ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 495/2011

Asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 16350/23 septembrie 2003 reclamantele SC S. SRL și SC G.C. SRL au chemat în judecată pe pârâta F.F.M.H.E. A.R., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 250.800 dolari SUA, la cursul de schimb de la data plății, precum și la plata dobânzilor datorate conform dispozițiilor legale, cu începere de la data încasării sumelor cuvenite reclamantelor și până la efectuarea plății, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii reclamantele au arătat că pârâta este proprietara imobilului din București, sector 2, compus din teren și construcție pe opt niveluri.

În anul 1992 imobilul era degradat și neutilizabil. La data de 19 octombrie 1992 s-au încheiat, concomitent și pentru realizarea aceluiași scop, două contracte: reclamantele s-au asociat pe termen de 15 ani pentru a concesiona imobilul pârâtei, a-l repara și apoi a-1 exploata iar pârâta a concesionat imobilul reclamantelor, pentru a-1 repara și a-l exploata timp de 15 ani. Prin actul adițional la contractul de asociere, reclamantele au stabilit să contribuie egal la repararea imobilului pârâtei și să împartă egal veniturile realizate din exploatarea acestuia. Reclamantele au terminat repararea imobilului în luna octombrie 1993. La data de 1 noiembrie 1993 s-au încheiat, concomitent, actul adițional la contractul de concesiune, care prin art.7 stabilește prețul concesiunii la 32.600 dolari SUA lunar, și contractul de subînchiriere între reclamanți și B.R.C.R.C.B., cu prețul chiriei de 44.000 dolari SUA, lunar.

S-a convenit ca diferența de 11.400 dolari SUA lunar între chirie și redevență constituie venitul brut al asociației, pentru efortul tehnic și financiar la repararea imobilului, precum și pentru administrarea acestuia. Până la 1 iunie 1996 contractele de concesiune și subînchiriere s-au desfășurat normal, C.B. virând lunar chiria de 44.000 dolari SUA, iar reclamantele virau pârâtei redevența de 33.600 dolari SUA. La data de 1 iunie 1996 C.B. a fost declarată de B.N.R. în incapacitate de plată. Deși reclamantele nu au mai primit chiria, au emis ordinele de plată nr. 236/41 și 246/96 pentru plata redevenței pe lunile iunie și iulie 1996, C.B. confirmând plata redevenței, însă pârâta a contestat primirea ei.

La data de 14 martie 1997 pârâta a notificat reclamantelor rezilierea contractului și imediat a formulat acțiune în justiție, prin care a cerut să se i-a act de încetarea de plin drept a contractului de concesiune și să se dispună obligarea reclamantelor la plata sumei de 1.070.168.848 lei ROL redevența restantă și 2.239.812.200 lei ROL penalități de întârziere și dobânzi. Prin sentința civilă nr. 2681 din 19 mai 1999 Tribunalul București a admis în parte acțiunea, obligând reclamantele la plata sumei de 912.682.586 lei ROL redevența restantă. În apel, sentința a fost modificată prin decizia nr. 2222/1999 a Curții de Apel București, fiind admisă integral acțiunea.

Prin decizia nr. 3437 din 24 octombrie 2000 Curtea Supremă de Justiție a admis recursurile reclamantelor, înlăturând dispozițiile privind constatarea încetării contractului de concesiune, precum și cele privind obligarea reclamantelor la penalități de întârziere și dobânzi, menținând în totalitate hotărârea tribunalului. În drept, reclamantele au invocat prevederile art. 969, art. 970, art. 994, art. 1421 alin. (2) C. civ. și principiul îmbogățirii fără justă cauză. S-au anexat cererii, în copie, înscrisuri. La data de 28 octombrie 2003, pârâta a depus la dosar întâmpinare. Pârâta a invocat excepția prescripției extinctive în raport de prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 alin. (1), art. 8 alin. (1) și (2) și art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pârâta a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice pentru intentarea unei actio de in rem verso . S-au anexat întâmpinării, în copie, înscrisuri. Prin sentința comercială nr. 13864 din 4 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantele iar prin decizia comercială nr. 277R din 15 martie 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 15024/3/2005 (nr. în format vechi 2271/2005).

Reclamantele au precizat cadrul procesual activ și pasiv, arătând că denumirea exactă a reclamantelor este SC S. SRL și SC G.C.G.C.O. SRL (fila 100), iar denumirea pârâtei este A.R.F.F.M.H.E. (fila 107), precum și temeiul de drept al acțiunii, precizând că pentru capătul principal de cerere temeiul de drept este principiul îmbogățirii fără justă cauză (fila 109), iar pentru capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii, temeiul juridic este art. 3 din O.G. nr. 9/2000. Prin sentința comercială nr. 4859 din 28 noiembrie 2005 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantelor și, în consecință, a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele. Prin decizia comercială nr. 273 din 10 mai 2006, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare. La rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 26516/3/2007. La termenul din 6 decembrie 2007 pârâta a arătat că înțelege să defaime și să se înscrie în fals împotriva înscrisului reprezentând decizia nr. 3037/2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 6769/2000.

