ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 563/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 595 din 15 martie

2001, Tribunalul Bistrița Năsăud, a admis acțiunea formulată de reclamanta, SC

A.B. SRL Bistrița, împotriva pârâților, SC C.S. SA Bistrița, Direcția Generală

a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Bistrița, M.H., și, în consecință,

pârâta, SC C.S. SA, a fost obligată la plata sumei de 432.288.822 lei cu titlu

de despăgubiri plus 21.370.776 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că reclamanta a adus îmbunătățiri la spațiul închiriat de la pârâtă,

constând în lucrări de investiții, în valoare de 151.310.015 lei, care

reactualizate și compensate în parte cu valoarea chiriei, conform expertizelor

efectuate în cauză, îndreptățește pe reclamantă să pretindă cu titlu de

despăgubiri suma de 432.288.822 lei.

Apelul declarat, împotriva

susmenționatei sentințe, de pârâta, SC C.S. SA Bistrița, a fost admis în parte,

precum și cererea de intervenție formulată în interesul reclamantei, SC A.B. SRL

Bistrița, de A.K.G.H. Nuremberg Germania, prin decizia nr. 969 din 13 decembrie

2001, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ,

și, ca urmare, sentința primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul că

suma de 432.288.822 lei la care a fost obligată pârâta cu titlu de despăgubiri

a fost redusă la 350.732.759 lei, pârâta fiind obligată și la plata sumei de

19.790.655 lei cheltuieli de judecată la fond.

Prin aceeași decizie a fost respinsă

acțiunea împotriva pârâților, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului

Financiar de Stat Bistrița Năsăud, M.H., iar intimata reclamantă, SC A.B. SRL,

a fost obligată să plătească apelantei pârâte, SC C.S. SA, suma de 2.769.182

lei cheltuieli de judecată parțiale, în apel, după compensare, în favoarea SC A.B.

SRL Bistrița.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că, chiar dacă tribunalul a omis să se pronunțe

asupra sumei de 81.556.063 lei, pe care reclamanta a mai datora cu titlu de chirie,

totuși de această situație nu poate profita aceasta, astfel că despăgubirile

care au sporit valoarea imobilului urmează a fi diminuate cu suma menționată,

rezultând în final, conform expertizei, o diferență de achitat de 350.732.759

lei.

Cu privire la acțiunea îndreptată

împotriva pârâților, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar

de Stat Bistrița Năsăud și M.H., s-a apreciat că aceasta urmează a fi respinsă,

ca efect al admiterii excepției lipsei calității lor procesuale pasive a

pârâților.

Având în vedere contractul de

cesiune de creanță, încheiat între reclamanta, SC A.B. SRL, și firma A.K.G.H.

Germania, prin care prima a cesionat secundei drepturile sale în valoare de

432.288.822 lei plus cheltuielile de judecată câștigate împotriva pârâtei, SC C.S.

SA Bistrița, instanța de apel a admis și cererea de intervenție formulată în favoarea

reclamantei de firma germană mai sus menționată.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs pârâta, SC C.S. SA Bistrița, invocând, ca motive de casare,

dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., susținând, în esență, că

chiar dacă instanța de apel a diminuat suma la care a fost obligată la fond, cu

titlu de despăgubiri, de la 432.288.822 lei la 350.732.759 lei, prin deducerea

sumei de 81.556.063 lei reprezentând chirie reactualizată datorată de reclamantă

pe perioada derulării contractului, această situație nu poate conduce la

concluzia că soluția ar fi legală, raportat la prevederile art. 6 partea finală

ale contractului de închiriere, prin care părțile au convenit expres că nivelul

lucrărilor de reparații la imobilul închiriat nu va depăși valoric chiria

datorată de reclamantă pe perioada contractată.

Ca atare, arată pârâta în continuare,

cum procesul verbal de compensare din 14 august 1998, prin care părțile au

convenit asupra compensării valorii lucrărilor de reparații executate de

reclamantă cu chiria datorată rămasă neachitată, l-a semnat cu obiecțiuni, în

sensul că acceptă compensarea până la concurența sumei rezultate din chiria

neachitată pe perioada derulării contractului (art. 6 partea finală din

contract), înseamnă că această clauză a rămas neschimbată, și, ca atare, nu

putea fi obligată la plata unei sume care depășea valoric nivelul chiriei

datorată de reclamantă, și ca urmare dacă reclamanta a procedat totuși astfel,

cheltuielile efectuate pentru îmbunătățirea imobilului le-a executat pe riscul

său, astfel că, față de toate cele arătate, contrar celor reținute de instanța

de apel, nu datorează cu titlu de despăgubiri nici o sumă reclamantei.

