ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1744/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Judecătoria Buftea, prin sentința

penală nr. 1889 din 14 decembrie 2000, a condamnat pe inculpata D.M. la

1.000.000 lei amendă pentru infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art.

289 C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 din același cod.

S-a reținut că inculpata, în calitate

de factor poștal la oficiul poștal nr. 36 Tamași din comuna Corbeanca, a primit

la 2 aprilie 1999, în baza listei de distribuire, motivarea sentinței civile

nr. 738/1999 a Judecătoriei Buftea, pe care urma să o înmâneze numitului C.S.,

sau să efectueze procedura de comunicare la domiciliul acestuia.

Inculpata a consemnat că la 2

aprilie 1999 a întocmit procedura de comunicare prin afișare a sentinței civile

sus-menționată către partea C.S., deși nu o realizase.

În realitate, inculpata a efectuat

procedura de comunicare la 13 aprilie 1999, când la solicitarea lui C.S. a

aplicat și ștampila P.T.T.R., cu această dată.

Tribunalul București, prin decizia

penală nr. 242 din 15 februarie 2001, a luat act de retragerea apelului

declarat de persoana interesată, apelantul C.S.

Judecătoria Buftea, prin încheierea

din 5 aprilie 2001, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată

de părțile vătămate N.E., V.I., O.N. și S.N. și a dispus îndreptarea erorii

materiale din dispozitivul sentinței penale menționate, în sensul că la alin.

(6) al dispozitivului după cuvintele „întocmită cu data de 2 aprilie 1999” se

vor adăuga cuvintele „în ce privește ștampila cu data de 13 aprilie 1999”.

Aceeași mențiune s-a efectuat și pentru alin. (1) și (3) din aceeași hotărâre.

Tribunalul București, prin decizia

penală nr. 1303/ A din 10 septembrie 2001, a admis apelurile declarate de

inculpata D.M. și numitul C.S., a desființat încheierea de ședință din 5

aprilie 2001 a Judecătoriei Buftea și, pe fond, a respins cererea de îndreptare

a erorii materiale.

S-a reținut că inculpata a completat

dovada de comunicare a copiei sentinței civile cu data de 2 aprilie 1999 și a

menționat că a afișat-o la domiciliul numitului C.S., deoarece nici una dintre

persoanele nominalizate la pct. 1 al dovezii nu a fost găsită, după care a

restituit dovada de comunicare oficiului poștal și judecătoriei deși, în

realitate, nu a efectuat această procedură.

Curtea de Apel București, prin

decizia penală nr. 1719 din 19 noiembrie 2001, a admis recursurile declarate de

părțile vătămate N.E., S.N., V.G., I.N. și E.T. și a menținut încheierea din 5

aprilie 2001 a Judecătoriei Buftea.

S-a reținut că, în sens material,

actul falsificat este procedura de comunicare a motivării sentinței civile nr.

738/1999 a Judecătoriei Buftea, iar dovada de pornire și procesul-verbal de

predare poartă data de 2 aprilie 1999 (cu ștampila poștei din aceeași dată).

De asemenea, comunicarea aceleiași

sentințe civile poartă atât ștampila din data de 2 aprilie 1999, cât și cea din

13 aprilie 1999 ca fiind data înmânării către destinatar, deși procedura fusese

efectuată prin afișare la data de 2 aprilie 1999 și depusă la dosar.

S-a mai reținut că încheierea din 5

aprilie 2001 a Judecătoriei Buftea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 92 și

art. 100 C. proc. civ., potrivit cărora comunicarea efectuată pe 13 aprilie

1999 fiind lipsită de semnătura destinatarului este nulă, conform art. 100

alin. (3) din același cod.

Împotriva deciziei penale nr. 1719

din 19 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, în baza art. 409 și art. 410

alin. (2) C. proc. pen., a declarat recurs în anulare procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pentru greșita aplicare a

art. 195 C. proc. pen.

Recursul în anulare este întemeiat.

Potrivit art. 195 C. proc. pen.,

erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de

însuși organul de urmărire penală sau de instanța de judecată care a întocmit

actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.

Rezultă din cuprinsul acestui text

că îndreptarea unei hotărâri pentru erori materiale, nu poate avea loc decât în

cazul în care greșeala este evidentă în sensul că rezultă în mod cert din

însăși actele cauzei, nefiind nevoie, pentru a contesta, de administrarea sau

reaprecierea unor probe și că această modalitate de îndreptare a greșelilor nu

ar putea fi folosită pentru erori care privesc conținutul actului, adică

înțelesul celor cuprinse în actul procedural.

Tot așa, în conformitate cu art. 289

C. pen., falsul intelectual se realizează, printre altele, prin falsificarea

unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar

aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau

împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Din economia acestui text rezultă,

pe de o parte, că atestarea este acea consemnare care se efectuează cu prilejul

întocmirii unui înscris oficial referitor la existența anumitor fapte sau

împrejurări determinate, iar pe de altă parte, că atestarea este necorespunzătoare

adevărului atunci când faptele sau împrejurările asupra cărora se face

menționarea nu au existat sau ele s-au petrecut cu totul altfel decât s-a făcut

consemnarea.