Instanța a încuviințat părților probele cu înscrisuri și interogatoriu, în plus și proba cu expertiza contabilă, iar în ceea ce privește cererea de înscriere în fals, constatând că nu este cazul de sesizare a Parchetului, deoarece acțiunea penală este prescrisă, a pus în vedere pârâtei să propună probele de care înțelege să se folosească în susținerea cererii de înscriere în fals. La termenul din 10 aprilie 2008 pârâta a depus la dosar cererea de probatorii întemeiată pe disp. art. 184 C. proc. civ. Instanța, apreciind, față de dispozițiile art. 180 și urm. C. proc.

civ., că nu sunt întrunite cerințele legale pentru declanșarea procedurii falsului, întrucât pârâta nu a invocat un fals material sau intelectual, în sensul de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori pentru alterarea înscrisului în orice mod, ci pârâta a recurs la critici de fond cu privire la decizia nr. 3037/2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, și cu privire la motivele cuprinse în considerentele deciziei, urmărind ca prin respectiva cerere să înfrângă efectele unei hotărâri irevocabile, ce se bucură de putere de lucru judecat - a constatat că nu sunt concludente probele solicitate pentru dovedirea acestui așa zis fals. La termenul din 4 decembrie 2008 pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active și pasive, iar la termenul din 11 decembrie 2008 a reiterat excepția inadmisibilității cererii și a invocat excepția prematurității introducerii acțiunii.

Prin sentința comercială nr. 14059 din 18 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, au fost respinse excepțiile invocate de pârâtă și a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamante. Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut următoarele: Excepția prematurității introducerii cererii a fost respinsă de prima instanță, întrucât, prin adresa nr. 702 din 15 noiembrie 2002, pârâta a fost convocată de reclamante la concilierea prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., indicându-se pretențiile solicitate, respectiv restituirea sumei de 250.800 dolari SUA și dobânda legală, ce sunt cerute și în acțiunea de fața, precum și temeiurile de fapt ale cererii.

Excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității cererii au fost respinse de prima instanță întrucât argumentele invocate în susținerea excepțiilor reprezintă, în realitate, apărări de fond, ce vor fi examinate de instanță la analiza îndeplinirii condițiilor îmbogățirii fără justă cauză. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut următoarele: Îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe temei juridic. Acțiunea în restituire („actio de in rem verso") este acțiunea prin care cel care și-a diminuat patrimoniul pretinde restituirea de la cel care și-a mărit patrimoniul.

Pentru intentarea acțiunii în restituire este necesară îndeplinirea unor condiții materiale și juridice. Condițiile materiale ale intentării acțiunii în restituire sunt: 1. mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani (sporirea unor elemente active sau micșorarea pasivului); 2. micșorarea unui patrimoniu 3. existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene sunt efectul unei cauze unice.

Condițiile juridice de intentare a acțiunii în restituire sunt: 1. inexistența unui temei al măririi unui patrimoniu și al micșorării celuilalt; 2. absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite; cel sărăcit are calea lui actio de in rem verso numai atunci când el nu are și nu a avut o altă cale de drept, o altă acțiune în justiție pentru valorificarea dreptului său la reparațiune (caracterul subsidiar al acțiunii de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză). În speță, reclamantele au precizat că, potrivit contractului de concesiune încheiat cu pârâta la 19 octombrie 1992 și modificat la data de 1 noiembrie 1993, datora acesteia o redevență lunară de 32.600 dolari SUA, contractul de concesiune încetând la data de 18 februarie 1999. Pe de altă parte, potrivit contractului de subînchiriere încheiat cu C.B., aceasta datora reclamantelor o chirie lunară de 44.000 dolari SUA.

Deși între pârâtă și C.B. nu s-a încheiat contract scris, în perioada 30 aprilie 1997 - 31 ianuarie 1999, banca a plătit direct pârâtei suma lunară de 44.000 dolari SUA, astfel că reclamantele susțin că, pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, sunt îndreptățite la plata sumei lunare de 11.400 dolari SUA, pentru perioada menționată. Din această motivare în fapt a acțiunii, prima instanță a reținut că faptul ilicit nu aparține pârâtei, ci unui terț, C.B., aceasta efectuând plata direct către pârâtă și în aceste condiții acțiunea este nefondată. Pe de altă parte, analizând strict condițiile intentării acțiunii în restituire, acestea nu sunt îndeplinite cumulativ. Prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile materiale ale acțiunii în restituire, însă a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile juridice de intentare a acțiunii în restituire.

În ceea ce privește prima condiție - inexistența unui temei al măririi patrimoniului pârâtei - prima instanță a reținut că există un temei al măririi patrimoniului pârâtei, respectiv contractul verbal încheiat între pârâtă și C.B., față de care reclamantele sunt terți. Reclamantele au precizat în cuprinsul acțiunii (fila 2) că „Am convenit ca diferența de 11.400 dolari SUA lunar între chirie și redevență constituie venitul brut al asociației noastre, pentru efortul tehnic și financiar la repararea imobilului, precum și pentru administrarea acestuia”, însă în lipsa unor prevederi exprese în acest sens în contractul de concesiune și în contractul de subînchiriere, respectiv în lipsa unei înțelegeri tripartite, prima instanță a apreciat că această susținere a reclamantelor este nedovedită.

Împrejurarea că pârâta a înregistrat în contabilitatea proprie plățile făcute de C.B., fără a exista un contract scris în acest sens, nu duce la nevalabilitatea plăților sau la inexistența contractului verbal, astfel cum susțin reclamantele în acțiune și în concluziile scrise, ci atrage exclusiv sancțiunile prevăzute de legea contabilității - art. 6 alin. (3) din Legea nr. 82/1991. În ceea ce privește cea de a doua condiție juridică de intentare a acțiunii în restituire - absența oricărui mijloc juridic pentru recuperarea de către reclamantă a prejudiciului, prima instanță a reținut că reclamantele aveau la dispoziție alte mijloace juridice pentru recuperarea sumelor solicitate prin acțiune.