Printr-o altă critică, pârâta

susține că s-a reactualizat doar suma învestită de reclamantă și nu și

cuantumul chiriei datorate de ea, iar o parte din lucrări intră în categoria

lucrărilor de întreținere curentă, care cad în sarcina chiriașului, astfel că

acestea nu puteau fi compensate cu o parte din chirie (9.000.000 lei).

Se mai susține că, în speță, nu erau

incidente dispozițiile art. 1422 din C. civ., întrucât chiriașul a recunoscut

stricăciunile imobilului la data închirierii, și, tocmai de aceea, reclamanta a

acceptat să execute reparațiile necesare, iar pârâta a acceptat compensarea

acestor cheltuieli aferente unei perioade mai îndelungate decât cea stipulată

inițial în contract, context în care locatorul nu a suferit nici o daună, mai

ales dacă se are în vedere că probele de la dosar confirmă, că la data vânzării

firmei, urmare licitației organizată de Direcția Generală a Finanțelor Publice

și Controlului Financiar de Stat Bistrița Năsăud (pentru recuperarea unor

creanțe bugetare), reclamanta era demult dezdăunată pentru investițiile făcute,

ca urmare a faptului că acesteia nu i s-a mai calculat și pretins chiria după

mai 1998, deși aceasta a folosit imobilul pe toată perioada până la vânzarea

acestuia la licitație publică.

În sfârșit, se mai susține că,

întrucât acțiunea a fost promovată la 27 octombrie 1999, deci la o dată când

pârâta nu mai era proprietara imobilului, eventualele cheltuieli, care depășeau

nivelul chiriei datorată și ca urmare nu au putut face obiectul compensării,

trebuie suportate de cetățeanul german, M.H., situație în care greșit a fost

reținută lipsa calității procesuale pasive a acestuia, deoarece, aceste

cheltuieli îi profită lui în calitate de adjudecatar, din moment ce prețul de

licitație al firmei a fost stabilit în funcție de valoarea de inventar al bunului,

fără a fi avut în vedere și sporul de valoare adus prin efectuarea de către

reclamantă a lucrărilor de reparații și investiții.

În consecință, pârâta solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea în totalitate a

apelului și schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

Recursul pârâtei este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar,

rezultă că între părțile în litigiu s-a încheiat contractul nr. 840 din 29

august 1995, în baza căreia, pârâta, SC C.S. SA Bistrița Năsăud, a închiriat

reclamantei, SC A.B. SRL Bistrița Năsăud, o fermă destinată îngrășării

bovinelor pe o perioadă de 10 luni (29 august 1995-1 iulie 1996).

Prin art. 6 din contract, partea

finală, pârâta, în calitate de locator, s-a obligat să suporte contravaloarea

lucrărilor de reparații (mai puțin lucrările de igienizare) care trebuiau

executate înainte de preluarea fermei cu animale, pentru readucerea fondurilor

fixe în stare de funcționare, din chiria aferentă pe baza situațiilor de

lucrări acceptate de contractanți, părțile prevăzând, ceea ce interesează în

mod deosebit în soluționarea pricinii, că valoarea acestor lucrări nu va depăși

valoarea chiriei pe perioada contractată, adică pentru 10 luni de zile.

Este adevărat că, ulterior, prin

actul adițional nr. 202 din 3 aprilie 1997, părțile au convenit prelungirea

duratei contractului de închiriere a fermei până la privatizarea societății

pârâte, SC C.S. SA (care a avut loc la data de 31 mai 1999), însă fără ca prin

acest înscris să se aducă vreo modificare clauzei prevăzute la art. 6 lit. a),

partea finală din contractul de închiriere inițial, ceea ce înseamnă că pârâta

nu putea fi obligată, în calitate de proprietară a spațiului, așa cum au

apreciat greșit instanțele, să suporte contravaloarea lucrărilor de investiții

și reparații efectuate după popularea fermei cu animale, și care erau strict

necesare pentru readucerea fondurilor fixe în stare de funcționare, și,

bineînțeles, condiționat de faptul ca valoarea acestora să nu depășească

valoarea chiriei datorată de reclamantă pe perioada contractată de 10 luni de

zile.