În speță, așa cum s-a arătat, s-a

cerut îndreptarea sentinței penale nr. 1889 din 14 decembrie 2000 a

Judecătoriei Buftea, în sensul de a se însera în dispozitivul acesteia, după

cuvintele „întocmită cu data de 2 aprilie 1999” a expresiei „în ce privește

ștampila cu data de 13 aprilie 1999”.

Din examinarea hotărârii, a cărei

îndreptare s-a cerut, rezultă că, dispunând condamnarea inculpatei D.M. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., instanța de fond a reținut în

sarcina sa că, în calitate de factor poștal, a întocmit o procedură de

comunicare a unei hotărâri judecătorești deși, în realitate, procedura de

comunicare către numitul C.S. nu se realizase la acea dată, respectiv 2 aprilie

falsificat, respectiv procedura de comunicare a motivării sentinței civile întocmite

cu data de 2 aprilie 1999.

În acest context, este evident că,

în speță, cererea de îndreptare depășește cadrul unei rectificări în sensul

art. 195 C. proc. pen. și că prin ea se tinde la schimbarea stării de fapt

avută în vedere la trimiterea în judecată și condamnarea inculpatei, modificare

ce nu putea fi făcută decât prin exercitarea unei căi de atac ordinare

împotriva acestei hotărâri.

Așa fiind, soluția legală ce se

impunea era cea de respingere a cererii, așa cum în mod corect a hotărât

instanța de apel.

De aceea, soluția contrară dată în

fond de judecătorie și menținută în recurs de curtea de apel au fost pronunțate

cu încălcarea legii.

Astfel, hotărând admiterea cererii,

prima instanță se referă la însăși conținutul actului, întrucât vizează existența

infracțiunii deduse judecății, circumstanțele de timp în care a fost săvârșită,

iar nu la anumite inexactități materiale, scriptice notorii ceea ce conduce la

inexistența condițiilor de aplicare a dispozițiilor art. 195 C. proc. pen.;

materialitatea și evidența erorii.

Tot astfel, confirmând soluția

menționată, instanța de recurs și-a fundamentat hotărârea pe aspecte ce exced

cauzei cu care a fost sesizată, respectiv conformitatea procedurii de

comunicare din 13 aprilie 1999 cu dispozițiile legii procesual civile.

Procedând în acest mod, instanța și-a încălcat nu doar competența, dar a

ignorat că se află în prezența unei situații de fapt investită cu autoritate de

lucru judecat prin rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 1889 din 14

decembrie 2000 a Judecătoriei Buftea, urmare retragerii apelului declarat în

cauză și care reprezintă o modalitate atipică de comunicare a unui act

procedural.

Or, îndreptând în sensul arătat

sentința penală nr. 1889/2000 a Judecătoriei Buftea, s-a ajuns în situația în care

„culpa” inculpatei D.M. pentru care a fost sancționată penal să fie imputată

lui C.S. care va suporta consecințele procesuale ale unei comunicări

inexistente. Altfel spus, un ilicit penal consfințit cu putere de lucru judecat

nu va avea efectele prevăzute de art. 22 C. proc. pen., în fața instanțelor

civile.

În mod concret, urmările rămânerii

în această formă a dispozitivului sentinței penale nr. 1889 din 14 decembrie

2000 sunt deosebite pentru numitul C.S., destinatarul actului falsificat.

Astfel, din decizia civilă nr. 1565

din 26 aprilie 2000 a Curții de Apel București (anexată la recursul în anulare)

rezultă că instanțele de control judiciar, apreciind data de 13 aprilie 1999 ca

cea reală a comunicării sentinței civile, au respins excepția nemotivării în

termen a apelului și, rejudecând cauza, au schimbat în totalitate sentința

civilă nr. 738/1999 a Judecătoriei Buftea.

Or, anulându-se procedura întocmită

cu data de 13 aprilie 1999 s-ar crea posibilitatea casării în totalitate a

deciziei civile menționate, precum și deciziei civile nr. 359/ A din 15

decembrie 1999 a Tribunalului București pe calea revizuirii, a admiterii

excepției nemotivării în termen a apelului de către C.S., având ca rezultat

rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 738 din 19 februarie 1999 a

Judecătoriei Buftea, care, așa cum s-a dovedit este greșită.

Ca urmare, instanța de recurs

admițând recursul și casând decizia instanței de apel, care, fiind pronunțată

printr-o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 195 C. proc.

pen., era legală și temeinică, a pronunțat o hotărâre contrară legii.

În consecință, recursul în anulare,

fiind întemeiat, urmează a se admite și a se casa decizia atacată,

menținându-se decizia dată în apel prin care a fost respinsă cererea de îndreptare

a erorii materiale formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale

nr. 1719 din 19 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, privind pe intimata

inculpată D.M.

Casează decizia penală nr. 1719 din

19 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, și menține decizia penală nr.

1303/ A din 10 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția I penală, prin

care s-a respins cererea de îndreptarea erorii materiale.

Pronunțată în ședință publică, azi 4

aprilie 2003.