Astfel, în temeiul contractului de subînchiriere, reclamantele puteau solicita de la C.B. plata chiriei pentru perioada 30 aprilie 1997-31 ianuarie 1999, fie printr-o acțiune în pretenții pe calea dreptului comun, fie prin înscrierea la masa credală a băncii, având în vedere că împotriva acesteia s-a deschis procedura falimentului în cursul anului 2000. Pe de altă parte, din actele dosarului (filele 9-17 din dosarul 15024/372005), rezultă clar intenția reclamantelor, manifestată în perioada 17 decembrie 1996-20 februarie 1997 de reziliere a contractului de subînchiriere încheiat cu C.B. Un alt mijloc juridic la îndemâna reclamantelor era intentarea în termenul prescris de lege a unei acțiuni revocatorii, cu îndeplinirea cerințelor art. 975 C. civ.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamantele, cât și pârâta. Apelul pârâtei a vizat exclusiv respingerea excepțiilor invocate de către aceasta în fața primei instanțe. Motivele de apel invocate de către apelantele-reclamante au vizat atât sentința primei instanțe, cât și încheierile de ședință din 4 octombrie 2007 și 6 decembrie 2007. Atât apelantele reclamante, cât și apelanta pârâtă au depus întâmpinări, prin care solicitau, fiecare, respingerea apelului declarat de către cealaltă parte. Prin încheierea din data de 12 iunie 2009 instanța de apel a încuviințat, pentru ambele părți, proba cu interogatoriu, proba cu acte, respingându-se proba cu efectuarea unei noi expertize contabile, probă solicitată de către apelantele-reclamante, ca nefiind utilă cauzei.

Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2010 Curtea a luat act de renunțarea apelantelor-reclamante la administrarea probei cu interogatoriul apelantei pârâte. Prin decizia comercială nr. 134 din 12 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI–a comercială, au fost respinse ambele apeluri, ca nefondate. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prima instanță a reținut, în mod corect, că din motivarea în fapt a acțiunii, pornind de la definiția îmbogățirii fără justă cauză și de la condițiile materiale și juridice ale acțiunii în restituire, faptul ilicit nu aparține pârâtei, ci unui terț - C.B., acesta efectuând plata direct către pârâtă.

Cele două reclamante au fost prejudiciate cu echivalentul reprezentând contravaloarea chiriei, acest prejudiciu fiindu-i cauzat de către co-contractantul din cadrul contractului de subînchiriere, respectiv C.B., însă, având în vedere că aceasta a fost declarată în incapacitate de plată, intrând în procedura falimentului, nu a mai putut fi acționată pe calea dreptului comun, reclamantele formulând prezenta acțiune. Pârâta nu a contestat niciodată faptul că banca a făcut plăți direct în contul său, în baza unei convenții verbale, plăți care au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei, în condițiile în care a notificat reclamantelor, în data de 14 martie 1997, rezilierea contractului de asociere, pentru neplata concesiunii, situație confirmată ulterior pe cale judecătorească, existând o hotărâre definitivă și irevocabilă privind obligarea reclamantelor la plata redevenței restante, către pârâtă.

Reclamantele au invocat faptul că în perioada menționată în cuprinsul acțiunii erau îndreptățite să primească suma lunară de 11.400 dolari SUA, sumă ce reprezintă venitul brut al asociației lor pentru efortul tehnic și financiar la repararea imobilului, precum și pentru administrarea acestuia, sumă pe care ar fi convenit-o cu pârâta. Din nici o probă administrată în cauză nu rezultă existența vreunei înțelegeri în acest sens. Raporturile contractuale dintre părți rezultă cu claritate din conținutul celor două contracte: reclamantele (în baza asocierii dintre ele) aveau obligația de a achita pârâtei o redevență lunară în valoare de 32.600 dolari SUA, conform contractului de concesiune, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din data de 1 noiembrie 1993; C.B.

(care nu este parte în cauză) avea obligația de a achita reclamantelor suma de 44.000 dolari SUA lunar, în baza contractului de subînchiriere încheiat. C.B. a efectuat plățile pe care trebuia să le facă către reclamante, pârâtei, în baza unei convenții verbale încheiată cu aceasta din urmă, plăți care nu au fost contestate, astfel că patrimoniul pârâtei a avut temei de mărire. În ceea ce privește cea de-a doua condiție juridică de intentare a acțiunii în restituire, pornind de la caracterul subsidiar al acestei acțiuni, reclamantele aveau la dispoziție un alt mijloc pentru recuperarea sumelor de bani datorate de către debitoarea sa - C.B., respectiv înscrierea la masa credală a băncii, lucru pe care însă nu l-au făcut.