Or, din probele dosarului (pct. 3

din expertiza tehnică, M.V.), rezultă că reclamanta, SC A.B. SRL, a efectuat

lucrări de investiții pe perioada 1995-1998 în valoare de 446.383.522 lei, cu

alte cuvinte că aceasta a efectuat fără acordul proprietarului lucrări în afara

perioadei convenite (10 luni de la încheierea contractului) și cu depășirea substanțială

a chiriei datorate de reclamantă pe aceste prime 10 luni, care a fost stabilită

conform art. 5 din contract la 715.000 lei/lună, cu posibilitatea actualizării

acesteia trimestrial în raport de rata inflației.

Dealtfel, tocmai pentru acest motiv,

pârâta a semnat procesul verbal de compensare nr. 525 din 7 august 1998, cu

obiecțiuni, prin care a făcut trimitere la clauza inserată la art. 6 lit. a)

partea finală din contract, potrivit căreia nu datorează suma de 151.310.015

lei, reprezentând volumul de investiții executat în plus până la data de 1

martie 1998, față de chiria datorată până la data de 31 mai 1998, cu alte

cuvinte pârâta nu a fost de acord, în lipsa modificării bilaterale a clauzei la

care s-a făcut referire mai sus, să suporte contravaloarea lucrărilor de

investiții efectuate după popularea fermei cu animale, și a căror costuri depășeau

nivelul chiriei datorate pe perioada contractată inițial, de 10 luni de zile.

Ca atare, greșit instanța de apel a

menținut obligarea pârâtei, în baza expertizei contabile care a valorificat

datele din expertiza tehnică, la plata sumei de 350.000.000 lei, pe motiv că

executarea lucrărilor ca și suma rămasă de plată au fost confirmată de

expertizele efectuate în cauză, la care pârâta nu a formulat obiecțiuni, din

moment ce probele de la dosar nu confirmă ci dimpotrivă infirmă, că părțile au

convenit prin acordul lor (art. 969 C. civ.) să modifice clauza inserată la art.

6 lit. a) partea finală din contract, în sensul că aceasta să suporte

contravaloarea tuturor lucrărilor de reparații și investiții efectuate în

legătură cu imobilul închiriat chiar dacă acestea au fost executate după

popularea fermei cu animale (și deci nu au fost efectuate strict pentru

readucerea fondurilor fixe în stare de funcționare), și valoarea acestora

depășea cuantumul chiriei pe primele 10 luni de zile.

În plus, se mai reține, cu totul în

subsidiar, că reclamanta nu a contestat sub nici o formă că după luna mai 1998

și până în luna aprilie 1999, când ferma a fost adjudecată la licitație de

pârâtul, M.H., că pârâta nu a mai pretins și deci că reclamanta nu i-a mai

achitat chiria aferentă, ceea ce demonstrează că și sub acest aspect menținerea

obligării pârâtei la plata sumei de 350.000.000 lei cu titlu de despăgubiri nu

se mai justifica, deoarece chiria reactualizată pe această perioadă compensa

valoarea lucrărilor de reparații și investiții pe care pârâta ar fi datorat-o,

în ipoteza modificării clauzei înscrisă la art. 6 lit. a) partea finală din

contract. Dacă, totuși, în speță, nu ar fi avut loc o compensare până la

nivelul stingerii integrale a datoriilor prin această modalitate, se reține că

această situație este imputabilă reclamantei, care a procedat pe riscul său la

executarea unor lucrări, în afara convenției părților și cu privire la care nu

putea fi angajată răspunderea contractuală a pârâtei.

Ca urmare a soluției pronunțate, se

constată că celelalte motive de recurs este de prisos a mai fi examinate.

Așa fiind, urmează a se admite

recursul pârâtei și a se modifica decizia atacată, în sensul că admite și

apelul aceleiași părți și schimbă în totalitate sentința instanței de fond, în

sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta, SC A.B. SRL Bistrița, cu

obligarea acesteia, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata sumei de

46.376.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta, SC

C.S. SA Bistrița, împotriva deciziei nr. 969 din 13 decembrie 2001, a Curții de

Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o modifică,

în sensul că admite și apelul aceleiași părți și schimbă în totalitate sentința

nr. 595/C din 15 martie 2001, a Tribunalului Bistrița Năsăud, secția civilă, în

sensul că respinge acțiunea formulată de SC A.B. SRL Bistrița.

Obligă intimata reclamantă să

plătească recurentei pârâte suma de 46.376.000 lei, cu titlul de cheltuieli de

judecată, în toate fazele procesuale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 12 februarie 2004.