14 martie 1997.

Nu se poate reține nici critica cu

privire la cea de-a treia condiție juridică a acțiunii în restituire, și anume

existența bunei credințe a îmbogățitului.

Reclamantele nu au reuși să

dovedească reaua credință a pârâtei atâta timp cât, chiar reclamantele, au

dispus rezilierea contractului de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993,

la data de 10 februarie 1997, atunci când au aflat că terțul C.B. a intrat în

procedura falimentului, și cât timp, pârâta le-a notificat, la 14 martie 1997,

rezilierea contractului de concesiune privind imobilul din București sector 2,

începând cu 31 martie 1997.

Pârâta s-a comportat doar ca un

adevărat proprietar, intrând în relații directe cu C.B., după ce reziliase

contractul de concesiune cu reclamantele, și după ce acesta din urmă

reziliaseră contractul de subînchiriere cu C.B.

În ce privește susținerile privind

puterea lucrului judecat, referitor la reaua credință a pârâtei, prin raportare

la decizia nr. 3437 din 24 octombrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, recurenta nu a reușit să dovedească existența acestui principiu, cu privire la speța

dedusă judecății, însă, oricum, acest aspect este, în cele din urmă, lipsit de

relevanță, atâta timp cât reclamantele nu au făcut dovada îndeplinirii

condiției juridice privind absența cauzei legitime, dimpotrivă pârâta făcând

dovada existenței cauzei legitime pentru care a încasat chiria de la C.B.,

anume, existența contractului verbal încheiat în martie 1997 între cele două

părți, după ce pârâta reziliase contractul de concesiune cu reclamantele,

începând cu 31 martie 1997, iar reclamantele, la rândul lor, reziliaseră

contractul de subînchiriere din 1 noiembrie 1993, cu C.B. la data de 10

februarie 1997.

Având în vedere cele de mai sus, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantele SC S. SRL București și SC G.C.G.C.O. SRL București împotriva

deciziei comerciale nr. 134 din 12 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, și a încheierilor de ședință din 4

octombrie 2007 și 6 decembrie 2007 pronunțate în dosarul nr. 26516/3/2007 al

Tribunalului București, secția comercială.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta A.R.F.F.M.H.E. București împotriva deciziei comerciale nr. 134 din 12

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 3

februarie 2011.