Afirmațiile reclamantelor referitoare la faptul că pârâta a înregistrat în contabilitate plățile efectuate de către C.B., în baza unor acte false, că de fapt sumele de bani ar proveni dintr-o compensație rezultând în urma unui schimb de clădiri dintre bancă și pârâtă, nu au nici o relevanță în cauză, obiectul dosarului nu îl constituie modalitatea în care pârâta își ține contabilitatea, în orice formă, licită sau ilicită. Apelantele reclamante au criticat hotărârea primei instanțe de fond și sub aspect procedural - pct. 1 și 2 din motivele de apel – însă nici aceste aspecte nu au putut fi reținute. Astfel, excepția inadmisibilității, fiind o excepție de ordine publică și având caracter absolut, putea fi invocată oricând și nu doar odată cu întâmpinarea; de asemenea, celelalte excepții au fost puse în discuția părților, prima instanță acordând părților cuvântul pe fondul cauzei, fără însă ca prin aceasta să se încalce nici un drept procedural al părților.

Supozițiile apelantelor reclamante referitoare la situația în care s-ar fi aflat prima instanță, care ar fi motivat respingerea acțiunii, ca nefondată, folosind argumente juridice ce susțineau inadmisibilitatea, sunt nefondate. Prima instanță a apreciat că excepția de inadmisibilitate nu este o excepție de procedură, pornind de la argumentele invocate în susținerea acesteia, ci, în speță, vizează fondul cauzei (îndeplinirea sau nu a condițiilor privind acțiunea în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză), soluționarea acestei excepții, precum și a excepției lipsei calității procesuale pasive și active ar fi echivalat cu o antepronunțare a instanței. Referitor la apelurile declarate de către reclamante împotriva celor două încheieri din 4 octombrie 2007 și din 6 decembrie 2007, instanța de apel a reținut că motivele invocate sunt lipsite de interes practic și juridic.

S-a reținut că prima instanță a soluționat în mod corect și celelalte excepții invocate de către pârâtă. Indicarea unui temei de drept în notificarea la conciliere, iar ulterior, după sesizarea instanței, modificarea acestui temei, nu reprezintă un aspect care să conducă la concluzia neîndeplinirii procedurii prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., prin neindicarea temeiului de drept. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantele cât și pârâta. I. În recursul său pârâta A.R.F.F.M.H.E. București a adus următoarele critici deciziei recurate. 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ.

Astfel, prin notificarea înregistrată la pârâtă sub nr. 702 din 15 noiembrie 2002, reclamantele au solicitat restituirea sumei de 250.800 dolari SUA, precizând, prin adresa din 6 decembrie 2002, că pretențiile lor se bazează pe dispozițiile art. 969-970 C. civ., însă, ulterior, conform precizărilor depuse la 31 mai 2005, în fața instanței de judecată, reclamantele și-au modificat temeiul pretențiilor și anume, îmbogățirea fără justă cauză, rezultând astfel că pentru acest temei juridic, nu s-a realizat o conciliere directă cu pârâta. 2. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale privind calitatea procesuală activă a reclamantelor cât și calitatea procesual pasivă a pârâtei.

Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat iar calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este obligat, în raportul juridic dedus judecății. În cauza de față, reclamantele au dispus rezilierea contractului de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993, la data de 10 februarie 1997 astfel încât nu mai există identitate între persoana reclamantelor și titularul dreptului de a încasa contravaloarea chiriei de la C.B.

iar prin adresa nr. 163 din 14 martie 1997 pârâta a notificat reclamantelor retragerea concesiunii și rezilierea contractului de concesiune, începând cu 31 martie 1997, ca urmare a neachitării de către reclamante a redevențelor contractuale restante, pentru o perioadă de 7 luni, astfel încât între reclamante și pârâtă nu au mai existat relații contractuale, după data de 31 martie 1997, după această dată pârâta, în calitate de proprietar închiriind B.R.C.B. - C.B. spațiul din București sector 2, în schimbul unei chirii lunare în cuantum de 44.000 dolari SUA. 3. În mod greșit instanța de apel nu a admis criticile formulate de pârâtă cu privire la inadmisibilitatea acțiunii reclamantelor.

În speța de față nu sunt îndeplinite nici condițiile materiale ale acțiunii în restituire, respectiv: micșorarea unui patrimoniu, mărirea altui patrimoniu și cauza unică a măririi și respectiv a micșorării patrimoniilor și nici condițiile juridice ale acestei acțiuni, și anume absența cauzei legitime și respectiv absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite. Din analiza probatoriului administrat în cauză rezultă inexistența unei micșorări a patrimoniul reclamantelor, în condițiile în care, după rezilierea contractului de subînchiriere, acestea nu au mai emis nicio factură pentru chiria imobilului din sector 2, București pentru perioada 1 aprilie 1997 – 31 ianuarie 1999, precum și inexistența unei măriri a patrimoniului pârâtei, sumele înregistrate în contabilitatea acesteia, pe bază de documente justificative reprezentând chiria pentru imobilul respectiv.

De asemenea, pârâta susține că după data de 31 martie 1997 între ea și reclamante nu au mai existat raporturi contractuale astfel încât, nu există o cauză legitimă pentru care reclamantele să solicite sumele respective de la pârâtă. II. În recursul lor, reclamantele SC S. SRL București și SC G.C.G.C.O. SRL București au adus următoarele critici deciziei recurate și încheierilor de ședință din 4 octombrie 2007 și 6 decembrie 2007: 1. În mod greșit instanța de apel a menținut soluția contradictorie a primei instanțe, care în dispozitiv reflecta și respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, dar și respingerea, pe fond, a acțiunii. Reclamantele apreciază că această situație este contrară principiului consecvenței în judecată, această critică încadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 5 combinat cu art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Astfel, deși aparent, excepția inadmisibilității cererii a fost tratată la olaltă cu celelalte excepții, în realitate considerentele privesc numai excepția prematurității cererii pentru celelalte excepții reținându-se doar că acestea sunt apărări de fond care vor fi examinate de instanță la analiza îndeplinirii condițiilor îmbogățirii fără justă cauză. În acest sens, reclamantele apreciază că au fost încălcate, de către prima instanță, prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care arată că și excepțiile de fond sunt rezolvate mai întâi, de către instanță, dacă fac de prisos cercetarea în fond a pricinii, însă prima instanță a respins excepția inadmisibilității cererii fără să motiveze această soluție, reclamantele apreciind că această soluție echivalează cu soluționarea în fond a cauzei, prin respingerea cererii, ca inadmisibilă, ceea ce constituie o contradicție procedurală.

Nici instanța de apel nu a soluționat corect această problemă atunci când a reținut că „îndeplinirea sau nu a condițiilor privind acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză” vizează fondul cauzei, menținând, în mod nelegal o soluție contradictorie. Reclamantele mai susțin că atât instanța de apel cât și prima instanță au aplicat greșit dispozițiile procedurale privind admiterea și administrarea probei cu expertiza contabilă. Prima instanță, prin încheierea din 4 decembrie 2008, a respins cererea de lămurire a problematicii expertizate fără o altă motivare decât cea cuprinsă în concluziile raportului de expertiză. Se apreciază că înregistrarea în actele contabile ale pârâtei a unor sume de bani, fără existența unui act justificativ, așa cum s-a întâmplat cu chiria încasată în mod direct de către pârâtă de la C.B., contravine Legii contabilității nr. 82/1991.

În acest context ar rezulta faptul că adresa nr. 169 din 1 aprilie 1999 emisă de către pârâtă constituie un act oficial necorespunzător realității, iar pentru stabilirea situației reale era necesară efectuarea unei noi expertize contabile, problemele de fond nefiind lămurite. De asemenea, prin încheierea din 12 iunie 2009 a primei instanțe, a fost respinsă cererea întemeiată pe dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., de către reclamante, ca nefiind utilă cauzei, iar instanța de apel confirmă această soluție reținând că nu face obiectul cauzei modalitatea în care pârâta își ține contabilitatea.

Recurentele apreciază că pârâta este o entitate juridică ce este obligată să-și țină, în mod legal, contabilitatea, inclusiv cu privire la sporirea patrimoniului, or, injoncțiunea pârâtei în raporturile dintre reclamante și C.B., nu putea fi validată, ca licită, decât cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 82/1991, iar această problemă nu putea fi lămurită decât prin efectuarea unei noi expertize contabile. Sub acest aspect recurentele apreciază că s-a produs o vătămare acestora care nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru administrarea unui probatoriu complet. 2. Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., cu privire la modul în care s-a distins între excepția procesuală și excepția de fond privind inadmisibilitatea acțiunii. Reclamantele consideră că aceeași chestiune litigioasă este soluționată diferit, după cum este tratată ca excepție procesuală sau ca o chestiune de fond, în corpul aceleiași hotărâri judecătorești, ceea ce nu este permis. Astfel, atât instanța de apel cât și prima instanță au reținut că există un temei al măririi patrimoniului pârâtei, respectiv contractul verbal încheiat între pârâtă și C.B., față de care reclamantele sunt terți și care configurează existența unui fapt ilicit care nu aparține pârâtei, ci unui terț. Considerentele sunt contradictorii, deoarece, nu lămuresc dacă există un fapt licit, ori există un temei și anume contractul verbal.

Prin expertiza efectuată în fața primei instanțe, s-a reținut că, înainte ca pârâta să notifice reclamantele în legătură cu rezilierea contractelor de cesiune, aceasta a primit de la C.B. suma de 390 milioane lei, în contul chiriei neplătite de reclamante, iar la cererea primei instanțe pârâta a recunoscut că a stabilit raporturi contractuale de locațiune cu C.B. începând cu data de 1 aprilie 1997, pe bază de înțelegere verbală, confirmând ulterior în scris, cu chirie lunară de 44.000 dolari SUA, contractul de locațiune încetând la 31 ianuarie 1999. Reclamantele susțin că, recunoscând această situație, pârâta a recunoscut încălcarea dispozițiilor Legii nr. 82/1991 respectiv art. 6 alin. (2) și (3), astfel încât, această situație vine în contradicție cu concluzia judiciară potrivit căreia există un temei al măririi patrimoniului pârâtei care ar fi licit.

Reclamantele concluzionează că în perioada 1 aprilie 1997 – 31 ianuarie 1999, pârâta s-a îmbogățit, fără justă cauză cu suma de 250.000 dolari SUA în dauna reclamantelor. De asemenea, se susține de către reclamante, că prin întâmpinarea depusă de către pârâtă la dosarul cauzei, se recunoaște stabilirea unor raporturi locative directe cu chiriașul reclamantelor, începând cu 1 aprilie 1997, afirmând și existența unei înțelegeri tripartite între reclamante, pârâtă și C.B., confirmând astfel reaua credință a pârâtei, rea credință ce a fost reținută și în motivarea deciziei nr. 3037 din 24 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, or, prin decizia recurată a fost contrazisă concluzia instanței supreme cu privire la acest aspect, prin considerente contradictorii și străine de natura pricinii.

Sunt, de asemenea, străine de natura pricinii considerentele deciziei recurate, prin care se reproșează reclamantelor neînscrierea la masa credală a C.B. cu pretențiile de chirie, ori neintroducerea unei acțiuni revocatorii precum și considerentul că din nicio probă admisibilă în cauză nu rezultă existența vreunei înțelegeri în sensul că reclamantele erau îndreptățite să primească suma lunară de 11.400 dolari SUA. Reclamantele apreciază că, în mod greșit, instanța de apel, ca și prima instanță, a deplasat problematica examinării condițiilor juridice de admisibilitate a acțiunii în pretenții bazată pe îmbogățirea fără justă cauză, către C.B., în realitate cel ce a suferit o pierdere de patrimoniu trebuie să nu aibă la dispoziție o altă acțiune pentru realizarea dreptului său, exclusiv în raporturile dintre sărăcit și îmbogățit.

Este străin de natura pricinii considerentul care identifică, drept obstacol judiciar pentru intentarea acțiunii, așa-zisul caracter subsidiar al acțiunii în restituire. Se susține, că la dosarul nr. 2866/1997 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, există raportul de expertiză întocmit de L.G. din care rezultă că reclamantele sunt îndreptățite să primească suma solicitată, astfel încât considerentul instanței de apel cu privire la acest aspect este contrazis de această probă, fiind contrazis și de art. 7 din actul adițional la contractul de concesiune. Acest motiv de recurs impune modificarea deciziei, în sensul solicitat în apelul declarat de reclamante. 3. Decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale și a principiilor dezvoltate de jurisprudență și doctrină în materia acțiunii în restituire, bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Astfel, ambele instanțe de fond au stabilit că sunt îndeplinite condițiile materiale ale intentării acțiunii, respectiv mărirea patrimoniului pârâtei, micșorarea patrimoniului reclamantelor, legătura de cauzalitate dintre aceste fapte, însă ambele instanțe greșesc atunci când califică judiciar faptele reținute, în sensul că micșorarea patrimoniului reclamantelor rezultă din faptul plății efectuate către pârâtă, de către un terț. În realitate, ar fi trebuit să aibă relevanță încasarea ocultă de către pârâtă a sumei reprezentând chirie pentru imobil, sub pretextul încasării redevenței neachitate de către concesionar, deși pârâta cunoștea existența contractului de subînchiriere dintre reclamantă și C.B.

Reclamantele apreciază că analiza judiciară privind condițiile juridice ale acțiunii în restituire nu a fost completă. Astfel, deși doctrina sistematizează condițiile juridice ale acțiunii în restituire la trei: inexistența unei juste cauze (temei juridic) care să le justifice; îmbogățitul să fie de bună credință; absența oricărui alt mijloc pentru recuperarea pierderii suferite, instanțele de fond au redus aceste condiții la două, respectiv la prima și la a treia. Reclamantele susțin că principiul îmbogățirii fără justă cauză operează chiar dacă îmbogățirea nu se realizează printr-un transfer direct de valori între patrimoniile părților ci prin intermediul unei alte persoane, așa cum este cazul și în speța de față.

Se mai susține că, instanțele de fond nu au ținut cont de condiția bunei credințe a îmbogățitului, în speță dovedindu-se că pârâta a fost de rea credință, deoarece prin manopere dolosive a aranjat cu C.B. să-i plătească, în mod direct, chiria stabilită prin contractul încheiat cu reclamantele. În mod greșit, s-a redus analiza caracterului subsidiar al acțiunii prin raportare la o altă persoană decât îmbogățitul. De altfel, în ce privește manoperele dolosive ale pârâtei, trebuia aplicat principiul puterii lucrului judecat, deoarece prin decizia nr. 3437 din 24 octombrie 2000 a Curții Supreme de Justiție a fost stabilită reaua credință a pârâtei, astfel că sub acest aspect erau obligatorii concluziile respectivei hotărâri.

Recurentele-reclamante, expunând încă odată starea de fapt, au solicitat, pentru acest motiv modificarea deciziei recurate, în sensul arătat în cererea de recurs. La dosarul cauzei, atât reclamantele cât și pârâta, au depus întâmpinări, prin care au susținut respingerea recursurilor formulate de partea adversă. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, pentru următoarele considerente. I. În ce privește recursul formulat de pârâta A.R.F.F.M.H.E. București: 1. Prima critică nu poate fi reținută.

După cum recunoaște chiar pârâta, reclamantele i-au trimis o notificare, în data de 15 noiembrie 2002, prin care au precizat cuantumul pretențiilor pe care le au asupra pârâtei, indicând și faptul că această sumă provine din nerespectarea contractului de concesiune a spațiului din București sector 2. Faptul că, inițial, reclamantele și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 969-970 C. civ., iar ulterior, în fața primei instanțe de judecată, și-au modificat temeiul juridic, și anume, îmbogățirea fără justă cauză, nu poate conduce la concluzia că reclamantele nu au îndeplinit obligația prevăzută în art. 720 1 C. proc. civ.

Scopul acestei proceduri este acela de a evita un litigiu, în fața instanței de judecată, între părțile implicate, însă, așa după cum s-a dovedit, părțile nu au reușit să se înțeleagă, ajungând, până la urmă, în fața instanței de judecată, astfel că schimbarea temeiului juridic, în al doilea ciclu procesual, față de cel menționat în notificarea inițială, nu poate conduce la concluzia că reclamantele nu au satisfăcut cerința prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută.

Calitatea procesuală activă nu presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat, ci presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care pretinde că este titularul dreptului afirmat, la fel cum calitatea procesuală pasivă nu presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este obligat, ci doar o identitate între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că trebuie obligat, în raportul juridic dedus judecății, în cadrul procesului urmând să se stabilească tocmai dacă această identitate există, atât în ce privește calitatea procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă.

Argumentele prezentate de către pârâtă cu privire la rezilierea contractului de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993 cât și a contractului de concesiune începând cu data de 31 martie 1997 reprezintă doar argumente de fond, iar nu argumente care să permită admiterea acestor excepții de procedură. Prin urmare, atât instanța de apel, cât și prima instanță, au procedat în mod legal la respingerea acestor excepții. 3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută. Deși pârâta a ridicat excepția procesuală a inadmisibilității acțiunii reclamantelor, în argumentarea acestei excepții se aduc argumente privind neîndeplinirea condițiilor de fond ale acțiunii în restituire, bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Inadmisibilitatea unei cereri de chemare în judecată, în sens procesual, se referă la faptul că o persoană nu poate formula o anumită cerere de chemare în judecată, deci la faptul că nu îi este permis, de către legiuitor, să formuleze acel tip de cerere de chemare în judecată, și nu la îndeplinirea, pe fond, a condițiilor de admisibilitate a acelei cereri. În cauza de față argumentația pârâtei se referă tocmai la faptul că, pe fond, nu sunt îndeplinite condițiile rezultate din jurisprudență și doctrină, pentru ca cererea reclamantelor, în speță, să poată fi admisă, iar nu la faptul că acestora nu le este permisă să formuleze o astfel de cerere de chemare în judecată. II. În ce privește recursul formulat de reclamantele SC S. SRL București și SC G.C.G.C.O.

SRL București. 1. Nu există dispoziții contradictorii în dispozitivul hotărârii primei instanțe, astfel că, în mod legal, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe. Atât prima instanță, cât și instanța de apel, au arătat faptul că argumentele aduse de pârâtă, cu privire la inadmisibilitatea acțiunii reclamantelor, vizează îndeplinirea condițiilor de fond cu privire la acțiunea în restituire, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, prin urmare, excepția viza fondul problemei și nu reprezenta o excepție procesuală, excepția ce ar fi închis accesul la justiție al reclamantelor. De altfel, din acest punct de vedere, reclamantele nici nu au interes să promoveze o astfel de critică, acestea nesuferind nicio vătămare, prin soluția pronunțată de prima instanță și menținută de instanța de apel, neadmiterea excepției inadmisibilității acțiunii oferind chiar reclamantelor posibilitatea de a se judeca, pe fondul cauzei, în legătură cu pretențiile lor.

Este evident faptul că s-au respectat prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., de către prima instanță, soluție confirmată și de instanța de apel, prin aceea că a fost respinsă excepția de procedură, a inadmisibilității cererii formulată de către reclamante, după care s-a trecut la soluționarea, pe fond, a pricinii. Nici susținerile cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor procedurale privind admiterea și administrarea probei cu expertiza contabilă nu pot fi reținute. Prima instanță a respins cererea de completare a raportului de expertiză întocmit de expert E.C., prin încheierea din 4 decembrie 2008, dar a pus în discuția părților cererile de completare a raportului de expertiză.

Este adevărat că prin încheierea din 12 iunie 2009 instanța de apel a respins proba cu expertiză contabilă, ca nefiind utilă cauzei, însă a pus în discuția părților cererile formulate, lipsa de utilitate a acestei probe fiind apreciată prin prisma celorlalte probe și dovezi administrate în cauză. Critica recurentelor cu privire la modul de ținere a contabilității pârâtei, nu poate fi reținută, această stare de fapt nefăcând obiectul cauzei. De altfel, atât instanța de apel, cât și prima instanță, au reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile juridice ale acțiunii în restituire bazate pe îmbogățirea fără justă cauză, respectiv absența unei cauze legitime, și respectiv, absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

În aceste condiții, nu prezintă importanță practică, verificarea modului în care pârâta și-a ținut contabilitatea, neimpunându-se casarea cu trimitere și completarea probatoriului. Reclamantele trebuiau să demonstreze existența cauzei legitime în relațiile dintre ele și pârâtă și nu să încerce demonstrarea existenței îmbogățirii fără justă cauză, respectiv mărirea patrimoniului pârâtei, prin nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 82/1991, privind contabilitatea acesteia. Prin urmare, soluția primei instanțe, menținută de către instanța de apel, nu este contradictorie și, de asemenea, nu există o încălcarea a dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Deși în cuprinsul cererii de recurs, recurentele precizează că atacă decizia comercială nr. 134 din 12 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, precum și încheierile de ședință din 4 octombrie 2007 și 6 decembrie 2007, în dezvoltarea motivelor de recurs nu se regăsește nici un fel de critică cu privire la aceste încheierii care au fost pronunțate de către prima instanță, regăsindu-se doar unele critici cu privire la modul de rezolvare a excepției inadmisibilității, critici la care s-a răspuns în prima parte a pct. 1 a considerentelor privind recursul declarat de reclamante, dar și la pct. 3 al considerentelor cu privire la recursul pârâtei. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută.

Cu privire la modul de rezolvare a excepției inadmisibilității, s-a arătat mai sus de ce această critică nu poate fi reținută. De asemenea, instanța de apel lămurește, în mod explicit, faptul că temeiul măririi patrimoniului pârâtei îl reprezintă contractul verbal între pârâtă și C.B., cu privire la închirierea imobilului din București sector 2, începând cu data de 1 aprilie 1997. Instanța de apel a reținut doar că este corectă susținerea primei instanțe, în sensul că, pornind de la motivarea cererii de chemare în judecată, un eventual fapt ilicit, care ar fi temei legal al răspunderii pentru îmbogățire fără justă cauză, nu aparține pârâtei, ci unui terț, respectiv C.B., această concluzie venind doar să întărească faptul că, în cauză, nu există îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

În ce privește, susținerile recurentelor cu privire la concluziile ce se pot trage din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe, și din pretinsa recunoaștere a raporturilor locative directe dintre pârâtă și C.B., Înalta Curte constată că aceste critici privesc modul de interpretare al probelor, deci temeinicia soluției pronunțate, or, în calea de atac a recursului, nu mai pot fi examinate astfel de critici, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Nu sunt străine de natura pricinii considerentele deciziei recurate, cu privire la existența unor posibilități alternative, pentru reclamante, de recuperare a pretinsului prejudiciu suferit, aceste considerente venind să justifice inexistența celei de-a doua condiții juridice a acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și anume, absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Nu se poate reține nici critica cu privire la faptul că instanța de apel ar fi deplasat, în mod greșit, problematica examinării condițiilor juridice de admisibilitate a acțiunii în pretenții bazată pe îmbogățirea fără justă cauză, către C.B., când în realitate cel ce a suferit o pierdere de patrimoniu trebuie să nu aibă la dispoziție o altă acțiune pentru realizarea dreptului său, exclusiv în raporturile dintre sărăcit și îmbogățit, deoarece, reclamantele trebuiau să demonstreze, în primul rând, absența cauzei legitime, de micșorare a patrimoniilor lor, respectiv de mărire a patrimoniului pârâtei, fapt ce nu s-a petrecut. Nu este străin de natura pricinii considerentul cu privire la caracterul subsidiar al acțiunii în restituire, baza pe îmbogățirea fără justă cauză, atât jurisprudența, cât și doctrina, reținând caracterul subsidiar al acestui tip de acțiune, ca fiind cea de-a condiție juridică pentru admisibilitatea unei astfel de acțiuni.

Cu privire la modul de interpretare al raportului de expertiză întocmit de expertul L.G., această critică nu poate fi analizată, din aceleași considerente arătate mai sus, ea privind temeinicia hotărârii atacate. 3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută, hotărârea instanței de apel fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și a principiilor dezvoltate de jurisprudență și doctrină în materia acțiunii în restituire bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Ceea ce este determinant în legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, nu este referirea la îndeplinirea condițiilor materiale pentru introducerea unei acțiuni în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, ci referirea la neîndeplinirea condițiilor juridice pentru formularea unei astfel de acțiuni, respectiv nedovedirea, de către reclamante, a absenței cauzei legitime pentru mărirea patrimoniului pârâtei, instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, reținând că există o cauză legitimă pentru mărirea acestui patrimoniu, respectiv existența unui contract verbal încheiat între pârâtă și C.B., după ce contractul de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993 a fost reziliat la data de 10 februarie 1997, iar contractul de concesiune, încheiat între pârâtă și reclamante a fost reziliat, începând cu 31 martie 1997, prin adresa nr. 163 din 14 martie 1997. Nu se poate reține nici critica cu privire la cea de-a treia condiție juridică a acțiunii în restituire, și anume existența bunei credințe a îmbogățitului.

Reclamantele nu au reuși să dovedească reaua credință a pârâtei atâta timp cât, chiar reclamantele, au dispus rezilierea contractului de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993, la data de 10 februarie 1997, atunci când au aflat că terțul C.B. a intrat în procedura falimentului, și cât timp, pârâta le-a notificat, la 14 martie 1997, rezilierea contractului de concesiune privind imobilul din București sector 2, începând cu 31 martie 1997. Pârâta s-a comportat doar ca un adevărat proprietar, intrând în relații directe cu C.B., după ce reziliase contractul de concesiune cu reclamantele, și după ce acesta din urmă reziliaseră contractul de subînchiriere cu C.B.

În ce privește susținerile privind puterea lucrului judecat, referitor la reaua credință a pârâtei, prin raportare la decizia nr. 3437 din 24 octombrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, recurenta nu a reușit să dovedească existența acestui principiu, cu privire la speța dedusă judecății, însă, oricum, acest aspect este, în cele din urmă, lipsit de relevanță, atâta timp cât reclamantele nu au făcut dovada îndeplinirii condiției juridice privind absența cauzei legitime, dimpotrivă pârâta făcând dovada existenței cauzei legitime pentru care a încasat chiria de la C.B., anume, existența contractului verbal încheiat în martie 1997 între cele două părți, după ce pârâta reziliase contractul de concesiune cu reclamantele, începând cu 31 martie 1997, iar reclamantele, la rândul lor, reziliaseră contractul de subînchiriere din 1 noiembrie 1993, cu C.B.

la data de 10 februarie 1997. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele SC S. SRL București și SC G.C.G.C.O. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 134 din 12 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, și a încheierilor de ședință din 4 octombrie 2007 și 6 decembrie 2007 pronunțate în dosarul nr. 26516/3/2007 al Tribunalului București, secția comercială. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.R.F.F.M.H.E. București împotriva deciziei comerciale nr. 134 din 12 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 3 februarie 2011.